N-am spus Marele adevăr (care repet, este sinuciderea, gestul studentului Ian Palah, care şi-a dat foc în 1968, după invazia Cehoslovaciei de către Trupele Tratatului de la Praga) ca să spun adevăruri. În Delirul vol I şi vol II spun asemenea mari adevăruri. Într-un roman ulterior, pe care aş vrea să-l intitulez „Cel mai iubit dintre pământeni“ voi spune adevăruri despre şi din era ticăloşilor. Ce s-a întâmplat în „era ticăloşilor“ când omul (personajul va fi un intelectual) a încercat să „dialogheze“ cu istoria, să se ia la luptă cu istoria.

În era ticăloşilor omul a fost strivit de istorie. Ei bine, dar ca să înţeleg de ce am ajuns noi în era ticăloşilor m-am întors în istorie puţin înapoi. Am căutat să înţeleg. Există în istoria poporului român, în acest veac o clipă, care este aşa cum spunea un cunoscut scriitor, o „clipă astrală“.

Atunci în această clipă „ni s-a schimbat istoria“. Putea să fie altfel. Dar nu a fost. De la acea clipă ni se trage toată suferinţa din ultimii 30-35 de ani. Este vorba de clipa astrală numită 23 august 1944. Această dată de 23 august ne-a fost de două ori fatală. O dată la 23 august 1939 când a fost semnat pactul Ribbentrop-Molotov, şi când ni s-au răpit vechile teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi 23 august 1944, când a fost arestat Mareşalul Ion Antonescu. Am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat atunci. Am încercat să înţeleg cine a fost Ion Antonescu. Am încercat să înţeleg de ce !

Unii, evident necunoscând istoria aproape deloc, ceea ce este foarte  grav, afirmă  că  Ion  Antonescu şi-a avut greşelile sale. Ceea ce se poate să fie adevărat. Da, dar aceşti „unii“, uită că Ion Antonescu a condus România, ţara din mijlocul uraganului, al cancerului social-istoric care cuprinsese în anii 1939-1945 lumea, cu o siguranţă, cu o artă şi cu o ştiinţă perfectă. România a fost condusă magistral de un Conducător în momentul cel mai greu din istoria ei. Sau într-unul din aceste momente.

Aşa cum se cunoaşte el a fost la un pas de a scoate în cele mai onorabile şi bune condiţii, pentru noi, ţara din vâltoarea care a fost Cel de-al Doilea război mondial. Dacă România ar fi încheiat Armistiţiul cu Stalin, în urma Telegramei trimise chiar de marele Tiran de la Moscova în chiar dimineaţa zilei de 23 august 1944, prin care acesta îi spunea lui Antonescu, Mareşalului, că este de acord să încheie acest Armistiţiu (scrisoare care i-a fost ascunsă Mareşalului de năpârcile complotiste de la Ministerul de externe, de cei care l-au arestat), ei bine, România s-ar fi putut salva în istorie.

În urma semnării acestui Armistiţiu România ar fi ieşit din război, trupele ruseşti trecând numai printr-un coridor din nordul ţării şi-ar fi continuat drumul către Berlin, unde ar fi ajuns mai târziu decât 9 mai 1945, cu pierderi şi mai mari (şi nu se ştie dacă în timpul acesta nemţii n-ar fi avut bomba atomică), ei bine, şi aceasta după cucerirea Berlinului. Armata sovietică fiind epuizată şi decimată, Stalin însuşi ar fi gândit aşa ; n-ar mai fi atacat armata română, care avea peste un milion de soldaţi şi era odihnită, bine instruită şi echipată. Geografia politică a Europei ar fi arătat altfel. Este mai mult ca sigur că lucrurile ar fi evoluat astfel. Cei care l-au arestat pe Antonescu au comis una dintre cele mai mari tâmpenii, sinucideri, ticăloşii din istoria noastră şi din istoria Europei.

