Ora trei dimineața. Pașii mei nocturni, alunecând pe coridoarele spitalului, îmi rasună în urechi și în tâmplele obosite. Alerg între etaje, saloane și bolnavi, fug între viață și moarte. Asta e menirea mea, o goană fără sfârșit, un drum fără oprire, urcuș și coborâș între pământ și cer, o alegorie între tulnic și clopot! Trec învolburată pe lângă siluete prăbușite pe băncile de așteptare. Câte cărări, câte poteci, câte urme de pași...Dar gleznele mele trebuie să fie mai iuți decât gleznele ei iscusite, iar respirația mea, mai năvalnică decât respirația ei.

șuierătoare, atlet neobosit în apărarea iluziei de trăire în carne și oase! Voi plânge, sau voi râde după acest maraton al nopții? Pieptul meu va hohoti în lacrimi nevăzute, sau se va bucura în necuprins? Fiecare din noi semnează în fiecare zi un eveniment trist sau vesel. Suntem umbre în mișcare, intrări și ieșiri din infinit. Oboseala și bucuria mea sunt nesfârșite, fiecare atom din carnea mea plină de lut are nevoie de Lumina căreia Apostolii i-au spus Spirit, energie sfântă, fără de care nu suntem decât goană după vânt...

Liftul întârzie, ca de obicei. Urc scările gâfâind. Sunt inimi care se opresc și care trebui repornite, sunt respirații agonice care au nevoie de oxigen, și ochi care privesc spre zenit. Oameni necăjiți mă cercetează, ghemuiți lângă bocceluțele lor, stau sprijiniți de ziduri ori prăvăliți pe scaune reci.. Ei păzesc alte ființe, și mai nefericite, frați, copii, părinți grav bolnavi sau chiar pe moarte.! Ochii lor mă obligă să fug. Toată lumea strigă după ajutor! Dacă ar fi să asculți cerul, ai asurzi... Duc mâna la urechi și-mi repet, să-mi intre bine în cap, fară lamentări, fără revoltă interioară, forța mea trebuie să fie conștiința datoriei, cu orice preț, dusă până la capăt. E un legământ sacru și vechi de mii de ani. Și pe bună dreptate!

Cum îi șade tămăduitorului să se vaite în fața bolnavului? Să-i spună că și el are sufletul obosit? Sau să-i vorbească despre eliberarea spiritului, atunci când trupul devine o povară fără remedii pe pământ?

Cum să-i explice că viața și moartea sunt doi îndrăgostiți care tânjesc unul după celălalt, precum Orfeu și Euridice în infern, și că din contopirea lor se naște cea mai dulce muzică din univers, iar atunci când se aude cântecul suav al harfei, nimic nu i se mai poate împotrivi... Ea mă privește îndelung în ochi...cu putere hipnotizatoare...Înțelege când am insomnii, iar trupul îmi este un seif gol și plin de coșmaruri care nu îmi aparțin... Îmi frec bine ochii și continui să alerg, abea ținând pasul cu propria respirație... O simt! E aicea! Vicleană și abuzivă! În fiecare gardă cunosc prin ea o moarte și o înviere...

- Urgent la Neurologie. S-a stopat un pacient cu Poliradiculonevrită!

- Nu e de acceptat! Tânărul acesta nu are voie să moară! Accelerați masajul, 80 pe minut, cu respirația unu la șase! Ridicați patul! Adrenalină! Laringoscop! Sondă opt! Repetăm adrenalima! Nu așaaa! Mai jos masajul, pe stern! Bravo! A pornit cordul! Încărcați defibrilatorul! Bine! A intrat în ritm sinusal. Pupilele își revin.Coborâți nivelul de oxigenare! Bicarbonat pe injectomat și cortizon cât cuprine...Strecurați și manitol pentru edemul cerebral! Și ochii pe monitoare!

- Aici centrala! De ce nu răspundeți? Vă caută U.P.U...

