Termenul decadență provine de la latinescul decadentia - decadență. Sinonime: degradare, decădere, declin, scăpătare, secătuire. A fost utilizat referitor la societate, literatură, artă, modă, creatori. Uneori, cuvântul decadență este aplicat în sens biologic, avându-se în vedere semne patologice de degenerare psiho-fizică. În literatura diferitor țări, putem găsi ici-colo creații care mărturisesc despre starea de decadență mintală a creatorilor lor. Dacă are răbdare să ajungă la sfârșitul cărții, cititorul exclamă adesea: „Naiba știe ce!”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, a existat în literatură și artă un curent antirealist pestriț  numit decadentism. El se deosebea prin felurite variații de inacceptare a vieții, inacceptare a valorilor vieții, estetizare a morții, deznădejde, depresiune, formalism și individualism extrem. Cultivarea formalismului, cosmopolitismului, misticismului. Un exces de morbid, artificial, asociat cu un deosebit rafinament stilistic. În diferite dicționare sunt remarcate următoarele caracterstici ale noțiunii de decadență: începutul sfârșitului, antonimul progresului, o involuție spre mai rău sau spre nimic, atmosferă de pesimism și urât. A fost o manifestare a crizei din literatură și artă.

Decadența din artă are conexiuni cu decadența, în care se află lumea concretă. Atunci, când această lume socio-culturală se află în faza de apunere. Apune patosul moral și potențialul de creație. Sporesc disfuncțiile în stat, individualismul sexual și hedonismul. Corupție. Degradare morală. Deci, decadența denotă calitatea inferioară a literaturii, artei, politicii ș.a., precum și „pierderea normelor morale din creațiile unei epoci față de o perioadă anterioară” (dicționar).

Persoanele preocupate de poezia rusească, utilizatoare a sintagmei „veac de argint”, apreciind poezia simboliștilor ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, în raport cu „veacul de aur” al poeziei clasice rusești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, astfel, involuntar, recunosc involuția: argintul e mai ieftin decât aurul... Deci, o  recunoaștere voalată a decăderii. Decadentismul este genericul dat unor tendințe manifestate în literatura și arta de la sfârșitul secolului al  XIX-lea - începutul secolului al XX-lea. Au fost publicate teoretizări, catehisme ale acestor curente. Însă creatorii se conformau în măsură diferită recomandărilor teoreticienilor. Preluarea tendințelor decadente era determinată mai mult de gradul de sănătate și vigoare psihică a creatorilor. Și de dorința atragerii atenției publicului prin epatare, inclusiv prin mimarea unei nebunii interesante - în absența frecventei nebunii de la natură. 

În mediul creatorilor de artă decadentă, vedem nu rareori cazuri de patologie psihiatrică  veritabilă. Tulburări de personalitate, devieri ale dezvoltării sexualității, narcomanii, alcoolism. Chiar schizofrenie. Iată, spre exemplu, cazul unui poet din ramul simbolismului, unul din întemeietorii acestuia - Paul Verlaine (1844-1896). E greu de crezut că acest poet cu Eu poetic sensibil și gingaș, era un bețivan grosolan. Își bătea soția - Matilda -, cu care avea  copil. Ea l-a acționat în judecată pentru pensie alimentară… Paul s-a cuplat cu un tânăr decadent narcoman, Arthur Rimbault. Perechea homosexuală frecventa cercul „Băiețandrii ticăloși”. Părăsind-o pe Matilda, Verlaine a fugit cu iubitul Rimbault în Belgia, apoi în Anglia. În stare de ebrietate sărea la bătaie, l-a împușcat din gelozie pe Rimbault, rănindu-l grav la mână; a fost condamnat de belgieni la 2 ani de temniță. Verlaine e printre fondatorii publicației „Decadent”. După ce a fost părăsit de Arthur, Verlaine a trăit în concubinaj cu prostituate, care îl deposedau de bani, apoi îl abandonau…

