Ce caut la Roma în acest octombrie excesiv de călduros, este destul de greu de înţeles. Mai ales că nu fac parte, oricât de indulgent aş fi cu mine, dintre aceia care, vorba unei fete blonde cu serviciu la o emisiune tv pentru bibilici: „ai, n-ai treabă, în week-end, tre’ să fii, fato, la shopingăială prin Milano, sau Roma ca să nu te creadă proastă toate ţoapili alea”.   Nu! Făcusem rost, într-un mod absolut nesperat, de o invitaţie la un colocviu de istorie, iar astăzi, duminică, spre seară, flanam agale pe vestita Corso, încercând să înţeleg ce mi se întâmplă. După vreo două ore, transpirat de parcă săpasem şanţuri, mă aşez la o masă, una din miile de mese aflate direct pe trotuar, cu vedere directă către spectacolul străzii, lucru foarte interesant de altfel, şi, când vine un chelner, comand, cu sufletul cât un purice, o apă minerală. Spre marea mea uimire, omul nu mă ia la bătaie şi nici nu mă scuipă, aşa cum mă aşteptam având în vedere milenarele noastre tradiţii comerciale ci, amabil şi zâmbitor, se prezintă, peste cam un minut, având comanda exemplar pusă în valoare pe un mic platou, plus un  pahar curat şi şerveţel cu însemnele cofetăriei. Anesteziat de uimire, aveam să constat, la sfârşit, că apa nu era nici măcar otrăvită.   

Dar, până atunci, mă regalez cu ideea că sunt un ales al sorţii şi păcat că nu mă văd ai mei, din Adjud, ca să-i ia cufureala de oftică. Prin faţa îmi defilează istoria recentă a lumii, îmbrăcată cu felurite haine, vorbind în tot felul de limbi, oameni de toate culorile, din toate rasele, constat, unele complet necunoscute şi, după felul cum arată, de toate confesiunile. Ciudat! Nu se înjură, nu se uită duşmănos unii la alţii şi nu-şi declară război, sau măcar ură veşnică. Din contră! Par fericiţi că se întâlnesc, vorbesc între ei, de regulă în italiană, dar nu numai şi par a se bucura că iată, Dumnezeu, Allah, Iehova, Buda, sau cine ştie ce altă divinitate supremă îi are în grijă. Totuşi, se cunoaşte de la distanţă, printre ei nu este nici un politician, aşa că, dezlegând eu acest mister, mă declar, în sinea mea, la fel de fericit precum ei, chit că deasupra capului ni se adună nişte nori negri ce par destul de chitiţi pe ploaie şi vijelie. Cum însă nimeni nu pare interesat de asta, ignor şi eu trombele de vânt şi continui să privesc strada. Încântat!

Numai că, la un moment dat, sângele îmi cam îngheaţă în vine în ciuda transpiraţiei care şiroieşte. Scot batista, mă şterg bine şi privesc din nou. Nu, nu m-am înşelat! Pe mijlocul aglomeratei artere, printre oamenii aceia îmbrăcaţi colorat, veseli şi comunicativi, se târâie o procesiune funebră sau poate chiar membrii teribilei Inchiziţii, veniţi din fundul Iadului ca să vadă ei, cu ochii lor, cum mai stăm cu păcatele. Stăm prost, dar prost de tot, după cum arată momâile alea negre şi încruntate. Până la urmă, aflu de la un italian, mai obişnuit cu lumea decât mine, că sunt membrii curentului EMO, o chestie pe care noi, oamenii cu existenţe banale, nu o putem înţelege.

Mort de curiozitate, mai aflu şi că ei sunt tineri, care consideră lumea noastră o mare tâmpenie, iar singurul lor scop în viaţă, declarat, este să se sinucidă. Parcă-mi vine să le dau dreptate! Prin urmare îi privesc mai atent. Adolescenţi, vopsiţi pe faţă cu un fel de var, cu lacrimi negre pictate sub ochi, cu frizuri colţuroase într-un negru mai întunecat decât vestitul fund de ceaun autohton, lipite de craniu cu un fel de clei unsuros, haine negre, cizme la fel, hârci desenate pe spate şi nasturi metalici din aceeaşi gamă macabră. Păşesc precum popularii zombi din filmele americane pentru handicapaţi, ignoră cu suveran dispreţ întreaga existenţă, unii au deja agăţat, de gât, un ştreang şi par extrem de hotărâţi să ne strice cheful cu o spectaculoasă sinucidere în mijlocul străzii. Mă intrigă totuşi, că nimeni nu pare a le acorda prea multă atenţie, deşi, se vede cât de acolo, că asta le lipseşte bieţilor copii. Nu prea apuc să mă indignez de nepăsarea noastră criminală, deoarece porneşte ploaia, una cu stropi mari şi cu rafale de vânt absolut benefice fiindcă  mai răcoresc puţin atmosfera. Şi, aici apare miracolul!         

Tinerii aceia neînduplecaţi, care cu un minut înainte ne convinseseră că sunt decişi să moară în chinuri pentru a ne zgudui nesimţirea, încep să chirăie, să fugă la adăpost,  îmbrâncindu-se vehement cu prostimea care făcea acelaşi lucru, iar vopselurile sumbre, din păr şi de pe faţă, încep să se scurgă, într-un mod, fără îndoială neprevăzut şi, relativ comic. Se înghesuie sub o streaşină, încep să-şi dea palme pe spate, să se şteargă destul de îngrijoraţi că iată nu au haine de schimb şi apare ca foarte probabilă o răceală care nu dă bine deloc în timp ce te sinucizi. Aici au dreptate! Păi cum ar fi să-ţi tai venele sau să te atârni în ştreang strănutând cu mucii atârnaţi, inestetic,  până-n brâu. Nasol!

Situaţia mi se pare teribil de amuzantă, însă nu prea râd deoarece mă cuprind nişte aduceri aminte din vremuri pe care le credeam de mult uitate. Acelea din anii când purtam creastă de cocoş, pantaloni strâmţi şi pantofi ortopedici, convins fiind că prezenţa mea în războiul din Vietnam, sau alături de idealistul Che Guevara este absolut indispensabilă, iar părinţii mei erau nişte bieţi conservatori retrograzi pentru că nu înţelegeau problematica eliberării Africii de sub regimul colonial. Apoi, m-am însurat! O tempora, cum bine mai spunea enervant de lucidul şi mereu actualul Caragiale!