- Alo, A.T.I.-ul? Suntem U.P.U.! Avem o intoxicație voluntară cu organo-fosforice la gardă! Comă cu convulsii! Coborâți urgent! Și vedeți că mai avem un copil care respiră prost, cu un corp străin în hipofaringe, se pare că e vorba de un bob de fasole... Am chemat și O.R.L.-ul...

- Doamna doctor, sunteți chemată la sală! S-a terminat operația...Vă așteaptă pentru trezire!

Îl vreau pe Bach! Cineva spunea că dacă lumea ar asculta Fugile lui Bach, nu ar mai avea timp să se îmbolnăvească...

Am rămas să asigurăm garda de urgență la trei zile, plus programul de zi în sălile de operație și la saloanele de Terapie Intensivă. Bucuria profesiei stă să fie înghițită de epuizarea fizică, încăpățânată, netrebnică și neascultătoare, rebelă ca o stihie abătută peste un organism biciuit de efort prelungit. Mi-e rău, stomacul mi se strânge și simt că inima mi s-a mutat în ceafă. Trebuie să ajung într-un pat, sa mă-ntind și să zac...măcar câteva minute. Închid ochii...ca să rămân vie. să continui să iubesc... și să mă împărtășesc Lumii, în felul meu minuscul.

Boarea dimineții mă prinde. Un motoraș dulce, ca o toarcere de pisică, mi se așează pe suflet. O propulsie lină mă ridică peste orizontul meu strâmt. Privesc de sus în jos, peste margini de lume, peste nori și abisuri montane. Carpații sunt mușuroaie de pietre, mările și oceanele sunt vise albastre, trec prin culorile curcubeului ca prin clipe. Un spațiu infinit, de cristale albe, strălucitoare, îmi inundă retina. Sunt fețe infinite ale Marelui Sine. Oamenii nu știu că infinitul e multiplicat în miliarde de variante, care suntem noi.

Am trecut dincolo. O iubire imensă, plenară, aruncată peste întreg Universul îmi inundă spiritul. Calătoresc printre astre minunându-mă de atâta pace, feerie și muzică a sferelor celeste. În beatitudinea imensității și a păcii, îl întâlnes pe Dumnezeu, Desăvârșirea... Ating Eternitatea... Cât privilegiu! Oare pentru ce? Dar mintea, mintea geloasă pe spirit, în veșnica lor dualitate, mi-aduce aminte de Pământ, de obligațiile mele, de pacienții mei, de tânărul aflat pe ventilator a cărui respirație stă în puterea mea, de fiii mei, de scumpa mea nepoțică, de câinii mei lupi,

care mă așteaptă in pragul casei, dornici de mângâieri.

Nostalgia pentru lume invinge, vehicolul neștiut care m-a înălțat atât de sus, mă coboară, trecând prin aceleași spații...înapoi, pe patul din camera de gardă. Câtă bucurie simt în suflet...și câtă înmiită iubire...Soneria se declanșează...o nouă urgență mă cheamă...dar energiile mele sunt așa de vii, de proaspete, de parcă aș fi o tânără stagiară, dornică să se ia la trântă cu moartea și să pretindă că o poate învinge...Ah, dacă Dumnezeu nu e, nimic nu e! Ceva în ființa mea se modifică. O vrajă, o chemare, un suspin... după acea iubire plenară, acea lumină, acel drum... O voce mă strigă, vino, povara mea-i ușoară și jugul meu e blând! Iar eu alerg ca un fulg... În mine simt dorința de libertare, de aer curat, de pace.

Se luminează de zi...ciripituri vesele de vrăbiuțe iau cu asalt ferestrele deschise din saloane, înviorând terapeutic pacienți și personal de îngrijire...Și dacă pe Pământ nu au prea mulți prieteni, medicii români au îngeri, care nu îi lasă să moară...

