La Borşa, de Cluj, o să vă surprindă, oamenii nu se salută! Borşenii nu îndeplinesc acea formalitate seacă, care le-a intrat oamenilor în reflexul cotidian. La Borşa „Oamenii îşi dau bineţe!” Fiecare îi dăruieşte celuilalt semen „binele”, tot „binele” posibil să-l primească, binele ce îi poate aduce o viaţă mai bună, de ce nu, îmbelşugată. Cel puţin aşa era pe timpul meu. Cam demult, e drept!

„Dea Dumnezeu bine!” - vă zic dumneavoastră şi vă dau bineţe la toţi prietenii mei. Nu e o rutină seacă, fără implicare sentimentală, ci îmi exprim o dorinţa sinceră, de mai bine, pentru voi. Dar ca să respect şi grafic pronunţia fonetică de la Borşa, acest semn de respect sincer, s-ar scrie: „Dé Dumnezo bine!” Aceasta era  expresia fonetică de „a da bineţe” la Borşa. De a dori „binele” semenului tău! Iar celui căruia îi doreşti binele îţi va răspunde, la fel cu o urare, cu o dorinţă a lui pentru binele tău: „Sănătate bună”! Urmat de numele interlocutorului. Uite un exemplu.
- Dé Dumnezo bine, lele Marie !
- Sănătate bună, Petre ! Vine răspunsul.
Semnificaţia acestui gen de relaţii, interpersonale, când membrii dintr-o comunitate îşi doresc reciproc cele mai semnificative stări umane, pronunţate sincer, firesc, clar, vădesc o societate a bunului simţ, a unei educaţii tradiţionale, a armoniei, ce vin de demult. Bunul simţ, demnitatea, spiritul de întrajutorare erau imprimate în educaţia rurală, fixate în gena ţăranului, a locuitorului din Borşa. Respectul între vârste, între sexe, respectul datorat celui mai vârstnic sau celui mai educat, preotului, dascălului, păreau comportamente fireşti. „Aşa se cade” - spunea mama sau bunica. Aşa se cade? Da ! Aşa.
Nu ştiu dacă era o educaţie savantă, compatibilă cu progresul societăţii, în parametri evolutivi, dar niciodată nu am primit vreun reproş dacă m-am comportat după aceste cutume rurale, moştenite de la înaintaşi.
„Săru’mâna bunule” - era modul meu de adresare bunicului şi nu numai al meu.
„Săru’mâna bună” - părea o datorie plăcută, să te adresezi mamei tatălui tău, bunicii.

Adresându-te aşa, primeai şi o recompensă: o atingere fină pe obrazul tău, o mângâiere pe cap sau pe frunte. Erai satisfăcut că respectul tău a fost apreciat.

A rosti firesc, simplu, „săru’mâna”, la sosirea sau la plecarea părinţilor sau bunicilor tăi, sau a rudelor mai în vârstă, nu era o obligaţie impusă, ci o reacţie voluntară.  Un sărut pe frunte la sosire, sau un îndemn la plecare: „ai grijă de tine copile”! - îţi păreau fireşti, de apropiere sufletească. Sau atenţionarea: „să nu ne faci de ruşine copile!”, intra în arsenalul educaţiei rurale. A te face de ruşine, era un mare blam personal. Părinţii te priveau cu alţi ochi. Trebuia să treacă ceva timp până să ajungi în situaţia anterioară. Eventual o faptă bună. Dar, puteai chiar să fii exclus din societate, să devii un proscris.

Când mergeai la un unchi sau la o mătuşe în vizită, poate chiar la o vecină, să ceri împrumut drojdie de dospit aluatul de pită, mama te atenţiona: „vezi copile, să dai bineţe”! La rude, cu „săru’mâna” unchiule, mătuşe şi cu „Dé Dumnezo bine !” - la lelea Anuţă.

Desigur, salutul ce se acorda oricui în sat, cu „bună dimineaţa”, „bună ziua”, „bună seara”, sau „noapte bună”, erau uzitate, dar, dacă erai mai apropiat de cel întâlnit, „Dé Dumnezo bine !” era mai bine primit.

Respectul şi buna-creştere nu erau străine chiar între fraţi. Fiecare datora respect celuilalt. Fratele cel mare, primul venit pe lume, era considerat mai înţelept, avea autoritatea, chiar acordată de părinţi, pentru ai înlocui în caz de necesitate. În viaţă se mai întâmplau necazuri, chiar să-ţi moară părinţii. Mama mea, al 11-lea copil, a rămas orfană de ambii părinţi la 8 ani. Unchiul Alexandru Bochiş - Gubău a crescut-o, până s-a măritat. Îi datora unchiului un respect deosebit. De aceea fraţii cei mai mici îl ascultau şi i se adresau cu apelativul „bade” sau „bădiucule”. Asta era în general la toate familiile. Dacă diferenţa de vârstă între fraţi depăşea 4-5 ani. Sau la fete, surorii mai mari, i se adresa cu „lele” sau „leliucă”, de cea mică, în semn de respect.

Cu „Săru’mâna părinte” i te adresai şi preotului, când îl întâlneai pe uliţă. Dacă se oprea şi te privea întrebător, înaintai cuviincios spre el, iar când popa îţi întindea mâna, te înclinai smerit, apropiai buzele sau fruntea de mâna lui, iar mângâierea sa pe creştet era o „bine-cuvântare”. Era un eveniment ce îl comunicai părinţilor. Ei îi acordau o conotaţie pozitivă, chiar divină, că eşti „bine-cuvântat”. O să-ţi ajute Dumnezeu în viitor! Te îmbărbăta tatăl. Te simţeai tonifiat moral, mai încrezător în tine. Sperai ca la proxima ocazie să învingi. Eşti bine-cuvântat !

