Fără veleități estetice exagerate (pe care orice cititor exigent are dreptul să le revendice oricărui pretins autor de cărți) propunem, din unghi analitic, câteva ipostaze, sperăm revelatorii, ale prostiei ca fenomen social. Sub această rezervă, deci, vom risca un posibil răspuns la întrebarea: ce este prostia ? Dumneavoastră, ca oameni culți ce sunteți (parol!), sunt convins că-mi veți reproșa, cu eleganța ce vă caracterizează, cel puțin imprudența pentru ușurința cu care mă aventurez acolo unde mari gânditori au eșuat lamentabil. Și nici măcar nu erau portocalii! Conștient și eu de rezistența epistemologică a acestui „viol etic" (Socrate) mă consider absolut îndatorat să-i acord atenție în această perioadă de... „tranziție" în care, după cum susține presa „serioasă" (!?) chiar și liceenii au aflat „că-i tot aceea/de te rezemi de o umbră/sau de crezi ce-a zis femeia" (Mihai Eminescu). Folosind în exclusivitate virtuțile explicative ale catrenului umoristic, Dimitrie Jega (fost președinte al Cenaclului de satiră și umor Ridendo, îninte de 1989) a murit de... bucurie, convins că a prins-o, definitiv, în spațiul semantic al unei definiții concise care va izbăvi lumea care-ncepuse să creadă că „Prostia e un văl lucios/ Țesut dintr-o mătase fină/ Ce-acoperă un cap frumos/ Ca să-l ferească de lumină ". Cum granițele definițiilor se puteau trece și fără pașaport (sumedenia de plagiate!), Geo Dumitrescu, în calitate de reporter prin zonele prostiei o ierarhiza astfel: făloasă, lucioasă, zgomotoasă, agresivă, combatantă. Carnavalul existenței nemijlocite ne dezvăluie și alte măști purtate nonșalant: prostia solemnă, rituală, idolatrizând funcții și lucruri. In mod curent o întâlnim în banala extrapolare a amănuntului insignifiant asupra întregului (pe care pretinde a-l exprima) asociată cu intoleranța și exclusivismul într-o entitate noxologică deosebit de periculoasă pentru sanogeneza morală a întregii societăți. Nu putem încheia acest succint excurs prin încercările de clarificare a semnticii prostiei (?) fără a aminti și celebra frază atribuită lui Albert Einstein: „Există două lucruri infinite, universul și prostia umană, dar nu sunt prea sigur de primul. Despre cel de al doilea... se poate observa cum ne distrugem singuri doar pentru a demonstra cine poate mai mult ".

Sub raport psihologic se consideră că incapacitatea de sinteză este caracteristica mărginirii prostului. O maximă valabilă pe toate meridianele spune chiar că prostul cu memorie bună are la dispoziția lui multe gânduri și fapte, dar nu știe să tragă din ele nici o concluzie. Dându-și seama de acest fapt, ipochimenii în chestiune s-au năpustit în hoarde asupra sintezei (ca metodă; nu e vorba de revista Ambasadei U.S.A.) mimând, foarte stângaci, toate traseele inteligenței. Rezultatul: au dobândit unele „ticuri în raportarea la cultură, unele automatisme similare rumegătoarelor" - cu deosebirea că aici e vorba de rumegarea unor valori și principii devenite în masticația lor ignorantă, poncife, clișee, lamentabile stereotipuri. De aceea prostia modernă (în sens de actuală!) nu mai este reductibilă la lipsa de informație, ci la confuzia criteriilor de evaluare a informației îngurgitată sporadic, fără sistem și fără altă finalitate decât aceea a suficienței autodidacte; întrucât adevărații „proști se mângâie cu credința că toate câte nu le știu ei sunt niște nimicuri" (Teodor Arghezi), iar prostul care se respectă arborează frecvente crize de personalitate relevând un irepresibil apetit pentru singularitate : „Diferențiindu-se de ceilalți, prostul își închipuie că este un ales" (Petre Botezatu). Un tânăr filosof (!) , unii zic că ar fi vorba de G.Liiceanu, referindu-se la modul poetic asupra valorii umane a experimentului social, relevă și dimensiunea ideologică a prostiei ca „încremenire în proiect " dorind să încrimineze contradicția dintre lumea care se schimbă și tendința unora de a rămâne aceiași și a evalua cu vechile criterii, uzate moral, realități fundamental schimbate. Personal, aș putea și eu să vă spun ce se întâmplă când unii reinventează vechi probleme pentru a arăta că vechile metode mai sunt (încă!) valabile, dar ați văzut și dvs., cu toții; și nu prea de multă vreme, cum au fost epurați directorii din invățământul preuniversitar pe motiv ca nu sunt portocalii, chiar dacă nu sunt afiliați politic la tabăra competitoare! Iar dacă vreți să vă convingeți, urmăriți la Radioteleviziunea... liberă de orice fel de responsabilitate pentru mesajele diseminate, festinul oratoric al atâtor mese rotunde. Logoreea sfertodoctă, condimentată fără-frecventist și glazurată doctoral oferă copios eșantioane de prostie antologiocă și prilej unic de desăvîrșită confuzie. De aceea, Ionel Iacob Bencei (actualul prezident al Cenaclului Ridendo din Timișoara) atrăgea atenția unui personaj foarte televiziv în următorii termeni: „Stimați tovarăși, meșteri la cuvinte/ Să nu priviți prostimea cu uimire/ V-asigur eu că proștii toți au minte;/ Ei n-au instrucțiuni de folosire". Prostia modernă nu se reduce, deci, la absența informațiilor deoarece noi, fără deosebire de gradul de titrare prin studii, trăim în aria unor multiple mesaje mediatizate fie pe suport grafic, fie magnetic (audio, video), fie ne mai dăm pe net ca internauți prin vocație sau prin conjunctură; în realitate, prostia începe din momentul în care se confundă criteriile comparându-se lucruri absolut incomparabile, cum ar fi merele cu perele, pe motiv că sunt fructe, sau părerile despre sistemul de învățământ ale femeii de serviciu de la Universitate cu opiniile Rectorului despre același subiect. In replică, și eu merg de peste 30 de ani la operă, dar nu am pretenții că știu să cânt; eu mă rezum la condiția de „consumator" de cultură, deoarece nu-mi "place" conserva de cultură pe suport audio-video...

