Când Panait Istrati a scris Chira Chiralina sau Nerantsoula, ne-a prezentat cartierele brăilene cu parfumurile semi-orientale și confruntările stradale specifice locului; unele povești le-am auzit și eu, chiar încoace târziu, după război, când localnicii din vechea generație mai trăiau din amintirile vremurilor de glorie ale acelui oraș. Chiar dacă m-am născut în război am mai inhalat ceva din aromele reminiscente ale unor timpuri pierdute, dar am și colindat cu prietenii și colegii de școală prin cartierele bogătașilor, ca și prin cele rău famate, să văd ce mai rămăsese din ele, să repun în memorie trecutul unui oraș unde caldarâmul străzilor și clădirile rămase ar fi avut fiecare o tainică poveste de spus. Am găsit unele case din preajma Grădinii Publice (Grădina Mare ) descrise de Istrati, chiar și a Chiralinei apoi morile din port, Violatos și Lichiardopol, impozante clădiri pentru început de secol, (aceasta din urmă pierdută prin 1990 de ultimul proprietar la un joc de barbut), gardând malul Dunării cu ferestrele sparte la bombardament, și cu toate utilajele rămase înăuntru, amintind că acolo s-au măcinat zeci de mii de tone de cereale care luau drumul orientului și s-au manipulat bani grei la începutul de secolului trecut. Acolo se trăise ca-n basme înainte de război!

Paralel cu Dunărea se afla strada Misitiilor unde se făceau cândva tranzacții importante vorbindu-se toate limbile pământului, înainte de război. Prețul grâului pentru Europa se făcea la Brăila, iar austriecii plăteau banii. Cam tot prin zona aceea a orașului se întețeau și jocurile de barbut ale băieților de port rău famați. Cred că inițierea în jocul de barbut fusese făcută de hamalii care, în așteptarea ordinelor să descarce și încarce marfa din vapoare sau șlepuri, își pierdeau vremea aruncând zarurile, făcând și ceva bani.

Trecând mai departe de căpitănia portului, pe acelaș mal al Dunării, au rămas uriașele silozuri de cereale construite de Anghel Saligny, cu macaralele înțepenite odată cu venirea războiului și plecarea afaceriștilor din zonă; totul arăta cumplit după 1944, de parcă un mare cataclism lovise orașul, iar proprietarii dispăruseră lăsând totul de izbeliște, poate cu speranța că se vor întoarce dacă lucrurile ar fi revenit la normal. Armatorii greci lăsaseră case impozante cu totul neatins în ele, poate tot la gândul că s-ar putea întoarce la o adică la vadul fericirii lor lovită temporar de molima roșie. Casa Embirikos, cel mai bogat grec din Brăila, cinematograful Pasalaqua, teatrul numit acum „Maria Filotti”, apoi clădirile consulatelor austriece, italienești, franceze și rusești, situate în zona cea mai nobilă a orașului de lângă Grădina Mare, unde se afla și școala noastră medie tehnică funcționând într-una din acestea pe strada Belvedere; case foarte spațioase, ultra elegante și moderne, majoritatea construite în stil francez. De la acel nivel se putea admira toata zona Dunării... până spre Ghecet, iar când se ridica ceața se zăreau Munții Măcinului dincolo de lucirea apelor. Urmau apoi alte casele boierești, construite să dureze câteva generații, care gardau bulevardele foarte largi Carol și Cuza, casa familiei Anei Aslan, casa fostului armator de vapoare Spiros Dumitriu, aflată peste drum de liceul de fete, rămasă izolată pe malul Dunării reflectând doar luminile uriașelor oglinzi de cristal în ferestrele claselor noastre când bătea soarele.

Nu se știa la acel timp cum se jucaseră zarurile la masa marilor puteri pentru destinul României și nu se bănuia că nimic nu va mai fi recuperat.

