Închid umbrela. Ultimii stropi de ploaie îmi umezesc obrajii. Câteva secunde văd ca prin ceață. Orașul se repune în mișcare. Claxoanele înviorează atmosfera. De sub roțile automobilor țâșnesc, eliberator, bălțile de pe carosabil, albăstrite de cerul cu soare. Ce bine că a trecut! A fost o revărsare torențială de lumină, apă și tunete... De aceea e frumoasă vara. Se manifestă solar și se descarcă coleric, pentru ca energiile de foc să o poată lua de la capăt.
Găsesc terasa din apropierea Televiziunii unde am fixat întâlnirea. Îi spune simplu, „Acasă" ! Ocup o masă și aștept. Fotoliile sunt, într-adevăr, comode. Pe ecranul monitorului din dreptul barului rulează un film vechi, cu cowboy, la care nu se uită nimeni. Consult ceasul de la mână. Da, eu am ajuns mai devreme. Nu sunt fumătoare și deci nu aprind nicio țigară. Voi comanda o cafea, de fapt un capucino. Lumea trece grăbită dintr-o direcție în alta. În scurte popasuri, cineva cumpără un sandviș sau o apă minerală. Ca într-o alunecare pe ape, chipurile se schimbă, rămânând aceleași. Există o preocupare generală și mută pentru ceva, iar acel ceva este războiul, iminentă amenințare, care ține toți oamenii cu umerii aplecați și privirea în jos. Televiziunile, presa online abundă de știri îngrijorătoare. O vrăbiuță își face curaj și se lasă ușor pe masă alăturată. Din coșul de nuiele ciugulește câteva firimituri de pâine. Apoi zboară în grabă, ciripind vesel, pentru a întregi stolul de păsări de pe crengile aplecate.
Dar uite-o pe Mariana. Îmbujorată, grăbită, jenată de mica întârziere, sosește! Ne îmbrățișăm amical. Revederea ne face o evidentă plăcere.
- Mâncăm?
- Hai să luăm o pizza!
- A casei?
- Perfect! De obicei, aceasta este cea mai bună!
- Și o cafea?
- Nu! Prefer un gin tonic, ușor alcoolizat...
- Deci, te-ai întors de la sora ta, din Basarabia... Vreau să îmi povestești.
Acolo este încă bine, oamenii se comportă normal, nu lasă impresia unor tensiuni, dar perspectiva este îngrijorătoare. Eu sunt speriată. Vrând nevrând, se creează tabere rivale, refugiații ucraineni sunt o problemă prin numărul lor prea mare, totul stă mocnit, ca într-un butoi cu pulbere. Aparent, pe străzi, seninătate...
- Da, totul șade sub semnul imprevizibilului, o lume haotică, îndârjită, dezorientată în furia ei nenumită, dar aparent calmă, adică civilizată. Era bine sora ta?
- Era spre bine. Sub supraveghere și tratament.
- Tu, cum te simți? Sporovăim? Ești pregătită să îmi spui povestea ta și a părinților tăi, pe care mi-ai promis-o...? Am scris o carte despre război... și... sunt încă prinsă în dramele ei...
- Să-mi trag un pic sufletul... Ploaia m-a ținut pe loc și apoi m-a făcut să alerg... Vrăbiuța se întoarce la masa vecină. Ciugulește, zboară, se bucură. Soarele devine tot mai aprins.
O fată frumoasă, subțirică, cu pantalonii strânși pe fesele musculoase și bombate, lucrate, probabil, în sălile de fitness, ne cere comanda. Zâmbetul ei lung e totuși unul absent, iar ochii par somnoroși, deși este o oră a prânzului.
- O să dureze o jumătate de oră. Avem multe comenzi la domiciliu, dar vă aducem câteva aperitive din partea casei...