Dansul ploii....până la sfârşit
Rătăceam pe străzile oraşului meu îmbrăcat în ceață, cu gândurile suspendate deasupra norilor lătăreți aşezați peste case vechi şi turnul cu o sută de trepte din mijlocul ruinelor. Se apropiau, ca şi acum, sărbătorile pascale şi tânjeam la o primenire a spiritului, greu apăsat în ultimii ani de aceaşi dilemă, a fi sau a nu fi aici şi acolo... Purtam în mine un regret, ca un reproş înabuşit, despre viață şi lume, umbre şi destine pe care le influențam prin decizii, cu mintea mea, cu mâinile mele. Cât adevăr, câtă eroare? Puterea dragonului era puterea mea, răscolind printre viscere şi reacții chimice, stropul de viață sau licărirea de moarte din spatele grilajului de suspine.
Se apropia noaptea. O ploaie măruntă mi se lăsa peste pleoape. Cu capul plecat, mă uitam la pantofii mei de lac, cum se udă şi cum pot luci jucăuş, printre stropii de apă... Peste tot, imagini! Răcoarea mă cuprindea fără să îmi alunge tulburarea. Vedeam chipurile răstignite ale bătrânilor agățați de ventilatoare, sau ale bolnavilor incurabili, cu privirile rătăcite spre zenit, incapabili să-şi strige suferința şi dorința de eliberare. Ce rost, ce rost, când totul e doar o trecere...De ce ne agățăm inutil de materie.
M-am oprit sub lumina unui felinar. Amurgul murise şi eram în deplin întuneric. Mi-am deschis umbrela şi am admirat o secundă duşul de ploaie în reflectarea luminilor de neon. Peste tot, suflete călătoare! Mintea mea voia să fugă dar era copleşită de o destinație...şi de un drum... Şi atunci, ridicând capul, am văzut, la doi paşi de mine, imaginea bucuriei. Un domn înalt, cu ochi copleşitor de aprinşi şi o dantură care ieşea la vedere de sub zâmbetul larg, permițând ploii perlate să îi atingă smalțul imaculat. Purta un fulgarin lung.
- Vă urmăresc de ceva vreme. Ați făcut înconjorul parcului. Sigur, nu vă confund! Mi-ați salvat viața, împreună cu ortopezii! Şi arătând cu mâna dreaptă umărul stâng, liber sub sacoul ascuns de ploaie...am înțeles! Deodată am revăzut cu inima rănită, toată scena!
Eram foarte tânără şi lucram de puțin timp ca medic anestezist la Spitalul județean...
Era într-o gardă. În plină zarvă, se împingea un brancard dinspre lift, spre sala de operație. Pe buzele tuturor şedeau cuvintele: tânăr, accident de muncă... Un miros pătrunzător de sânge crud, lână pârlită şi peşte fript, răscolea atmosfera...
Ochii albaştri ai tânărului, alunecau spre somn...
Ah, lupta cu moartea poate fi un dans mai vijelios şi mai dramatic decât moartea în sine, care te strânge, te sărută şi te eliberează cu o suflare... Fața chirurgilor se umplea de broboane, instrumentele alergau ca sunetele pe claviatură, burduful aparatului de anestezie şuiera sacadat... în timp ce soluțiile şi drogurile alunecau pe vene, împinse de pompe şi injectoare... A fost nevoie de scoaterea brațului din articulație. Cum aş fi putut să uit?! Nu era timp de mai mult şi de mai bine! Orice întârziere ar fi costat viața pacientului.