M.Gorki (care nu era decadent!) scria despre versurile muzicale foarte talentate ale lui Paul Verlaine: Verlaine a fost mai limpede decât discipolii lui, în poeziile sale întotdeauna melancolice cu tristețe profundă apăsătoare era auzit clar țipătul deznădejdii, durerea sufletului sensibil și gingaș care e însetat de lumină, însetat de curățenie, caută și nu găsește, vrea să iubească oamenii și nu poate”. Iată la Verlaine o mostră poetică de rafinată muzicalitate melancolică simbolistă - poezia „Cântec autumnal” : Les sanglots longs/ des violons/ de l’automne/ blessent mon cœur/ d’une langueur monotone.// Tout suffocant/ et blême, quand/ sonne l’heure,/ je me souviens/ des jours anciens,/ et je pleure;// Et je m’en vais/ au vent mauvais/ qui m’emporte/ de çà, de là,/ pareil à la feuille morte.

Dispoziția de deznădejde, neputință, oboseală și decepție a apărut în țările apusene sub influența înfrângerii revoluțiilor de la 1848. Aceste stări psihice au ajuns în Imperiul Rus, unde au fost dezvoltate, în virtutea existenței acolo a unor puternice antagonisme clasiale și naționale și a atmosferei de după înfrângerea Revoluției Ruse din 1905-1907. Filosoful Gh.Plehanov vedea rădăcinile principale ale decadenței din Rusia în starea socială de reacțiune din anii 80-90 ai secolului al XIX-lea.

Noțiunea de decadentism nu este sinonimul simbolismului - acesta este o variantă a decadentismului. Simbolismul e noțiune din critica literară care a remarcat procedeul stilistic frecvent utilizat, în baza mentalității decadente. Au fost cazuri, când poeții simboliști ruși au combătut decadentismul. Multe lucrări ale pictorilor impresioniști au apărut pe teren psihic decadent. Pictorul moldovean E. Childescu afirmă că impresionismul, în genere, a fost un prim pas spre „stricarea picturii”.

Noțiunea de decadentism, din punct de vedere sociologic, este aplicabilă pentru marcarea complexului social-psihologic propriu oricărei clase sociale aflate în etapa declinului. Împreună cu clasa dominantă aflată în declin, - scria Gh. Plehanov -, intră în declin întregul sistem de relații sociale.

Deosebesc două tipuri de scriitori care au reflectat aspecte ale societății aflate în decadență:
- scriitori cu psihicul personal în afara ariei decadente;
- scriitori cu psihicul din interiorul  mentalității decadente.

Exemplu de scriitor cu psihicul din afara mentalității decadente, care a biciut societatea decadentă din lumea antică: L. Apuleus.  Societate decăzută a mai fost - și a căzut totalmente. Și aceasta, de azi, va cădea.

Din interiorul personalității decadente, s-au manifestat mai mulți. La decadenții talentați, vedem o îmbinare de imagini poetice pitorești din punct de vedere lingvistic și respingătoare din punct de vedere  filosofic sau etic. Englezul O. Wilde - homosexual, a făcut pușcărie. Francezi: Ch. Baudelaire (1821-1867) - prim autor al teoriei decadentismului și simbolismului.  În culegerea de versuri „Florile răului”, a biciut tarele societății franceze,  precum criticau și romanticii, însă - ceva nou, suplimentar  - a mai dezvăluit și  propriile vicii. Baudelaire era atât de risipitor, încât mamă-sa a fost nevoită, prin judecată, să-și asume tutela asupta fiului adult. Era dependent de stupefiante (a scris 3 materiale pe această temă). S-a îmbolnăvit de sifilis, după 25 de ani de boală a murit demențiat, în urma unui ictus cerebral. A lansat sintagma „poeții blestemați”,  incluzându-se și pe sine în această categorie.

Arthur Rimbault (1864 -1891). În copilăre, a figit de acasă, a vagabondat, a fost prins și închis într-o casă de corecție pentru minori. În anii 1871-1873, a avut o aventură amoroasă cu Paul Verlaine, care, din gelozie, a încercat să-l ucidă. După vârsta de 20 de ani nu a mai scris decât scrisori. A murit de cangrenă.