Cine cunoaşte bine istoria celui de-al Doilea război mondial şi personalitatea celui care a fost Ion Antonescu îşi dă imediat seama că Ion Antonescu este un fel de „cheie“, de “simbol” în istoria românilor. Am înţeles lucrurile acestea foarte bine. Ca şi Bălcescu trebuia să relev măreţia şi adevărul unuia din Conducătorii cei mai tragici ai istoriei românilor, pentru a trezi poporul. Atât cât era posibil acest lucru.

Primul volum al romanului „Delirul”, l-am scris într-o tensiune extraordinară. L-am scris ca în transă. A fost greu, am avut de întâmpinat multe piedici dar a fost fascinant. Între timp ce mă documentam şi lucram la Delirul, vol. I, am fost urmărit, am fost ameninţat la telefon „să mă opresc aici”, dar am simţit că „aceasta este munca mea de scriitor”. După ce romanul a fost gata, ca să „meargă” a trebuit să fac acel „mic compromis” (oare nu este viaţa noastră un mic compromis, oare nu este opera unui scriitor un mic compromis ? Dar nu ne-am întrebat niciodată cu cine am făcut acest mic compromis. De ce, ştiam, dar de fapt ne făceam că nu ştiam !) şi să introduc personajul muncitorului ilegalist, Nicolae Masă şi personajul tânărului revoluţionar, în care toată lumea să-l recunoască pe Nicolae Ceauşescu.

Apariţia romanului a fost un „triumf”. Pentru conştiinţa mea dureros, căci nu putusem să spun tot adevărul. Spusesem însă suficient ca să-l sugerez în toată adâncimea şi amploarea sa. Acest triumf “de scriitor” mi-a adus din păcate nenumărate probleme. Protestul ambasadei sovietice, ameninţări care, chipurile, veneau din partea unor legionari, dar veneau de fapt din partea securităţii române, şi nu atât din partea securităţii cât a celor  care sunt şi vor fi duşmanii de moarte, nevăzuţi ai României şi ai poporului român ( şi a încă unei forţe oculte, mai ales din partea acesteia), ca şi acea invitaţie din partea lui Cornel Burtică, secretar al C.C. cu propaganda, care mi-a propus (auzi ce tupeu şi neruşinare, din partea lui Nicolae Ceauşescu şi a lui, a lui Burtică, desigur) să scriu al doilea volum al romanului „Delirul”, şi personajul principal să fie Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu şi Mareşalul, desigur. (Este o propunere pe care Destinul i-a făcut-o iar autorul Moromeţilor a refuzat-o cu mare uşurinţă. Vedem însă alăturate pentru prima dată aceste nume, amândouă tragice ale istoriei şi politicii româneşti. Deosebiţi în multe privinţe, Mareşalul Ion Antonescu şi Generalul Nicolae Ceauşescu, amândoi Conducători ai Statului şi poporului român, aveau să aibă un “sfârşit identic” n. n.)

Propunerea aceasta, în momentul când am auzit-o (eram în Cabinetul lui Cornel Burtică de la C.C.) mi s-a părut atât de grotească, de neinspirată, încât m-a revoltat. Este limpede, acest copil de ţărani, nu atât de săraci ca să nu stea acasă şi să muncească pământul, n-are deloc nici simţul măsurii nici simţul realităţii. Crede că dacă a ajuns Şef de stat, că dacă i se dedică hectare de producţii literare de prost gust merită şi să fie eroul unui roman românesc, scris de Marin Preda. El asta ar vrea, ca romanul să fie scris de Marin Preda. Iar el, Nicolae Ceauşescu, să stea alături de Mareşalul Ion Antonescu. (Am arătat mai sus că operaţia aceasta de alăturare a celor două nume şi personalităţi ale istoriei româneşti a făcut-o Istoria. În acelaşi timp Preda n-a fructificat o şansă pe care i-a dăruit-o destinul. Sigur că dacă autorul Moromeţilor ar fi acceptat acest proiect, din care ar fi rezultat un roman fals, în care un Dictator comunist viclean şi fără meritele lui Antonescu apărea preamărit, da, dar astfel Preda ar fi avut posibilitatea să spună mai multe lucruri despre Antonescu. (Nota îngrijitorului ediţiei.)

