„Înger, îngeraşul meu/Ce mi te-a dat Dumnezeu/Eu sunt mic/Tu fă-mă mare/ Eu sunt slab/ tu fă-mă tare/De tot răul mă fereşte/ Şi de rele mă păzeşte"- am repetat cuvinte magice ca în fiecare seară înainte de culcare, când ea îmi făcea semnul crucii pe frunte, apoi ofta.
- Dacă nu te-aş fi avut pe tine, mă duceam demult! – a reluat, după o clipă de tăcere.
- Unde, mamaie?
- Pe lumea ailaltă...
- Da? Păi cum, sunt două?
- O fi şi mai multe. Dumnezeu ştie! Dar aşa se zice: noi, ăştia, de aici, şi ăia de dincolo. Adică, tot un fel de noi, întorşi pe dos, însă primeniţi şi duşi de popă.
- Popă! Ce mai comedie şi cu popa ăsta al dumitale... Ca la circ! Ba că o să-mi taie mie limba, ba o să te ia pe tine... Moş Gheorghe zicea altfel...
- Zicea?! I-auzi, al focului, zicea?! Cum zicea, fă, cum zicea?!
- Mai bine o lua dracu pe ea şi-l lăsa pe... Dar iarba rea nu pire!
- Aşa zici?! Ca să vezi, boşorog'! Nu, ascultă tu la mine! Ăsta o caută cu lumânarea aprinsă! ... Ziua în nămiaza mare!
- Pe cine, mamaie?
- ...Pe ăla de la Balta Verde!
- Nu înţeleg!
- Mai bine!
- Atunci spune-mi şi mie o poveste!
- Păi nu te uiţi la desenele alea?
- M-am săturat de mâţe împăiate... Hai, îmi spui?
- Fată, şi cu tine! Păi eu mai sunt de poveşti?!
Zi-mi-o pe aia cu cocoşul şi cu...
- Bagă la cap că...
- Ştiu! Nu prea mai ai timp şi o să te cam duci... Ascult!
- E, tataie, al tău! Când era el pe lumea asta...
- A fost om bun şi o iubea pe mami. Aşa mi-a spus moş Gheorghe... Minte?
- Ia mai lasă-l, Doamne, iartă-mă, de cocoşat!
- Care va să zică...
- Care va să zică ce?
- Nimic, aşa zici dumneata. Eu repet să ţin minte. Mai departe!
- Mai, dar dacă mă tot întrerupi, acum cântă cocoşii de miezul nopţii!
- Şi?
- Şi! Omul meu, când era el pe lumea asta... Acum cine ştie pe unde l-or purta picioarele?! Că a umblat, săracu... Când pe la Galaţi, când pe la... Cu negustoria. E, într-o vară... Fată, uite, că nu mai ştiu, cam când o fi fost vara asta... Mi s-au cam dus minţile!...
- Cu sorcova?
- Taci, viperă!
- Tac.
- ...Se întorcea cu căruţa de la Craiova. Târziu, târziu, dar până în miezul nopţii... Prin Pădurea Gruiţei, fâl, fâl, fâl, fâl... S-a trezit cu un cocoş pe loitră, în spatele său. ...Şi n-avea nici bob de tămâie la el!
- Dintr-aia cu care afumi tu prin casă cu ea, aşa când te-apucă damblaua?
- Fă, ia vezi că acum...
- Pst!
- Îţi dai tu seama că a îngheţat?!
- Aşa în toiul verii?
- Aşa! Că mă scoţi din minţi!
- E, dacă asta spune povestea...
- Nu, asta a fost! Că nu mă minţea el pe mine!
- Şi?
- Două ceasuri şi mai bine, ţeapăn şi nici şoaptă! ...Săracul, plecase la drum fără să se închine! ...Iar ăl cu coarne, în chip de cocoş, pe loitra carului! Vezi, să ai grijă! Că dacă nu e Dumnezeu alături...
- E sarsailă.
- Păi, află că e! Că altă treabă nici că are...
- O fi, n-o fi... Mai departe!
- Hodoronca-tronca, hodoronca- tronca, şi cocoşul... Colac peste pupăză...
- Cum vine aia?
- Se putea să nu... Când te mânâncă acolo sub limbuţă. Aşa vine vorba! ... Şi pe-aci, la Ciutura lui Gorici, muiculiţă, gata, să crape fierea în el! Stătea cumpăna cu ciutura în sus, un fel de reazem între cer şi pământ. Şi...