Poetul rus Alexandr Blok (1880-1921) - „regele simboliștilor ruși”. S-a căsătorit cu fiica savantului D.Mendeleev, pe care o supranumea în versurile  sale mistice „Splendida Damă”, însă toată viața a refuzat să aibă relații sexuale cu ea. Soția îl împlora să se culce cu dânsa - că e femeie obișnuită, nu înger ceresc. Serviciile sexuale necesare tinerei femei le-a adus prietenul lui Blok, poetul Andrei Belâi și alți bărbați înțelegători. Blok, în aceași timp, avea aventuri amoroase extraconjugale, inclusiv cu prostituate... Când soția a născut  copil de la un actor, Blok a înfiat copilul... În ultimele luni de viață, poetul avea halucinații, refuza să mânânce...  

Poetul simbolist rus, Constantin Balymont (1867-1942). Poet strălucit, eseist, traducător. A fost nevoit să abandoneze (1889) facultatea universității  din cauza unei tulburări psihice interpretate ca „istovire nervoasă”. Pe fondul tulburării, i-a apărut, cum ziceau rudele, „boala să devină vestit”. La 1880, a încercat să se sinucidă, aruncându-se de la etajul al doilea. Cu fracturi, a stat un an în pat. Toată viața a șchiopătat. Balymont - unul din cei mai extravaganți poeți simboliști, în anul 1932  a  căzut în tulburare psihiatrică serioasă. La 1935, a fost internat în spital de psihiatrie din Franța. Din 1937, a pierdut capacitatea de a scrie, a decedat ramolit într-un azil...  

Zinaida Hippius (1869-1945), poetă rusă, prozatoare. Decadentă, căsătorită cu D. Merejkovski, cu care nu a avut relații intime. Ultimii ani de viață au fost marcați de demență profundă... Printre simboliștii ruși pot fi depistate persoane fără psihiatrie majoră vizibilă. Percepem la ei în creație doar un registru minor-decadent ... 

Simbolistul român Alexandru Macedonski (1854-1920). Până la vârsta de 6 ani, el avea  „nervozitate extremă, cu absențe de conștiință”. Facultatea a frecventat-o sporadic, ducând o viață boemă, cu petreceri și aventuri. Era conflictual, vanitos, atacându-i verbal pe Eminescu, Caragiale, Alecsandri, regele Carol I... După escapada împotriva lui Carol I, avea să rupă cuiul... Cu regele nu e de glumă. Despre poeziile lui Macedonscki, M. Eminescu scria: insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat”. Am zice: anomaliile literare ale decadenților sunt în legătură cu diferite anomalii psihice.

Simbolistul român George Bacovia, cu numele real Vasiliu (1881-1957), a suferit de tulburări psihice apreciate aproximativ ca „nevroză veche”. Prima dată s-a înternat în sanatoriul de profil psihiatric în 1914. Acea „nevroză„„îl silește să ducă o viață retrasă”. În creația lui Bacovia, nu numai societatea e în stare de decadență, ci și natura. Nici urmă de violinele lui Verlaine... Bacovia a oglindit deformat realitatea societății decadente din interiorul personalității nevrotice-decadente.  Iată o probă din creația apăsătoare bacoviană:

Plumb

„Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb și funerar veștmânt/ Stam singur în cavou... și era vânt.../ Și scârțâiau coroanele de plumb.// Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am început să-l strig/ Stam singur lângă mort... și era frig.../ Și-i atârnau aripile de plumb”.