Am resimţit acest lucru ca pe o blasfemie, nu numai la adresa Mareşalului dar şi a istoriei române. De altfel Nicolae Ceauşescu se înconjurase de acum de marii Domnitori ai poporului român, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, alături de care apărea în multe tablouri, ce-i mai trebuia lui să facă parte dintr-un roman cu Ion Antonescu. Adică Ambasada sovietică a protestat că eu “l-am scos de la naftalină pe Ion Antonescu”, însă aceiaşi ambasadă n-avea să protesteze că alături de mareşal apare Nicolae Ceauşescu ! În sfârşit, logica Puterii a fost întotdeauna ilogică.

Din acel moment mi-am dat seama că Nicolae Ceauşescu avea să se scufunde în istorie în farsă şi în grotesc, nici măcar în comedie. Stând eu acolo, în fotoliul din faţa lui Burtică (şi la prostul acesta ce nume, Burtică. Burtică şi Verdeţ, a circulat un excelent banc pe seama ăstora, un dobitoc, un analfabet ca Verdeţ şi o jigodie şi vulpe nemaipomenită să ajungă prim ministru. Sigur că da, dacă toate lichelele şi scursurile neamului acesta ajung Şefi de stat şi prim miniştri, academicieni şi profesori universitari de ce să nu fie şi personajele unor romane semnate de Marin Preda ? Să aştepte ei mult şi bine că le voi face eu plăcerea aceasta!) abia m-am abţinut să nu “explodez” şi să încep să-i înjur de mamă şi să-i bag unde trebuie pe amândoi, şi pe Ceauşescu şi pe Burtică.

M-am abţinut pentru că „mai aveam de spus ceva în istorie”. Şi o să-l spun. Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” va fi edificator în sensul acesta. La început Burtică m-a rugat. „Ştiţi, propunerea a plecat din altă parte, dar este şi dorinţa tovarăşului şi a tovarăşei. Mai ales a tovarăşei”. Când am auzit chestia asta mi-am spus în gând „mon cher”, stăpâneşte-te, nu scoate o vorbă ca să ieşi viu de aici şi după aia om vedea. Am încercat eu s-o scald, că câr, că mâr, Burtică, de, Secretar cu propaganda, de faptul că el reuşea să mă convingă depindea scaunul lui. Chifla lui. La bufetul C.C. se mănâncă numai chifle dulci. Fragede de ţi se topesc în gură. Când a văzut că nu mă convinge a trecut la ameninţări. Atunci mi-a sărit şi mie ţandăra, dar m-am stăpânit. Despărţirea de Burtică a fost aşa şi aşa, eu i-am răspuns doar atât „să mai vedem, tovarăşe Burtică”. Din acel moment însă îmi sărise ţandăra şi decizia era luată.

Intenţionam, într-adevăr, să scriu al doilea volum al “Delirului”, chiar dacă trebuia să-l scriu cu compromisuri, sau pentru sertar, în cazul în care însă Nicolae Ceauşescu dorea să fie el “personajul principal”, că ăsta fără să fie personaj principal nu poate, este limpede că acest volum “nu va apare”. Aceasta a fost decizia pe care am luat-o în acel moment. Şi aşa, mulţi din cei cu care discutasem îmi spuseseră că nu văd „cum aş duce mai departe volumul doi”. Viaţa îţi oferă însă surprize când nu te aştepţi.