- Fâl, fâl, fâl, fâl?
- Da de unde? Scâârţ! Scââârţ! ...Şi omul meu îl vede pe Litră ăl bătrân. Ţeapăn, pe marginea şanţului. Beat, turtă! Că aşa murise. Scâârţ! I-o fi scârţâit şi ăluia oasele că nu e de colea să vii de pe lumea ailaltă pe lumea asta! Iar după aceea, cică: ,,Bă, fi-ţi-ar pălăria a dracu, dai, mă, şi tu o ţuică?!''
- Şi a dat?
- Fătaăăă! Cum să dea? Că dacă apuca să zică ceva, îl pocea!
- Aşa!
- Norocul cu primul cântat al cocoşilor de toiul nopţii...
- Că abia acum, ăla fâl, fâl, fâl, fâl, pe-o coadă de mătură!
Aoleo, fetiţo! Pe mine se făcu părul ca pe curcă, iar tu, ca să vezi, călare pe mătură!
După poveste, mamaie stingea lumina şi mă forţa să închid ochii. Nu aveam încotro, însă, uneori, chiar şi cu ei închişi, îi băgam mâna la sâni şi-i pipăiam sfârcurile. Îmi aminteam, probabil, de laptele mamei. Atunci, iar mă prindea dorul de ea şi suspinam până ce degetul supt mi se părea că avea acelaşi gust. Alteori, ţineam genele strânse până ce o auzeam pe mamaie sforăind şi bufneam în râs, cu gândul că iar scapă vreun pârţ. Oricum adormem târziu şi mă trezeam devreme. Respiram, de fiecare dată, răcoarea dimineţilor, mestecând felia de pâine unsă cu gemul de prune fiert în ceaonul cel mare, în mijlocul curţii. Mamaie vorbea de una singură. Când îşi povestea visele, în timp ce număra găinile, când blestema nişte amărâţi de purcei pe care eu îi vedeam deja cu focul de paie în spinare, spre iarnă, în ajunul Crăciunului. Când termina, o întrebam de ce nu se mai duc la grădiniţă copiii.
- Eu nu-mi văd capul de ale mele, iar ţie îţi arde de cai verzi pe pereţi, tocmai acum în toiul verii. Tu nu vezi că lumea munceşte?
- Şi copiii?
- Trag mâţa de coadă, ca şi tine.
- Mamaie, te-ai trezit cu fundul în sus! Unde-ai vedea tu mâţa lângă mine, nu ştiu?!
- Fatăăă, mai spală-te şi tu, ca fetele cuminţi! Dă cu pieptănul prin păr!
- Sau cu ţăsala! Aia de cai, rămasă de la tataie. – bufneam eu iar în râs.
- Aoleo, muiculiţă! Că tuciurie mai eşti! Acum, la lumina zilei văd. Parcă te-a făcut mumă-ta cu un căldărar. Numai ochii ăştia albaştri, ce mai sunt de tine. Şi ei, ochii, află şi tu, că sunt de la mine!
- Ieri, ziceai că s-a frecat de un ceaun când eram la ea în burtă... Eu ce să mai cred?
- Că apa nu e pe bani!
- Dar e rece! Mai ales cu noaptea-n cap,! În plus, până la toamnă, când o să mă duc la grădiniţă, mai e!
- Asta să crezi tu!
- Cum s-ar zice, iar n-o să mă laşi?
- Nu, că nu am cu cine sta şi îmi e că odată vine moartea!
- Are drepate moş Gheorghe. Cică te-ai norozit rău de tot. Unde vezi tu moartea? Că eu, nu!
- Fir-ar el să fie! Azi, mă pun cu bâta pe el! Numai prostii îţi spune!
- Atunci spune-mi tu! ...Şi joacă-te cu mine!
- Şi treburile?
- Treburile!
- Doar vezi că trebuie una, alta... Învaţă de mică! Mâine, poimâine, te măriţi şi nici de o mămăligă n-ai să fii în stare.
- Mă mărit?
- Când o fi vremea. ...Şi dacă vrei să fii în rândul lumii.
- Atunci, am să-l iau pe moş Gheorghe. Mă iubeşte şi ştie să facă păsat! Cu jumări din găleata de untură. Şi varză călită... Îţi lingi degetele!
- Ştii tu?!
- Mi-a dat şi mie, ieri.
- I-auzi, al dracului, să-mi îmbolnăvească fata! Iar tu ce ai căutat la el? Ai? Că dacă aude mumă-ta...
