Stăvărache luă secera, se sui pe scară şi tăie vârfurile joardelor de la bolta de viţă de vie, din bătătură. Ca să se uite soarele la toţi strugurii, la fel. Mai era un pic până la Sântă Mărie şi nu se cădea să nu aibă struguri copţi, măcar pentru pus pe colaci, de sufletele morţilor, după obicei, într-un an o dată. Cu mâna tremurândă, atârnă secera de pălimarul prispei de la casa a mică şi se lăsă ca bolovanul pe scaun, de parcă răsturnase pământul. Îşi zise în gândul lui: „Nu mai sunt om deloc! Am ajuns mai rău ca o gloabă!”.

Parcă citindu-i gândurile, căţelul se uită la el cu ochi galeşi. Se ridică apoi de la umbra cuştii, merse cât îl ţinea lanţul şi lătră de câteva ori privind către poartă. Astfel dădea de veste că tocmai intrase cineva în bătătură. Un cunoscut, pesemne, atâta timp cât câinele se aşeză liniştit cu botul pe labe, mulţumit că-şi făcuse datoria. Apropiindu-se încet, vecinul Sandu vorbea singur sau, mai bine zis, vorbea cu strugurii care râdeau în soare. Apoi întrebă cu subînţeles:  
-  Ce faci, nea Stăvărache, căzuşi pe gânduri? De ce?
-  Dacă.
-  La ce te gândeşti aşa adânc?
-  La ziua de ieri, că pe-a de mâine nu ştiu dacă o mai apuc.
-  Ostenişi rău, bag-samă!...
-  Nu vezi, bă, Sandule, c-am ajuns ca o gloabă? Doar un piculeţ de treabă, şi n-avui încotro, decât să stau jos, pe scaun. Când mă văd cum am ajuns, îmi vine-n minte gloaba de cal cu care se căznea să se-arânească al lu’ Cristei, când se puseseră ăia să forţeze omul, să-l lase sărac, ca să se treacă la colectiv.
- Că veni vorba de gloabă, i-ai văzut pe-ăia la televizor, când vorbeau de globalizare? Ce părere ai, nea Stăvărache?
-  De, dă-l dracu! Nu-mi place. Mi se zbârleşte pielea pe mine, ca atunci, după răzbel, când îşi puseseră rusnacii în gând să ne adune pe toţi să muncim la un loc, să nu mai fie nimic al nostru şi să ne dea de mâncare la gamelă. Acu’, nu că ar trebui să-mi mai pese, că, vezi bine, mai am un picuşor şi mă duc dincolo, dar pentru ăştia care rămân..., tu, ăla, ăla... Viţa asta de vie pe care-o cârnii, e a mea, nu se uită niminea urât la mine, nu-mi dă niminea peste mână, dacă o întind să iau un bob... Nu ştiu, Sandule, de unde şi până unde cuvântu-ăsta “globalizare”, dar eu îl asemui cu luatul vitelor la gloabă. Când le adunau în ţarcul din curtea primăriei şi ca să le scoţi de-acolo, trebuia să plăteşti o taxă. Acu’, dacă ar fi să o spun pe-a dreaptă, nu se făcea nimic fără motiv. Era ca o pedeapsă pentru neatenţie, necinste, nerespectarea proprietăţii altuia...   

Spre exemplu, să fi fost eu la vârsta de zece-unşpe ani, când taicu m-a trimis cu caii la păscut… Nu mă duceam singur, ne adunam mai mulţi copii: fete, băieţi, care cu vacile, care cu caprele, fie prin pădurice, fie prin lăstăriş, pe unde găseam iarbă. Ne-am oprit noi într-o pădurice, am pus piedici la picioarele vitelor, ca să fim siguri că nu colindă repede şi nici prea departe şi ne-am apucat de râsete, de zbenguială. Mare ne-a fost mirarea, când aproape în mijlocul păduricii am dat de un luminiş, în cazul de faţă de un loc curăţat lună, fără pic de iarbă. Unul dintre noi s-a minunat ce loc potrivit, ca să ne jucăm  de-a capra mergătoare. Nu ne-a trebuit mult, şi am încins o joacă!... Pământul era moale, afânat, arat proaspăt, nici pic de ghimpe ca să ne-nţepe la tălpi… Ne încuram ca mânjii, sărind capra unul peste altul, întinzându-ne cu jocul pe toată lungimea locului. Uitasem complet pentru ce plecaserăm de acasă. Abia când am auzit fluierele pândarilor, ne-am adus aminte că veniserăm cu vitele la păscut. Am început să chirăim şi să fugim ca potârnichile, spre locul unde ştiam că lăsaserăm vitele. Pândarii, câţiva la număr, ne ţineau calea, să rămânem pe loc.

Vestea că vitele fuseseră luate la gloabă şi că deja se aflau în curtea primăriei, fiindcă făcuseră pagubă în porumbiştea cuiva, ne-a sporit spaima, gândindu-ne la bătaia pe care trebuia să o încasăm de la părinţi. Îngrijorarea cea mai mare a pândarilor era în privinţa pagubei pe care o produseserăm noi, cu joaca noastră. Tocmai venise ordin de sus, ca şi la noi în sat să se cultive tutun. În lipsa unei alte bucăţi de pământ, un sătean a curăţat lăstărişul, a băgat plugul, a arat şi a înfipt acolo răsadul de tutun. În joaca noastră, nu numai că ne bătuserăm joc de toată munca omului, dar săvârşiserăm un caz grav, în privinţa ordinului cultivării tutunului. Pândarii ne-au întrebat ai cui suntem, şi ne-au tras o ceartă, pe care o ţin minte şi astăzi, când mai am un pic şi fac de zece ori câte şapte. Ideea salvatoare a venit de la unul dintre pândari, când ne-a zis să luăm locul de la cap la cap şi să înfigem în pământ toate firele scoase. Ne-a zis părinteşte, să ne rugăm la Dumnezeu, măcar pentru un strop de ploaie, ca să se prindă firele de tutun ale omului. Altfel!... Mă duceam spre casă cu inima pierită, mai mult de ruşine. Cum să-i spun lui taicu despre isprava mea? În privinţa paparei credeam că o merit din plin. Dar pe cine crezi că văd venind din partea ailaltă, pe mijlocul drumului? Pe taicu ţinând caii de curm şi râzând la mine, cu gura până la urechi. Îi şi scosese de la gloabă. Pândarii, oameni de-ai satului, ne întrebaseră aşa, de formă, ai cui suntem. Ei îşi cunoşteau foarte bine consătenii, dar la fel de bine cunoşteau vitele ale cui sunt. Vestea se dusese numaidecât. “E-he, la rîndu’ meu, am trecut şi eu prin asta! mi-a zis taicu. Altă dată să ai grijă, fiindcă ne costă!”.

Dumnezeu ne-a ascultat ruga şi a dat o ploicică peste noapte. Simţindu-mă vinovat în sufletul meu, peste un timp m-am dus să văd paguba pe care i-o  făcusem unui om care nu mă supărase niciodată. Şi, minune..., cât pe ce să nu mai cunosc locul cu pricina! Era îmbrăcat în verde de la un cap la altul! Pământul fiind gras şi odihnit, s-a făcut pe el firul de tutun cât omul, cu nişte frunze mai lungi de o jumătate de metru…

De-aia stau acuma şi mă gândesc la globalizarea asta… Care să fie motivul, Sandule: neatenţia, necinstea, nerespectarea proprietăţii? Din partea cui? Cine să fie ăia care cred că merităm pedepsiţi?