Cam la trei săptămâni după întâlnirea asta cu Burtică ăsta (deştept de-i dau fasolele pe nas) şoferul meu mă invită la prânz la el la masă. „La o palincă, dom’ Preda”. Mă uit eu la el, era şoferul meu de atâţia ani şi Săvulică (Savu Dumitrescu, a fost şoferul Editurii „Cartea Românească”, de la înfiinţarea ei până la moartea stranie a lui Marin Preda. Nota îngrijitorului ediţiei – n.n.) nu-mi făcuse niciodată o asemenea invitaţie.
- Ce spui, mon cher, şi chiar ai o palincă bună ?”.
- Vă lingeţi pe deşte, cum se spune, dom Preda.
- Bine, domnule, îi spun, mon cher, să ştii că îţi fac bucata. Vin să-ţi beau ţuica.
- Vă aştept, dom Preda. Atunci la zece vin şi vă iau eu de acasă.
Aşa am rămas înţeleşi. La zece Săvulică, punctual ca de obicei, a venit şi m-a luat. Soţia s-a interesat unde mergem. Săvulică făcea pe misteriosul.

În sfârşit, vreau să spun că palinca de la Săvulică a fost un pretext. Nu e vorbă, am băut palincă pe cinste, însă nu pălinca era „obiectul discuţiei”. La masa dată de Săvulică mare mi-a fost mirarea când am dat de unul dintre filosofii noştri cei mai buni. Îi scosesem câteva cărţi la Editura „Cartea Românească”. Cu el mai era un „filosof” dintr-o generaţie şi mai veche (cei doi filosofi, după cunoştinţa noastră au fost Anton Dumitru şi Petre  Ţuţea - nota îngrijitorului ediţiei). Discuţia a fost interesantă. A. D. (Anton Dimitriu - n.n.), care este o minte profundă a tăcut mai mult, în schimb a vorbit celălalt, bătrânul cu chipul osos, cu forma capului ţuguiată şi cu ochii nespus de vii. Nu-l cunoşteam, acum îl vedeam pentru prima dată, şi după un moment de tatonare, când am simţit că nu-l prea înghit, filozoful mi-a devenit simpatic. Deşi cuvântul simpatic nu este cel mai potrivit. Dar avea în el însă şi ceva care te incită, te irită tot timpul.

M-au felicitat pentru apariţia romanului „Delirul”, era necesar acest roman în cultura românească, se vedea însă, mi-a spus A.D., că „lucrurile sunt spuse cu fereală“, dar încă nu fusese spus „adevărul despre Mareşalul Antonescu şi despre neamul românesc”.
- Şi acesta este unul şi acelaşi adevăr ?“, am întrebat.
- Da, a răspuns filosoful bătrân cu capul ţuguiat. Şi acest adevăr trebuie spus. Este adevărul neamului şi al istoriei române, a apăsat el când a rostit aceste cuvinte.
- Bine, dar de ce nu-l spuneţi dumneavoastră ?, s-a ridicat ceva în mine .
- Pentru că noi nu-l putem spune. Şi chiar dacă l-am putea nu l-am spune ca dumneata.
- Dar cum îl spun eu ?
- Dumneata îl spui ca un scriitor, eşti cel mai mare prozator postbelic şi ai obligaţia să spui adevărul acesta.
Bătrânul fiind cam surd probabil vorbea tare şi dădea din mână. Mie lucrul acesta nu mi-a plăcut şi am vrut să mă ridic. Mai ales că dacă nu-l cunoşteam pe A.D., om de vastă şi distinsă cultură, această întâlnire mi-ar fi părut suspectă.
- Te rog să mă ierţi că-ţi spun adevărul, a continuat, tot aşa cu vocea ridicată ţuguiatul, dacă pleci te superi ca văcarul pe sat, şi n-am făcut nimic atunci. Înseamnă că vom aştepta iar alţi patruzeci de ani până când va mai apărea un prozator de talia dumitale, şi el va apărea, dar atunci nu ştiu dacă voi mai fi eu...
D. care asculta liniştit mi-a făcut semn să mă aşez.
- Aşa sunt filosofii, zice el, ei sunt formaţi la şcoala disputelor filosofice. Însă dacă veţi avea răbdare o să aflaţi lucruri foarte profunde “.
- Păi dumneata, a început să mă certe ţuguiatul, nici măcar n-ai avut curiozitatea să afli care este „acel adevăr despre Mareşalul Antonescu şi neamul românesc” şi vrei să pleci că te simţi dumneata ofuscat. Stai, domnule, jos să-l afli !
În loc să mă irite şi mai rău cuvintele ţuguiatului, despre care, asta am aflat-o mai târziu, un alt mare filozof român, stabilit la Paris a afirmat că este genial, m-au făcut să mă aşez şi să ascult.
- Antoane, a zis enervat filosoful ţuguiat, în gura căruia cuvintele aveau o senzorialitate extraordinară, eu zic că cu omul ăsta (nu se ferea deloc să vorbească cu cacofonii, am observat, deşi la viaţa lui lucrase în diplomaţie, fiind obişnuit cu cele mai elevate stiluri) trebuie să vorbim direct. Mai ales că eu am să-i spui (aşa zicea, spui, cum vorbeau ţăranii altădată) câteva vorba de la obraz.
Asta, bineînţeles, m-a incitat. Mi-a atras atenţia şi m-a făcut să rămân.