Instituționalizarea, în unele segmente ale spațiului social, a prostiei combative, i-a determinat pe bieții oameni să comită următoarea Rugăciune: O, Doamne, bun și iertător,/ Cu proștii fii îndurător/ Și dă-le pâine câtă vor,/ Dar nu le da cuțitul lor. (Florina Dinescu). In aceeași arie de signifianță, ca urmare a Kitsch-ului generat de așa-zisul învățământ superior particular, a apărut replica următoare: „Cu prostul neșcolarizat/ Te lupți puțin și ai scăpat;/ Dar duci o luptă colosală/ Cu prostul care are școală" (Florina Dinescu) sau: „Astăzi, ca și-n alte dăți/ Mi-a spus că e om cu școală:/ Are două facultăți;/ N-a trecut prin cea mintală"! (Ștefan Buzărnescu). Ce ziceți de bancherii cu diplomă, care s-au ținut de bancuri proaste la F.M.I.? Că dacă făceau trebșoara asta la FeMeI, mai treacă, meargă ...

Ipostaza domestică a prostiei vizează stereotipurile comportamentale rezultate din obiectivarea unor „echipamente intelectuale precare" sau insuficient elaborate. Mimetismul civic este expresia cea mai frecventă a acestei ipostaze cu enormă putere de iradiație. Acest aspect explică de ce în „mulțime, inteligența individuală se estompează, dar se amplifică exponențial instinctele" (Gustave Le Bon). Pe acest resort psihologic contează centrele de diversiune când recomandă mitingurile în locul dezbaterilor lucide dintre grupuri de referință face-to-face. In acest sens, e recomandabil să reținem că nu înălțimea vocii (celor care ne țin teoria chibritului în curs de stingere) și nici numărul de adepți, ci calitatea argumentelor este criteriul Adevărului oricărui principiu și oricărei aserțiuni. A confunda critica (adică remarcarea unor aspecte lacunare și propunerea unor alternative la obiectul criticii) cu încrâncenarea exclusivistă și cu denigrarea permanentă în numele unei opțiuni valorice personale, este o gesticulație care intră tot în aria prostiei. Marele poet român Marin Sorescu spunea, cu referire la acest tip de demers următoarele: „poetul cântă, criticii cârâie".

A nu fi de acord este un drept al fiecăruia dintre noi. Libertatea legitimează și dreptul la eroare (printre atâtea drepturi fundamentale ale omului!). Desigur, cei care au terminat mai de demult, sau chiar mai recent, Școala vieții (mai ales la curs seral) sunt categorici în a susține că numai din greșeli se-nvață temeinic. Pe vremuri, poate, era întocmai, acum, după alfabetizare (bașca alfabetizarea electronică), e preferabil să învățăm din cărți, pentru a fi calificați în priceperea de a demonta piesă cu piesă mecanismul prejudecăților care ne agresează cotidian. Chiar dacă din această faună ne mai parvin, uneori, mesaje anonime. Pentru că, astfel, se particularizează cea mai tânără specie de scriitori de... anonime, născută sub auspiciile eroice ale amenințărilor cordiale (!) în numele cărora semnează „un grup de oameni cinstiți" sau „oameni de bine, nepătați, necompormiși". Francatura plicului, fără a risipi regretul că nu-i cunoaștem personal, micșorează nițel procentul de anonimitate: se poate foarte lesne citi că aceste mesaje provin din „Cartierul idioților lăsați în pace". Cărora le și ofer (crezând cu toată naivitatea că-mi vor prilejui bucuria unui dialog real), semnătura: Ștefan Buzărnescu, robul sociologiei și al epigramei şi membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România