- Mumă-ta!... Zicea că şi tu, ai fost frumoasă. Acum, cică eşti o cotoroanţă ce nu s-a dovedit pe faţa pământului...
- Gheorghe! Bă, Gheorghe! Uite că acum nu mai aude! Mărie! – a strigat mamaie, revoltată, în timp ce s-a apropiat de gardul vecinilor.
- Aoleo, da ce e, femeie, aşa cu noaptea în cap?
- Ăsta, al tău, s-a prostit rău!
- E, şi cu tine! Parcă de acum ştii?
- Află că am să-i rup oasele.
- N-ar fi tocmai rău. Să-ţi dau eu o prăjină? Numai să nu te răzbească ăsta, că atunci să vezi ce n-ai văzut!
- Mamaie! – am ţipat eu încât a sărit ca arsă şi s-a întors la mine.
- Ăi, da ce mai e, fată?
- Nimic. Ăsta-i un vierme?
- Un drac împeliţat! De la Balta Verde! Că, ce să mai zic? Of, să-mi sară inima din mine!

Cu chiu cu vai, îl scăpasem pe moş Gheorghe. A doua zi însă, mi-a fost cu neputinţă să-l scot cumva pe Gogonel din ghearele Paulinei. Adevărul e că de el nici nu-mi prea plăcea, iar atunci când venise acasă, cu căruţa, beat, şi ea îl primise cu parul de pus porumbi, mi se păruse, la început, ceva interesant.
- Bă, fir-ai al dracu de nenorocit! Eu să muncesc şi tu să bei! Te omor, mă, fir-ai al dracu, şi scap! – a blestemat ea şi jap cu lemnul pe spinarea omului. Pentru o clipă, Gogonel a căzut în genunchi, apoi s-a prăbuşit cu faţa la pământ – Na, fii-ţi-ar burta a dracu! Şi ho, că-ţi mai dau! Să-ţi aprind o lumânare şi gata. Până aci ţi-a fost!
Priveam ca la un spectacol prost de circ. În arenă, atunci, parcă doar moartea. M-am speriat. Am alergat la mamaie. Auzise şi ea tot.
- Lasă-l, că asta îi trebuie! – mi-a zis ea înainte de a mă văieta . - Să se mai potolească, Doamne iartă-mă, odată. Că prea toarnă în el. Butoaie de vin, de ţuică. Când la Birică, ba la Titică. Vând ăştia, în ziua de astăzi, la poşircă... De parcă ar fi poimâine sfârşitul lumii!
Am alergat, iarăşi, prin mijlocul curţii, spre gard. Am privit printre scnduri. Gogonel dispăruse.
- Fă moţato, unde fugi, fă? Of, of!... – am auzit-o pe mamaie. Doamne, ce să mă mai fac eu cu fata asta?
Nu am luat-o în seamă. Eram de data asta preocupat şi de Gogonel şi de Paulina. Parcă, dincolo de gard, căzuse cortina.
- Şi totuşi, dacă i-o fi spart capul şi acum şi-o da sufletul.? – m-am întrebat în gând - Dar de ce nu-l jeleşte femeia?
Când inima-mi bătea din ce în ce mai tare şi îngrijorarea ajunsese la limită, pe după şopru, ameţit, a ieşit Gogonel cu un topor în mână, apoi a intrat în casă. O clipă mai târziu, ţipetele Paulinei păreau să dărâme zidurile. De data asta, am crezut că i-a luat el gâtul. Câteva minute mai târziu , femeia alerga spre fundul curţii ca scăpată din puşcă. Nu s-a potolit. A luat de lângă grămada de lemne, un arac de pus în vie şi a intrat iar peste bărbatu-său în casă. Înfrânt, de teamă, Gogonel s-a urcat în podul bucătăriei. Paulina, pe scară, după el. Apoi, trosc, pleosc! Curgeau din gura podului sticlele, una după alta. Jos, cioburi. Când s-a întâmplat ca una să-i crăpe ţeasta femeii şi sângele să-i spele faţa, au început iar ţipetele.
Mă omorî, lume, mă omorî, fira-ar al dracu cu a de l-a făcut! Săriţi, oameni buni, săriţi!
Am alergat, iarăşi, la mamaie. Cocea liniştită nişte azime în cuptorul de pe vatra casei.
- Las-o, că aşa îi trebuie! – mi-a retezat-o înainte de a scoate o vorbă. - Să se mai potolească şi ea. Că toate au o limită.