Aşa am aflat de existenţa „Umilei Inteligenţe”. La început am dat capul pe spate şi mi-a venit să râd, aşa cum făcea personajul meu literar din „Delirul”, Ştefan Paul. Ceea ce am auzit însă în continuare m-a convins. Mai ales seriozitatea celor doi filozofi. Există aşadar o Intelighenţie românească, organizată. N-am putut să aflu mai multe lucruri. „Nu se putea deocamdată“. „Asta depinde de dumneata“, mi-a spus ţuguiatul. Dar dacă te mai îmbeţi şi te duci la dumneata la Căminul cultural din Siliştea, de unde eşti dumneata, şi clătinându-te de beat ce erai şi spui în gura mare că dumneata „eşti om cu O mare“, în cazul acesta n-o să intri niciodată în Intelighenţia românească.

Am zâmbit, chestia asta mi-a plăcut.

- Şi cine o să hotărască lucrul acesta, l-am întrebat, nu cumva dumneata ?

- În nici un caz, mi-a răspuns supărat bătrânul filosof, dumneata vei fi acela. De dumneata depinde.

Aşadar neamul românesc are o Intelighenţie a lui. Aşa cum există, de pildă, Intelighenţia rusească. Intelighenţia românească este ceea ce se cheamă o „masonerie“, (dar nu masoneria aceea, pe care o ştim. Deci nu Masoneria - n.n.) o „Frăţie de cruce a celor mai mari valori pe care le dă acest neam”, valori care sunt ajutate şi au datorie să lupte pentru „evoluţia neamului românesc”. Ei sunt bineînţeles nişte apărători ai neamului, dar prin faptul că sunt minţi creatoare ei lucrează în primul rând pentru „dezvoltarea spirituală a acestui neam“.

Am întrebat dacă sunt o ramură sau o prelungire a Masoneriei interbelice, din care au făcut parte Sadoveanu, şi alţii. Nu, nici vorbă !  Umila Intelighenţie se opune acestei masonerii, care ne-a adus foarte mult rău, Sadoveanu fiind un om vinovat de multe rele pe care le-a făcut acestui neam. Intelighenţia românească este o „Frăţietate sacră“, trebuie neapărat să crezi în Dumnezeu, să fii un slujitor convins al lui Iisus Hristos, dar mai ales trebuie să fii un slujitor umil al neamului tău. Nu exaltat şi iraţional, cum au fost legionarii, în nici un caz. Intelighenţia umilă nu acceptă violenţa, de crimă nici nu poate fi vorba. Nu este o organizaţie politică, ci una spirituală.