Am timp din belșug...secunde, minute, ceasuri și zile, ani și decenii... ce bogăție! Chiar dacă o fracție de timp am trăit închisă, asemeni unei scoici în cochilia ei, suferința, morbidul, încordarea, dar și bucuria nesfârșită fiindu-mi adresă fixă în măruntaiele mele, gândurile mi -au zburdat libere pe coclauri... Am timp din belșug, în care îmi voi cânta zeul sau steaua nemuritoare, ori poate izvorul de la margine de padure...Ce vârstă am? Vârsta la care simți că poți fi mai puternic decât ai fost...vârsta pe care începe să ți-o dea înțelepciunea...vârsta la care nu mai accepți să-ți trăiască prietenii sau dușmanii viața și la care dorești o schimbare și o revelație...

Așa a inceput proiectul „Camino”, dintr-o dorință profundă de primenire, de reorientare, de întoarcere pe dos a buzunarelor vieții mele, de descoperire a unui nou sens într-o exisență neimportantă, de înălțare spre un ideal personal și colectiv, de autodepășire și de conversație cu Dumnezeu la El acasă! Proiectul „Camino” înseamnă că ceva nu mai merge, că eul meu interior e în mare suferință, că vreau să experimentez o altă relație cu lumea și cu Dumnezeu, de la egal la egal, de la inimă la inimă, în austeritate liber asumată, în respect și dragoste creștină desăvârșită. Vreau o pauză de suferință, vreau să-mi plesnească iar inima de bucurie, vreau o vreme să nu mai plâng. Dedublarea mea astrală a fost un dar divin și o invitație la meditație profundă care cere penitență dar și exprimarea ființei mele în bucurie pură prin inhalarea Cerului și a Pământului. Nu poți fi un tămăduitor real al nimănui dacă te-ai îmbolnăvit pe tine însuți! Și pentru asta ai nevoie de El. Drumul pe care mi-l doresc este spre înțelepciune deplină, spre alchimia inimii și spre slava Lui. Întoarce-te suflete, la odihna ta, căci propulsia spre Cer ți-a făcut bine.

M-am întâlnit cu Doina și i-am spus ce simt și ce gândesc. Primăvara adulmecă pământul. Adierile de vânt cald peste ghiocei și toporași, îmi înfioară respirația. O atmosferă de dulce blândețe mă chemă să-mi descopăr adevărata ființă. Doresc un sabat, o pauză în viața mea, un moment de meditație. Mi-e nespus de dor de mine însămi. Am făcut ordine în cuferele vechi , unde am dat peste o eșarfă a mamei. Mirosul ei este atât de proaspăt, de puternic, de dulce... și ce mult a trecut de atunci! Îmi doresc o călătorie înapoi în timp, pe care să o savutez într-o liniște deplină. Vreau să-mi adun și să-mi înțeleg mica mea eternitate, înainte de a păși definitiv dincolo, chiar dacă mai am mult timp până acolo. Nimic nu trebuie să mă ia prin surprindere...căci ultima treaptă...a cărei feerie am degustat-o...trebuie meritată!

Am stabilit cu Doina să facem împreună pelerinajul spre Santiago de Compostela, 840 de km de mers pe jos, pornind din nordul Spaniei, aproape de frontiera cu Franța, pe așa numitul Camino francez, aripa Jaca-Sanguesa, în luna septembrie. Totul este programat de ea, pas cu pas, chiar mai mult decât mi-aș fi dorit. Dar mai avem vreme. În ce cod secret al lumii pulsează gândurile noastre? Cuvântul iubire este un simbol al unei inimi mari în care locuim și noi, oamenii, și care este un hiperspațiu în trupul lui Dumnezeu... Pe acolo va trece călătoria noastră... Fără voie, întâmpin primăvara cu multă nostalgie, îmbinând mișcarea cu călătoria în timp. În lumina ochilor mei întâlnesc neîncetat alte lumini, probabil din marea Lumină a Lumii, de unde pornesc toate gândurile noastre.

Așez pe suflet puncte de sprijin. Nu sunt decât o schiță de viață în calea vânturilor.

Fragment din volumul „Camino, Drumul spre lumină”