O nouă zi. Ceasul îmi sună deșteptarea. Un flaut, un greier și multe voci radiofonice. Nu departe mă așteaptă oamenii, cu gândurile lor bogate și adeseori triste. Fiecare om are o umbră și fiecare umbră are  poveștile ei... S-a întâmplat de mult, eram de gardă.

Cineva mă întreba dacă profesia de medic mă face fericită? 

- Dacă îmi spuneți ce este fericirea, vă răspund.

- Atunci când zeii stau așezați pe pietre și te privesc luminoși! 

Ei bine, de multe ori am văzut zeii... 

Telefonul a sunat, urma să ne sosească în secție doi copii hipotermici. După câțiva ani, fetiță de atunci mi-a povestit.. 

În ziua aceea împlineam 11 ani. O pornisem pe cărările dinafara satului. Soarele ardea și din când în când corbii scoteau un croncănit răgușit. De multe ori o porneam pe jos pănă la oraș, urcam și coboram aleea pietruită. 

Nu mă săturam să privesc ferestrele împodobite cu mușcate roșii.  Mama mereu mă certa că sunt gură cască și îmi cerea să nu mă opresc din drum.  Era încă frig, dar primăvara creștea din pământ, băieții deveneau albaștri iar fetele verzi. 

Cele trei femei din curte, în răcoarea matinală, își beau cafeaua, ele erau galbene. 

Eu eram stăpâna neliniștilor și am simțit, deodată,  necazul în aer, și că nu-mi pot continua drumul nepăsătoare. Pentru mine, nepăsarea are culoarea mov. Mi-am oprit pasul,  clipa se suspendase, cele trei femei aleargau, se auzeau țipete,

cineva plângea.  Priveam prin grilajul de fier forjat. Am deschis poarta și am întrat. 

Înțelegeam că este vorba despre un copil de trei ani, trei ani, trei ani... Mi-l imaginam. Precis, blond cârlionțat, speriat, înghețat de frig. În câteva minute au sosit pompierii... 

- Are dreptate domnul, puțul este prea strâmt, 

în el nu incape un om,  și e și adânc, are cinci metri... Am înțeles de îndată... Mi-am zis, Soarele va striga lumii, iată o inimă de copil! 

Toate ferestrele s-au deschis, iar vrăbiile se perpeleau pe acoperiș... 

- Pot eu! Pot eu, vă repet, sunt campioană la inconștiență, îmi țin respirația șase minute și nu mă tem de întuneric... De fapt, eu m-am născut cu un defect, nu mi-e niciodată frică de nimic.

- Pentru că Exiști! mi-au strigat corbii... 

M-am dezbrăcat iute, ca la orele de sport, până la șort și maieu, iar ei m-au ancorat bine de picioare, o lanternă îmi ședea fixată pe frunte, apoi, mi-au dirijat coborârea în puț. Țineam ochii închiși,  și mă simțeam ca într-o gușă de sticlete. Inima mi se zbătea în piept, gata să mi-l rupă. O floare albastră îmi cânta la ureche. Era frica, dar nu mă temeam pentru mine ci pentru întâlnirea cu copilul căzut în puț.

Când am simțit răcoarea apei, am deschis ochii, raze furișe ieșiseră din scorburi. Ședea leșinat într-o rână, peste o găleată răsturnată. Mi-am adus aminte de lăptăreasa și donița ei și mi-am făcut curaj, era o femeie drăguță și cumsecade.. 

Avea temperatura apei și respira rar. I-am fixat în jurul trupului centura pe care o aveam prinsă de centura mea și am cerut ridicarea. Voci, voci, voci... Urechile îmi păcăneau, ochii mi s-au împăienjenit brusc și am simțit cum îmi îngheață tot corpul, 

drum, poartă, zăpezi, un ochi, păsări, regi, pene de păun, pinguini, o focă și profa de geografie. Apoi, câțiva eschimoși... Mâinile îmi ședeau înțepenite pe mânuțele lui... 

și nu le puteam descleșta... Ele m-au strâns... 

Apoi, apoi, am văzut zeii...