Până prin anii '50 încă mai umblau pe străzi vânzătorii de bragă și salep, iaurgii treceau cu cobilițele oferindu-și marfa în gura mare, lipovenii ne aduceau peștele la poartă în coșuri de nuiele, iar simigeriile scoteau în stradă plăcinte proaspete cu brâză sau dovleac, care îmbiau trecătorii, lăsându-le gura apă. Seara auzeam chitarele prin grădinile orașului, unde grupuri de tineri fredonau cântecele lui Jean Moscopol, Cristian Vasile și Bosânceanu, plus tot repertoarul de cântece vechi, grecești, ta matia, monaxia, chelaidiste, pe străzi se vorbea tot grecește, iar muzica lăutarilor ajungea până la urechile noastre din restaurantele sărăcite acum, aproape goale. Simțeam cum acolo pulsase cândva o viață de belșug și petreceri, de parcă energia acelor timpuri rămăsese acumulată în fiecare piatră de caldarâm, plus o viață culturală eferveșcentă despre care noi mai aflam doar din povestirile celor bătrâni.

Viața orașului fusese dominată de trei categorii distincte de locuitori: armatorii și comercianții foarte bogați, intelectualii scriitori și artiști și cetățenii de categoria cea mai joasă locuind prin cartierele mărginașe. Vapoarele maritime și dunărene nu încăpeau în rada portului Brăila și au tot circulat destul de intens până prin 1954; chiar la ora actuală se știe în Europa că Brăila a fost cel mai important port la Dunăre înainte de război. Am întâlnit la Marsilia un armean care, auzind că sunt din Brăila, România, m-a invitat la o cafea să-mi spună „în românește” ce a însemnat pentru el acel oraș unde făcuse comerț cu covoare; vorbea cu patos și cu ochii umezi despre ce a pierdut odată cu plecarea din țară, inclusiv marea lui dragoste. Cred că atunci am ascultat cea mai fascinantă poveste despre Brăila.

În anii '50 s-au introdus noi reforme școlare care au dat peste cap toată ordinea sistemului anterior, au început să ne împingă spre școlile tehnice patronate de ministerele de resort pentru a scoate cadre necesare industriei în mare dezvoltare. Cu asemenea harababură ne-am trezit în clase mixte cu colegi de clasă cu patru-cinci ani mai mari decât noi, veniți sau aduși de te miri unde, băieți de port de prin cartierele mărginașe ale orașului, care au adus și obiceiuri foarte stranii pentru noi, copiii mai puțin umblați pe aiurea. Brăila avea câteva cartiere (mahalale) bine cunoscute pentru componența lor „pitorească”: Brăilița, Comorofca, Radu Negru, Lacul Dulce, Chercea, Atârnați, cu veterani jucători de barbut organizați în bande distincte, cu bătăuși gata să să se ia la harță cu cei din cartierele vecine, dacă aceștia ar fi îndrăznit să le calce teritoriile, mai ales însoțind spre casă fetele din zona lor.

La școala mea se juca barbut în pauzele dintre orele de curs, iar eu neștiind ce era acela , stăteam de planton la ușă pusă de colegii mei să le țin „de șase”, fiind șefa clasei, deci inspirând încredere dacă vreunul din profesori ar fi apărut de undeva. Au trecut mulți ani până am aflat eu ce era barbutul și ce rușine mare ar fi fost dacă cineva m-ar fi aflat camuflând asemenea distracție, mai ales mama care era cadru didactic. Evident că jocul fusese importat de la câțiva dintre băieții mahalalelor vecine, veniți la școala noastră, cu găști numite tot foarte „poetic” ca și poreclele lor: banda lui Ursu, gașca lu’ Chioru, ai lu’ Cuțitaru, a lu’ Mortu, ai lu’ Baronu’, etc. În clasa noastră venise doar Mortu’, un băiat solid și greoi ca un bolovan, foarte tăcut, care se așeza numai în ultima bancă, fiind cu vreo cinci ani mai mare dacât noi. Nu prea avea el de-aface cu școala pe care a și părăsit-o în anul următor. Cred că era din Brăilița, cartierul satelit cel mai mare al orașului acolo aflându-se renumita uzină de utilaj greu „Astra Română” cu mii de muncitori care au generat și grupurile de „șmecheri” îngânfați și bătăuși de mare clasă. La școală se comportau normal, ascunzându-și cu măestrie năravurile de acasă, dar nu i-a ținut mult răbdarea până au trecut la atacuri directe. Așa și cu Mortu’ care a stat la școala noastră vreo două semestre după care a înțeles că nu era el făcut pentru studii; viața lui era pe maidane, la bătălii aprige cu cei din cartierele vecine cu aerul unui haiduc care-și apără teritoriile. Toți erau în căutare de motive de scandal. Complexați față de elevii obișnuiți, își găseau satsfacția doar în supremația puterii pe care o afișau cu mare fală, asigurată de cuțite bine ascuțite, cu lame duble (șișuri), purtate sub centură. Mie nu mi-era frică de ei, purtându-mă normal, fără a-i disprețui, ba chiar cred că mă iubeau, lucru dovedit mai târziu prin fapte.