- Ehei, domne Preda, mi-a spus filosoful ţuguiat, cu ochii lui atâta de vii că parcă-ţi râdeau în faţă, neamul acesta a avut, are şi va mai avea, minţi extraordinare. Aceste minţi însă cum se „ridică puţin” devin setoşi de putere sau de glorie ca Iorga. Pe Iorga gura, avea gura slobodă, şi câteodată mai debita şi prostii, l-a distrus. Dacă ar fi fost umil, ar fi făcut parte din Umila Intelighenţie românească, şi s-ar fi salvat…

Aşa, Iorga n-a putut fi salvat. Intelighenţia românească nu are nevoie de inteligenţe care se pun mai presus de ţară, care se cred buricul pământului, ci de inteligenţe umile, care se pun cuminţi în slujba ţării, trudind răbdătoare la ridicarea ei. O valoare pe lângă inteligenţa şi puterea ei de creaţie mai trebuie să aibă ca dimensiuni ale firii, credinţa, cuminţenia aceea profundă, românească, umilinţa, slujirea binelui aproapelui. Orice minte care se iveşte în spaţiul românesc, pentru că noi suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm valorile, (ceea ce este foarte adevărat) trebuie întâmpinată, ajutată să dea cât mai mult acestui neam.
Iată ce face Umila Intelighenţie românească. Mi-am manifestat dorinţa de a intra şi eu în intelighenţia românească. De fapt era mai mult o curiozitate. Atâtea lucruri auzisem despre Masonerie încât nu poţi să nu fii cel puţin curios.
- Nu se putea, mi s-a răspuns. Nici Nichita Stănescu nu a fost „cooptat”, deşi el are sufletul bun. Şi de ce nu se putea ?

- Pentru că dumneata nu eşti un om credincios, cuminte şi umil, mi-a răspuns filosoful ţuguiat, care acum îmi devenise foarte drag. Dacă o să te faci băiat cuminte, poate“.

Deocamdată dumneata o să fii ajutat să scrii acest roman, „Delirul vol. II”  Ţi se va pune la dispoziţie toată informaţia de care ai nevoie. Nu va mai trebui să mergi dumneata la Arhive, să scoţi fişe, ele sunt gata scoase, făcute pentru dumneata. Din ele vei afla adevărul despre Mareşal şi neamul românesc, despre ce s-a petrecut la 23 august 1944, una dintre cele mai blestemate şi negre zile din întreaga Istorie a României. Ele, acele documente, există şi îmi vor fi puse la îndemână, pentru a le folosi pentru „Delirul”, vol. II, însă mai important decât informaţiile trebuie redat acel „mare adevăr despre Neamul Românesc şi Mareşalul Antonescu.

Iată care era lucrul cel mai important. Dacă eram de acord, „această problemă nici nu se pune, mi-a spus-o în faţă ţuguiatul, acum râzând cu dragoste, dumneata eşti cel mai mare prozator postbelic şi este o datorie în faţa neamului românesc ca acest volum doi al „Delirului” să existe”. Eram de aceeaşi părere. Ne-am despărţit într-o atmosferă prietenească.

Aşadar, am conchis, aceşti doi filosofi sunt dintre membrii Umilei Intelighenţe româneşti, am gândit în sinea mea. Contăm pe discreţia dumneavoastră, mi-a spus la plecare filosoful A. D., care mi-a spus că se putea să treacă miercuri pe la Editură ca să discutăm despre manuscrisul pe care-l depusese de anul trecut. I-am răspuns că-l aştept cu plăcere.
- Şi să nu mai bei, şi să ai grijă de dumneata, mi-a recomandat Ţuguiatul, că e păcat de mintea şi de condeiul dumitale ! Şi încearcă să te împaci cu Dumnezeu şi să devii credincios!. Am râs amândoi.
Hm! mi-am spus pe drum, în timp de Săvulică mă aducea acasă. Tăceam amândoi, cine ar fi crezut că ar fi existat o Intelighenţie românească !
- Va urma –
 
Aranjament grafic - I.M.