Cunună vie pentru graiul ce îmbracă sufletul celor drepți-dintotdeunaAm primit acest titlu aproape fără să mă gândesc, apoi mi-am zis că este bine să mă adresez celor care au înțeles şi nu s-au lăsat plecați. Textul pe care il citiți a suferit o serie de transformări şi nu credeam să ajung într-un timp scurt să-mi modific concepţiile deplin ancorate. De exemplu nu m-am gândit niciodată la importanţa capitală şi legătura ce se stabileste între „cei șapte ani de acasă”, ca experientă personală si marii voevozi ai neamului. Mă explic- este deosebit de importantă dezvoltarea copilului sub umbrela de iubire protectoare a părinţilor, iar parinţii la rândul lor să se ştie solidari alături de un vodă iubitor de neam, țară, țarină. Iată grija zilei de mâine pentru o societate dreptă-dintotdeauna
Omul, ființă grăitoare, trăiește, se exprimă prin vorbe și fapte, iar prin ele se auto-definește. Suntem ceeace vorbim, și cum vorbim, limbajul este semnătura a tot ceea ce facem până la sfârșitul vieții la nivel personal. Limbajul, în evoluția istorică a unui popor, este ceea ce îl definește sub multiple aspecte: scriere, obiecte de artă și de cult, arhitectură, muzică, dansuri, oralitate etc. Am căutat sprijin de autoritate pentru gândurile mele şi aşa am găsit textul scrisorii deschise către poporul român. A cunoscut în ultimii doi ani un succes deosebit mai ales că purta semnătura Arh. Iustin Pârvu, care a plecat la Domnul în vara aceasta.
Un fenomen neplăcut care se întâmpla destul de des pe web, din păcate, sunt anumite modificări de imagine, iar în cazul de față autorul în dorința de autoritate a folosit numele Parintelui. Acum îl înţeleg pentru că poporul orfan, lipsit de sprijin şi încredere față de un voevod-tată care să-l ocrotească, să-l ajute să se dezvolte şi să rămână drept cu acei „șapte ani de acasă”, deci autorul, s-a adresat poporului român prin vocea Parintelui. Dar să lăsăm cuvânt întru veșnica pomenire Arh. Iustin Pârvu, cuvânt de dragoste și mustrare așa cum autorul care a dorit ca textul să-şi facă datoria mai presus de numele său:
„Popor român,
Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. Tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale. Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria, şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.
Acum 7.000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. Nimeni nu a reuşit să te supună cât ai fost unit!” Și totuși, noi putem adăuga că vrem, nu vrem, suntem sau nu vrednici. Oricum, cu toţii facem parte din marea seminţie sacră dacoromână. Revenind, să ascultăm mai departe cuvântul Părintelui:
„Sângele tău a salvat Europa, iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas... Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?” Este o Întrebare grea dacă privim cu atenţie realităţile. Și totuși, putem continua gândul nostru:
Popor drag,
acolo te-ai născut odată cu Carpaţii, acolo ai primit cununa graiului ce îmbracă sufletul celor drepţi-dintotdeauna, acolo este și va fi mereu Acasă-Vatră-căușul limbii strămoșești. Viaţa ta de cele mai multe ori nu a fost ușoară. Viaţa neamului, istoria noastră deasemeni. Să încercăm acum o paralelă: când te naști, primești un nume, mai apoi prietenii, colegii, vecinii etc. îţi găsesc porecle: Urecheatu’, Mândru’, Bâzu’ Piticu’ etc. Şi acum la nivel general: se pare că la naștere eram daci, mai apoi am primit și alte „porecle”: traci, geţi, valahi, eh-hei... şi de vreo două sute și ceva de ani, iată, am primit ideea de a cere să fim români. Totu-i conjunctură și noi primim poreclele una după alta. Să fie smerenie sau delăsare? Așa-i pe la noi în istoria naţională, atunci când putem să ne numim naţie și prietenii ne acceptă această calitate. Esenţialul este să înţelegem că indiferent de nume, poreclă, de ce s-a zis despre noi, este faptul că am fost şi am rămas! Mai mult, până la urmă, porecle au definit mai tot timpul doar spaţiul, geometria variabila în care s-au permis celor ce locuiau acolo să primească acea apelaţiune. Deci spaţiul oficial recunoscut crea acea identitate temporară și delimitată artificial de anumite hotare. Acele spaţii unde s-au tăiat hotare constituie marile cicatrici ale neamului. Acolo s-au pierdut mult sânge şi lacrimi!
Şi totuși, peste toate geometriile variabile, încercările de a ne face să uităm cine suntem, ce facem şi unde mergem, toate acestea au eșuat. Iată milenii au trecut și precum argintul viu ne regăsim și ne reunim ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Limbajul este liantul și dovada că toţi, și azi, ne înţelegem atât în ţară, cât și în jurul ţării. Emigraţia românilor nu a făcut decât să dovedească întregii lumi Puterea care ne ţine împreună indiferent de circumstanţe. Taina cea mare, sau mai bine zis, poate o parte a ei constă în bucuria vieţii pe care am celebrat-o și o celebrăm continu prin balade, doine si ţâpurâturi - aceste vibraţii creatoare-generatoare de puritate sufletească ne-au ţinut şi ne ţin mereu împreună, chiar dacă viaţa ne-a așezat la mii de kilometri depărtări de vatra strămoșească sau la mii de ani de strămoșii noştri dacoromani. Aceste vibraţii reîncarcă mereu cu iubire inimile și chiar de vor fi jertfe și sânge așa cum s-a mai întâmplat, tot iubirea va restaura cămașa neamului, iar acolo unde a fost sânge și vânătăi pe cămașe au apărut trandafiri cusuţi cu dragoste pe iia românescă, cămașa neamului cel drept-dintotdeauna a fost, este și va fi mândra și frumoasă, chiar și cu brâie de jertfe măiastru împletite în culori.