Acești așa numiți băieți răi sau golani aveau un foarte puternic spirit de echipă (de gașcă) de la care aveam să învăț multe lucruri ce mi-au ajutat în anumite momente cheie ale vieții; aveau un simț al justiției și al respectului pentru cei ce nu-i insultau sau ironizau și care îi tratau așa cum credeau ei că li se cuvine, la fel, gata de sacrificiu dacă li se cerea să-și apere prietenii. Erau în fond mult mai maturizați decât noi, încercați de viață și educați cu regulile dure ale mahalalelor unde crescuseră în sărăcie, fiind trimiși la muncă de mici pentru a-și ajuta familiile nevoiașe. Din aceste motive aveam înțelegere și milă pentru ei încercând să le dovedesc că nu-i consider inferiori sau neciopliți; fusese destul stigmatul primit de la societate, ca să mai adaug și eu o porție la amarul lor de oameni care știau intuitiv că nu au aceleași șanse cu noi, să se ridice din șanțurile mahalaleor pentru a-și depăși condiția de golan, mergând la studii superioare să-și facă un rost pentru a se integra în alte clase sociale.

Modul în care golanii din cartierele mărginașe se deosebeau între ei era îmbrăcămintea cu totul nepotrivită unor cetățeni din lumea bună, pestriți ca niște papagali brazilieni; lansaseră o modă a șepcilor făcute de comandă cu cinci colțuri și cu diverse ecosez-uri sau culori diferite tocmai pentru a șoca trecătorii, unii o numeau „Malagamba”. La ținuta lor „de gală” se adăugau neapărat pantofii făcuți numai de comandă (carcaboate) într-un stil straniu care sărea în ochi, deobicei din două culori predominând roșu cu alb, grena sau verde cu alb, cu tălpi groase în care aveau pus un material ce genera un scârțâit puternic în timpul mersului; asta și vroiau băieții de cartier să atragă atenția celor din jur, mai ales duminica când își făceau turul pe strada Regală și doreau să fie luați în seamă. Culmea era că aceste costume stridente, șepcile și mai ales pantofii costau destul de scump pentru buzunarele lor, însă făceau orice să posede straiele lor ostentative de sărbătoare.

La acel timp venise la școala noastră un profesor tânăr de matematici, care se comporta foarte prietenește cu noi și pe care toți îl simpatizam. Într-o seară după cursuri a plecat cu un grup de elevi , printre care o fată ce locuia în Brăilița, dincolo de podul care separa orașul de cartierul bine cunoscut pentru apărărtorii teritoriilor. Find târziu s-a oferit s-o conducă spre casă la îndemnul ei, dar făcând imprudența să treacă podul spre Brăilița în timp ce vorbeau. Băieții cu șepci în cinci colțuri, care controlau zona lor de după pod, atât au așteptat; l-au lăsat pe bietul om să o conducă acasă pe colega noastră, dar la întorcere l-au pus să cânte internaționala pe pod, apoi l-au dezbracat în plină iarnă dându-i drumul către oraș fără haine A fost un eveniment care a răscolit tot orașul cu cercetări făcute de miliția locală, dar fără rezultate. Făptașii fuseseră evident membri ai vreunui grup de golani de Brăilița însă nu se putea afla nimic de la acești vagabonzi care știau că-i paște închisoarea pentru asemenea atacuri. Profesorul nostru s-a transferat imediat în alt oraș.