Asfel de poezii nu ameliorează psihoigiena cititorului… La ce bun de citit? Într-o zi, la începutul secolului al XX-lea, chiar poeta simbolistă Z. Hippius a notat: cartea de versuri, în timpul de față, este lucrul cel mai de prisos, cel mai inutil”. Dar, totuși, scriau poezii! De ce? Nu de ce în genere unii scris-au poezii, ci care era mobilul promovării simbolismului? Dacă lăsăm la o parte cazurile, când anomaliile psihice se exteriorizau în anomalii literare (poezii, proză) picturale sau muzicale, găsim situația ambiției pionieratului în moda literară și artistică. Simbolismul a fost modă în literatură, vestimentație, muzică, pictură, stil de viață.

Iată doi români neofiți în simbolism: Dimitrie Anghel (1872-1914) și Ovid Densușianu (1873-1938). Poetul și prozatorul D. Anghel a studiat la Sorbona literatura. După revenirea în România, a publicat „Traduceri din Paul Verlaine” (1903). Alte scrieri - în colaborare cu Șt.Iosif. O. Densușianu a studiat la Paris, unde „s-a contaminat” de decadentism. A publicat poezii sub pseudonimul Ervin și a ținut prelegeri în Universitatea din Iași asupra simbolismului francez (1914-1916). Aceste cazuri exemplifică mecanismul aducerii la noi a modei apusene, mecanism descris de M.Eminescu. Ai  noștri tineri la Paris învață la gât gravatei cum se leagă nodul...   

Ai noștri doreau să demonstreze lumii apusene că românii, sunt nu mai puțin apuseni decât Apusul… Spre deosebire de pictorii impresioniști francezi, care își asumase porecla de impresionism data artei lor de un ziarist zeflemitor, decadenții  români, precum și cei ruși, evitau eticheta de decadent, preferând-o pe cea de simbolist. În istoria literaturii române găsim scriitori cu eticheta, uneori temporară, de simbolist, care au avut psihicul normal, care au trecut nevătămați prin apele simbolismului (Constantin T. Stoika, Ștefan Petică, Ion Vinea).  Scriitorii simboliști scriau în mod deosebit unul de altul. Vedem forme splendide și detalizate care etanșează conținutul, ascunzându-l de lume. Să înțelegi clar esența poeziei simboliste deloc nu e simplu. Aceasta e o artă pentru puțini, e artă pentru artă.

La o serie de simboliști observăm tendința de epatare a cititorilor. Ulterior, reprezentanții altor curente  literare vor  recurge la fandoseală destinată special frapării publicului. Dacă cineva din ei o făcea pe nebunul, nefiind nebun, era numaidecât un poseur, cum zic francezii. Simbolismul prezenta modalitatea de ascundere artistică într-un pocal de vin - de frica urgiilor prezentului, de presimțirea disperată-apocaliptică a unui viitor negru. Cât privește muzica, acolo duhul decadentismului s-a manifestat alfel decât în literatură și artele plastice. E o temă aparte.       

Decadentismul nu și-a dat duhul definitive. Lumea de azi se află în profundă criză politică și socială. Deci, există teren obiectiv pentru creații decadente moderne. Lev Tolstoi, în lucrarea sa „Cto tacoe iscusstvo” („Ce este arta”), aprecia arta modernistă ca  expresie a degenerării… Autorul, decadent tipic, se îngrădește total de prezentul real, de contemporaneitate, scufundându-se într-o epocă a trecutului sau într-un prezent conventional, inexistent. Uneori, sociofobia autorului e de fațadă. Personajele decadente tipice, de regulă, nu se conduc de principii morale, ci exclusiv de toanele lor.

 

În creațiile postdecembriste ale unor literați din Statele Române, găsim elemente de decadentism. Criticii literari ar putea aprecia fenomenul acesta ca neo-decadentism. Sau… acutizarea vechii decadențe? Pentru cei care vor să se apuce de cercetare, ofer temă de teză - „Manifestări decadente în literatura românească post-decembristă”. Nouă ne-ar trezi interes analizele zgaibelor mintale ale decadenților moderni - a știrbirilor sănătății psihice, a defectelor concepției lor despre lume, a „socotelii tainice de piață” pentru atragerea cumpărătorilor cărții. Scrânteala epatantă e la modă.

     Aranjament grafic - I.M.