Învăţătorul, dascălul, în vremurile trecute, înainte de Al Doilea Război Mondial era liderul cultural al comunei, personalitatea cea mai proeminentă - alături de preot - dintr-o localitate rurală. Dascălul, îmi spunea mama, că era „omul care lumina comuna”! Educaţia morală, civică şi patriotică ce le propaga, activitatea culturală ce o organiza - coruri, culegere de folclor, dansuri, bibliotecă, teatru de amatori şi chiar selecţia viitorilor „şcoliţi” ai satului erau determinante pentru viitorul comunităţii. Toate activităţile sale, exercitate din suflet, aveau ca fundament, morala creştină, bunul-simţ şi demnitatea umană. Nu exagerez deloc. Am stat de vorbă cu bătrâni născuţi la jumătatea secolului al XIX-lea, care mai citau din pildele preotului sau dascălului din Borşa. „Aşa a zis Popa Bochiş la predica de Paşti…”, sau „cântecul acesta îl ştiu de la cor, de la învăţătorul Mureşan”…

Încerc să cred că aşa era în majoritatea satelor din Ardeal, şi nu numai. Am fost şi prin Moldova, acolo, este adevărat, în educaţia civică şi creştină a oamenilor, o au preponderent preoţii. În cultură, tradiţii, istorie, morală mănăstirile au un rol determinant în mediu rural. Cred, am nădejdea, că în satul meu natal, Borşa culturală, Borşa bunului simţ, se va menţine perpetuu.

Am constatat de curând, personal, că administrarea comunei, la fel ca şi şcoala, cu un director deosebit cât şi de curând Sfinţita biserică ortodoxă, cu preot nou şi tânăr, sunt pe mâini bune, competente. Am certitudinea că domniile lor, alături de oficialii aleşi, vor cârmui satul meu natal Borşa, care va dăinui în vecie.

Vă mai reţin cu o referire, ce este notorie în uzul cotidian, al salutului ardelenesc. O formă de salut. Mulţi, dacă nu, aproape toţi ardelenii, folosesc ca formă de salut, mai ales între cei apropiaţi ca vârstă, cum ar zice latinul, „inter pares”, între egali, cunoscuta sintagmă, cuvânt „servus”! Dar care nu exclude „a da bunețe”!
E uşor şi la îndemână, din instinct chiar, să spui:
- Servus, Petre!
Şi vei primi un răspuns la fel de dezinvolt.
- Servus, Ioane!

Dar oare ştiu Petre şi Ioan, semnificaţia semantică şi originea acestui cuvânt, folosit ca salut? Acest salut te angajează la ceva, îţi creează obligaţii? Vă asigur că 80% dintre cei care folosesc sintagma ca salut, habar nu au! Mai ales ungurii care l-au preluat, îl pronunţă într-o fonetică aproape imposibilă, greu de grăit de alţi pământeni. Nu mă forţez să o grafiez.

Cuvântul „servus”, ştiu destui, alţii presupun, din cei 20%, că este de origine latină, şi în traducere directă, înseamnă „sclav”. Da! Nu e scris greşit. Acea persoană din imperiul roman fără drepturi, asupra căreia stăpânul de sclavi avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra sa. Sclavul roman devenea liber, doar dacă stăpânul îi acorda libertatea în faţa unui magistrat. Magistratul roman îl atingea cu o nuia (vindicta) şi rostea o formulă solemnă: „acest sclav este liber”! Abia atunci persoana  se considera om! Avea drepturi! Aristotel - la greci, în antichitate - cataloga sclavul ca pe o „unealtă vie”. Cetăţean era doar stăpânul!

Trecând prin istorie şi cuvântul preluat de imperiul habsburgic, acest enunţ a căpătat o nouă semnificaţie:  „supus”, „servitor”, „slugă”, fiind preluată şi de români. Salutul adresat cu „servus” era considerat o formă de respect între egali. La habsburgi era o recunoaştere a supuşeniei faţă de ocupanţi!

Acum, în Ardeal când îl saluţi pe prietenul tău Petre, cu „servus”, îi spui de fapt: sunt sclavul tău, sluga ta, servitorul tău! În cazul acesta, Petre - dacă ar fi în vremuri trecute şi ar cunoaşte semantica cuvântului - ar putea dispune de tine, chiar să-ţi ordone să comiţi orice muncă sau fărădelege! Da! Dacă am fi fost pe timpul lui Nero!  Atenţie deci prieteni, cui vă adresaţi cu „servus”, nu poţi şti care cunoaşte semnificaţia substantivului latin, să îl ia în serios să te considere slugă. Măcar dacă ar fi o femeie frumoasă, care să merite! Ca nuca în perete: Uniunea Europeană, occidentalii, pe care i-am crezut egalii noştri, acum, fără să le mai zicem „servus”, ne consideră pe toţi slugile lor !

Sigur, mai sunt şi alte moduri de a da bineţe, de a saluta, de a acorda respectul semenului tău, dar aceste câteva rânduri mi-au fost „dictate” de modul grobian de adresare, a unora, de-și zic oameni politici, sau de servilismul abject din media şi nu numai.

Dé Dumnezo bine, oameni buni!
Să aveţi multă sănătate! Niciodată „servus”-ul nimănui!

Fragmernt - Alex.
Bochiș Borșanu, Am regăsit copilăria - Memorial nostalgic, Arad, Editura Mirador, 2016.