Îmi aduc aminte perfect fiecare amănunt de parcă aş privi în oglinda mărită a timpului. Aveam patru ani când am făcut acea vizită, împreună cu mama mea, la familia Pătraşcu. Noi locuiam pe atunci în centrul vechi al capitalei, pe str. Vasile Lascăr, într-un bloc cu şapte nivele, la etajul doi, la care am fi putut ajunge lesne pe scări, dar ce mult îmi plăceau mie plimbările cu liftul acela înconjurat de grilaje metalice, prin a cărui sticlă vedeam cum ne îndepărtam de sol de parcă ne-am fi luat zborul...

- Astăzi o să îl cunoşti pe Marius. El şi mama lui, sunt vecinii noştri de la etajul şapte! Să fii cuminte şi să nu mă faci de râs! Eu credeam că totdeauna sunt cuminte, iar faptul că îmi plăcea să fac tumbe prin casă, să stau în cap sau să mă „dau” pe balustradă, sunt lucruri fireşti pentru un copil de vârsta mea. Dar în după-amiaza aceea, când mama mă ținea strâns de mână şi-mi dădea îndemnuri de bună purtare, simțeam că ceva special se va întâmpla cu mine iar lumea în care intru nu e de fiecare zi!

Şi, într-adevăr! În întâmpinare ne-a ieşit Marius, un băiat frumos, cu părul lins şi cărare într-o parte. Purta cămaşa albă şi pantaloni trei sferturi. Bine crescut, i-a sărutat mâna mamei şi apoi s-a aplecat spre obrajii mei să mi-i sărute! O zână bună ne-a poftit să intrăm. Mirosea frumos a lavandă, la fel ca în şifonierul bunicii... Ochii mei atinşi de magie, m-au condus fermecați într-o încăpere de poveste: cristale multicolore, lumini  suave plecate din abajururi sidefate, iar sub picioarele desculțate, moliciunea covoarelor pufoase...

Marius ne-a anunțat cu o scurtă aplecare a taliei că va cânta la pian. S-a aşezat pe scaun, acoperind imediat spatiul rămas liber, cu note plutitoare, ieşite grațios de sub degetele care se plimbau pe clape ca nişte aripi de pasăre măiastră...

La un moment dat timpul s-a oprit, vraja s-a ridicat, iar liniştea încăperii m-a lovit în piept ca un vid! Când am deschis ochii, băiatul cu părul lins, cărarea într-o parte, cămaşă albă şi pantaloni trei sferturi ținea în mâini o muzicuță ca aceea pe care o admiram eu în fiecare dimineață în vitrina din colț, cu jucării. A dus muzicuța la gură iar aceasta a început să cânte, nu ca una, ci ca toate păsările cerului, să salte de bucurie, să geamă de tristețe, să urce şi să coboare prin livezile de meri şi pruni din spatele casei unchiului Ştefan, să facă piruiete în aer, să se avânte în ropot de ape, să şuiere ca vântul, să bată ca ploaia şi iar, să fremete ca pădurea prin care treci dealul la Putna... tot Vicovul mamei intrase în muzicuța aceea... iar eu şedeam hipnotizată...

M-am trezit când mama m-a anunțat că plecăm. Am părăsit apartamentul aşa cum ieşi dintr-o poveste...fascinată şi nedumerită, emoționată şi cucerită, plutind ca o libelulă pe ape. Când însă, coborând cu liftul, am intrat în casă, surpriză... muzicuța băiatului cu cărarea într-o parte, şedea bine pitită în căptuşeala mânecii mele de la pardesiu.

Biata mama! Degeaba îi spuneam că nu ştiu cum aceasta s-a furişat în haina mea. Ea plângea de supărare. Atunci liftul, ca un Zmeu năzdrăvan, a făcut cale întoarsă la etajul şapte. În pragul uşii la care am sunat iar, a apărut Zâna cea bună, care m-a pupat, m-a luat în brațe şi a spus aşa:

- Are dreptate Catia! Şi eu am văzut muzicuța cum singură s-a strecurat în căptuşeala pardesiului roz. Băiatul meu are mult de studiat la pian şi nu mai are timp pentru micuța muzicuță... şi de aceea cred că l-a părăsit.

Niciodată nu am înțeles ce s-a întâmplat atunci, dar sigur ştiu că muzicuța mi s-a insinuat în viață ca un prieten adevărat şi originea inspirației mele...în tot ce am făcut!

Şi dacă nu am avut ureche muzicală ca să cânt, ea m-a învățat să-mi armonizez sufletul în cele şapte note magice ale Universului meu!