In timpul studenției mă duceam rar la Brăila, însă l-am întâlnit odată pe faimosul Mortu’ cu un cirac de-al lui, Pandelică, pe care-l știam din copilărie de prin cartierele vecine. I-am salutat ca pe niște vechi prieteni, moment în care au fost extrem de impresionați de faptul că i-am luat în seamă. S-au oferit să-mi facă orice serviciu, deși eu nu aveam decât gândul să merg la plaja câteva ore vis-a-vis de Căpitănia Portului și le-am spus-o.

- Vai de mine Monica, se poate, pentru tine facem orice, spuse Mortu’ foarte mândru, hai să te ducem la plajă!

In zilele de lucru nu prea erau mulți oameni pe plajă, iar o fată nu s-ar fi avântat să meargă singură în zona aceea, fiindcă așa fusesem noi crescute cu frica de orice, anafoare sau oameni necunoscuți. A tras Mortu’ câteva fluierături la care au apărut din senin doi băieți cu o barcă la malul apei din fața căpităniei portului. M-au îndemnat să urc cu ei și m-au trecut peste Dunăre la plajă. Am coborât însoțită de cei patru gealați și nu prea știam ce să fac; aveam pe mine costumul de baie pe sub rochia de vară și un prosop, deci m-aș fi putut bucura de câteva ore de plajă .

- Măi, Mortule, eu nu rămân aici, singură pe plajă dacă voi plecați, i-am spus.

- Ce vorbești, cum o să fii singură, noi ce păzim ? I-a trimis pe băieții care ne aduseseră cu barca, după ce au tras-o la mal și care au dispărut la ordin în spatele plajei, mai departe, după niște stufărișuri. A luat Mortu’ un băț lung și a făcut un cerc imens în jurul meu strigând cât îl țineau bojocii: „băi, care ai calcat cercul ești mort, ai auzit?”

Câteva perechi care erau mai departe au întors capul, dar n-au reacționat, așa ca Mortu’ a mai strigat odată lozinca să fie sigur că a fost auzit și a dat să plece.

-Unde mă lași măi omule singură, am zis eu. Cu tot cercul tău pe nisip eu nu rămân pe plajă dacă nu am pe cineva de încredere cu mine care să mă și ducă înapoi la malul celălalt când m-am săturat de soare și mi se face foame. S-a supărat Mortu’ că n- am încredere în el, a băgat trei degete în gură și a tras un fluierat de a răsunat valea Dunării până la Corotișca, timp la care am văzut apărând de după stufărișuri câteva capete.

-Ți-ajunge o gardă de patru?! zise el. Te vor aștepta până le dai un semn cu baticul tău fluturând și te vor duce înapoi la debarcader. Eu plec acum că am treabă, dar să știi că vei avea gardă din gașca mea cât vei sta în vacanță la Brăila! Dacă nu ai mei, voi pune pe a lui Ursu’ să-ți ducă de grijă. Să nu te miri dacă te vei simți urmărită, înseamnă că sunt după tine numai ca să te apere la orice oră.

I-am mulțumit și l-am rugat să accepte o invitație la restaurantul din Monument înainte de întoarcerea mea la București. Mă gândeam că este mai departe de oraș să nu mă vadă careva circulând cu așa un papagal bălțat de Brăilița.

