Pentru, actanţii şi victimele acestor timpuri muiate în ură, cu cuţitele trase pe jumătate din teacă…

24 iunie 2012 - Clasa a IX-a A, sau a X-a A… Vara lui 1960, ori 1961, imediat înainte de vacanţa mare… Dacă printr-o neverosimilă minune aş avea acum la dispoziţie manualele de limba şi literatura română din liceu, din dragul nostru liceu “Matei Basarab”, aş şti exact când au străfulgerat şi pentru mine în mii de focuri faţetele tăiate şi şlefuite, ca de briliant, ale marii arte concentrate într-o singură gemă literară cu valoare exemplară. Să adâncim puţin subiectul acesta:

Era spre prânz, într-o recreaţie prelungită anost de absenţa profesorului care ar fi trebuit să vină la ore şi nu venea. Toată lumea se plictisea în clasa prea călduroasă, dar nu putea să plece acasă fiindcă urma o altă oră, importantă, cu fixarea mediilor de către o profesoară care n-ar fi lipsit nici picată cu ceară. Deci, aşteptam nemulţumiţi. Tărăboiul scăzuse în intensitate, elevii îşi căutau ceva de lucru, sau toceau la materia următoare. Până şi eu mă plictisisem de fotbalul cu nasturi jucat pe pupitru cu bunul meu coleg şi prieten Mihai Atanasiu, mă tot uitam la ceas, căscam şi frunzăream neatent manualul de literatură română, dând din întâmplare peste capitolul final, neinteresant pentru majoritatea liceenilor care înţelegeau să-şi facă strict datoria şcolară, dar fără exces de zel: Lecturi suplimentare. Bah, plicticos…, dar ce-o fi asta?, ce-i cu titlul ăsta ciudat: „Balta-Albă”, de Vasile Alecsandri, 1847? Ia să vedem.

Şi astfel am uitat de mine şi de locul unde mă aflam. Pufneam în râs călătorind de la Brăila în sus cu bunul franţuz care habar n-avea de Valahia şi de valahi, fiindcă profesorul lui de geografie de la Paris îi băgase în cap că de la hotarul nemţesc până la Marea Neagră nu se aşterne decât Turcia europeană (pe care profesor, după ce văzuse cu ochii lui peisajul de la Porţile de Fier şi Turnu Severin, omul nostru tare l-ar fi înecat în Dunăre); călătorul află de la consulul ţării sale că se descoperise o baltă făcătoare de minuni, unde îşi vindecau beteşugurile peste zece mii de oameni strânşi ciopor, şi, curios din fire, hotărăşte să întreprindă voiajul până acolo, neştiind că va trebui să-l facă într-o nenorocită de hărăbaie de poştă cu cai scheletici, dar care parcă mâncaseră jăratec, goniţi pe deşelate de un sălbatic vizitiu primitiv, bărbos, troglodit, îngălat şi teribil de zgomotos. De-aci, ţin’te poveste! Franţuzul oropsit trage la un băştinaş, îşi frânge oasele pe un pat tare de lemn, mănâncă pe sponci, intră în baltă şi se afundă în nămol, petrece cu câţiva conaţionali la un bal local cu ifose evropeneşti, descoperă pe rând toate contrastele care fac farmecul pipărat al acestor ţinuturi, iar la sfârşit îngaimă plin de încredinţare: “În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! Una din ţările care sunt descrise în Halima!”.

Cu povestirea aceasta începe destinul meu literar. Terenul fusese dinainte pregătit de Ispirescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, dar abia atunci am înţeles inechivoc că fără literatură viaţa nu merită trăită. Atunci l-am iubit pe Alecsandri mai mult decât pe  rudele-mi de sânge. La vârsta mea de numai 15-16 ani, slovele mi-au deschis inima şi mintea pentru tot ce avea să urmeze şi mi-au modelat devenirea ca pe lutul umed, de ocarină.

Pe vremea aceea, din fericire, manualele erau obligatorii şi identice pe tot rotundul ţării româneşti, încât ce citeam eu în ora liberă de la liceul bucureştean citeau şi fârtaţii mei întru rosul coatelor pe băncile şcolii la Orăştie, Odorhei, Craiova, Focşani sau Tulcea. Lucru bun, văzut din perspectiva actuală.

Similitudinea în lecturi, în muzici, în hrană şi în modul de trai ducea la identităţi mult mai importante, covârşitoare unele, care aveau să-şi spună cuvântul peste timp în prietenia la toartă dintre noi, ce avea să dureze toată viaţa, sau în toleranţa nemaiîntâlnită vreodată, când nu conta câtuşi de puţin dacă erai român, neamţ, ungur, evreu, rus, turc, grec sau tătar. Eram toţi o apă şi-un pământ, dar în sensul bun. Aşa cum nimeni pe atunci nu avea indecenţa să te întrebe câţi bani ai în buzunar  -  întrebare ruşinoasă, dar şi dureroasă, din moment ce elevii cei mai „avuţi” nu ar fi putut etala mai mult de trei-patru lei, iar cei mai sărăcuţi ar fi zornăit nu leii, ci mărunţişul pentru tramvai, sandviş şi cornetul cu seminţe  -,  tot aşa nimănui nu-i păsa dacă eşti român sadea sau de altă etnie, majoritar ori minoritar; asta chiar nu interesa pe nimeni. Conta numai ce ne unea, pe când micile diferenţe erau ignorate suveran.

Cei mai buni prieteni ai mei au fost un evreu (Andy) şi un neamţ (Edy), iar eu eram locul geometric în care toate contrastele se absorbeau, se estompau până la dispariţie. Şi aşa eram toţi, pe atunci. Nu vă vine a crede, vouă celor de-acum, actanţii şi victimele unor timpuri muiate în ură, cu cuţitele trase pe jumătate din teacă.