Bietul om părea destul de pașnic altfel și mi-am amintit cum în anul când a fost în aceeași clasă cu mine, mă învățase cum să mă apăr dacă m-ar atăca cineva, la fel cum să intimidez pe vreun vagabond care mi-ar pune piedică pe stradă, eventual chiar să învăț a injura birjăreșete ca să-l îndepărtez. Imi spunea el că un golan al străzii nu se așteaptă la vorbe grele de la o fată din lumea bună și fiind șocat renunță să mai insiste. Cred că de atunci mi-a rămas și atracția pentru cuțite și bricege, pe care le-am tot cumpărat din Creta, din Spania, din Marsilia, amintiri ce le țin prin sertare, dar am și un briceag bun în cutia de la mașină, iar altul mai mic în poșetă. Memoria portului!

Am avut surpriza să-i văd pe băieții lui Mortu’ pe urmele mele, într-o seară când veneam spre casă însoțită de un fost coleg de liceu, băiatul fostei mele directoare de liceu, acum student la Cluj. Pe măsură ce înaintam pe bulevardul Cuza cu Mircea, dacă întorceam capul, zăream câte o umbră întinsă de după castanii bătrâni ca să mă asigure că se află la datorie.

- Cum i-ai vrăjit tu pe acești golani care sperie orașul să te servească mai bine decât o gardă de milițieni? Cred că ar băga imediat cuțitul în oricine ar îndrăzni să se apropie de tine.!

- Nu cunoști sentimentul de mândrie al acestor băieți de mahala când sunt tratați ca oameni de bună credință, ei se comportă ca atare și devin extrem de atașați de persoana care i-a onorat. În timpul școlii eu i-am apărat de pedepsele severe ale profesorilor și ei n-au uitat asta, iar mai târziu când i-am reîntâlnit m-am purtat firesc fără să-i evit.

Cam prin anii 1953-54, când s-au înființat liceele de doi ani (numite „hei rup!”) unii dintre golanii care mânuiau doar șișul au văzut în asta o formă de salvare și s-au înscris acolo făcând un pas către un serviciu care să le asigure o existență mai bună, fiind dintre cei cu „origine socială sănătoasă”. Cu liceul făcut la nimereală au pășit cu încredere spre vreo facultate a la „Ştefan Gheorghiu” și chiar fără. au ajuns șefi de cadre sau activiști de partid în instituțiile mari ale țării. Un fost cunoscut al meu din seria cu șapcă-n cinci colțuri și pantofi cu scârț ajunsese directorul cadrelor la Combinatul Siderurgic Galați, din tractorist, iar când l-am întâlnit era acelaș mitocan înțolit după gustul lui și cam prea sătul, cu aere de mare șef; avea și amantă, artistă la teatrul de operetă cu care se lăuda nevoie mare.

Majoritatea acestor șmecheri ai porturilor brăilene, gălățene sau constățene au făcut pui pe care și i-au trimis la școli în străinătate, apoi i-au aranjat prin ministerele de externe și comerț exterior, în timp ce alții au rămas în lanțul securitist de peste hotare, lanț ce nu s-a rupt niciodată. Așa au creat fundația actualilor conducători care se cred „elită” și care duc țara în derivă. Eu vorbesc numai despre cei pe care îi știu bine, dar câți au mai fost pe tot întinsul țării, putem vedea din rezultatele a ceace se petrece la ora actuală în România.

Au fost și excepții provenite din aceleași mahalale rău famate, precum marele și talentatul Nicapetre (Petre Bălănică), din Brăilița, sculptor de geniu, desenator extraordinar și scriitor, considerat de criticii de specialitate ca fiind un al doilea Brâncuși, dar vorba lui, săracul: „Brâncuși a fost Dumnezeu, eu sunt doar Sfântul Petru”! Era cu doi ani înaintea mea la liceu și a murit la Toronto fără să fi avut șansa să-l revăd.

La fel Vasilica Tastaman, actriță de mare talent descoperită de Lucia Sturdza-Bulandra; era din Comorofca sau Brăilița, dar a murit în Suedia. Multe tone de nisip murdar trebuiesc cernute până când se descoperă câteva firișoare de aur curat!

Grafica - Ion Măldărescu