Din „State" ajungi la Malaga via aeroportul Londra, după ce sigur ți s-au rătăcit bagajele, care mai ajung sau nu, după câteva zile, la adresa lăsata pe geamantan. Din Malaga mai iei un autobuz sau taxi, dacă găsești, până la Nerja, unde începi să simți că altfel bate briza mediteraneană, iar inima tresaltă și ea mai veselă la ceace simte venind din eter. Paradisul din sudul Spaniei mai are egale doar insulele grecești și Hawaii, după părerea mea. Cum ai călcat acel pământ parcă prinzi viață, ai vrea să cucerești lumea zburând peste mări și țări, să-ți umpli sufletul cu frumusețea florilor mediteraneene, a brizei și muzicii prezente peste tot în văzduh.

Plecasem să petrec vreo trei săptămâni în Andaluzia cu baza la Nerja și cu aranajamente de locuit la o gazdă cu casă și masă. Am ajuns frântă de oboseală și furioasă că nu aveam haine să mă schimb, însă gazda, Asuncion, m-a liniștit cu căldura și bunăvoința cu care m-a întâmpinat și invitat la un duș refrișant și o cafea. M-am simțit acasă după binețele ei, mi-a întins o masă cu prospături pregătite cu talent de bucătăreasă la hotel Ritz, după care m-a plimbat să-mi arate locul, curtea interioară și camera mea, asigurându-mă că valiza va ajunge la adresa lor cât de curând. A ajuns , dar... a treia zi. Casa lor avea o intrare direct din stradă de unde culoarul se deschidea spre dormitorul stăpânilor, pe dreapta, iar pe stânga, două camere pe care le închiriau turiștilor numai prin conecții care să le asigure calitatea oaspeților. Trecând de dormitoare, drept în față culoarului, se deschidea o altă ușa către curtea interioară, unde descopereai o adevărată grădină botanică cu plante exotice și mulți trandafiri cățărându-se pe pereți, către soare, până la etajul casei chiar spre acoperiș. Pe aceiași pereți stăteau agățate câteva cuști cu păsărele cântătoare multicolore , de care avea grija „găzdoiul" Manolo, să le dea apă la timp, mâncare și cu care avea lungi conversații zilnice. La prima vedea am avut impresia că am pășit direct în povestea lui Alice din țara minunilor. Atâta gust pentru frumos, atâta armonie a climei cu culorile și muzica locului, atâta bucurie și căldură din partea gazdelor de parcă venise acasă fiica lor din străinătate.

„Ce oameni frumoși și buni", mi-am zis eu după asemenea primire.

Am întâlnit-o și pe vecina mea Uli, care închiriase camera de lângă mine. Era o tânără educatoare din Austria care fusese și în America vreo patru luni lucrând ca bonă la doi copii numai ca să-și perfecționeze limba engleză și care părea extrem de amabilă. Trebuia să ne întâlnim la micul dejun și la masa de prânz, iar seara numai dacă doream, dacă nu, ne serveam din frigider ceea ce ne plăcea fiecăreia.
Obsevasem că Asuncion dispărea seara de acasă destul de des, dar nu era treaba mea unde se duce și de ce; o vedeam plecând cu un coș mare acoperit cu un șervet proaspăt înapoindu-se foarte târziu în noapte, când auzeam răsucindu-se cheia ușii de la intrarea pe culoarul pricipal al casei. Asuncion era o femeie de vreo 58 de ani, simplă, dar inteligentă și foarte dedicată familei; avea un băiat care locuia deasupra casei la primul etaj cu familia lui și o fată mai tânără, mereu prin preajmă. Nu se putea să bănuiești că-și lasă soțul seara și dispare după vreo aventură nocturnă, venind acasă înainte de miezul nopții. Nerja este un sat spaniol cu fason modern, cu toate casele blindate în faianțe colorate cu modele încântătoare, pline de bun gust, dar... un sat locuit de țărani fără pretenții, care-și fac de lucru din te miri ce. Cred că unica lor distracție era televizorul la care priveau fără încetare luptele cu taurii și eventual, turiștii.

Într-o seară mă întâlnesc cu vecina mea, Uli, la frigider, unde căutam amândouă ceva de „ronțăit", când mă întrebă în șoaptă, în limba engleză: „Unde o fi plecând gazda noastră numai noaptea? Să știi că am s-o întreb mâine la masa de prânz, când Manolo este plecat la campo să aducă verdețurile pentru gătitul zilnic. Nu de alta, dar mă scoală din somn cu zăngănitul cheii acelea mari ca și cu scârțâitul ușii grele ca de catedrală că nu mai adorm până spre dimineață." Eu am zâmbit, dar am tăcut fiindcă nu prea ajungea la mine zgomotul făcut de cheia ușii grele chiar ca de catedrală; camera mea era mai aproape de curtea interioară unde și păsărelele dormeau noaptea, iar gândurile mele călătoreau prin alte lumi, dacă nu mă prindea somnul, fără a la păsa de ce se petrece în jur.

Ziua următoare Uli și-a luat curaj și a trecut la atac: „Querida Asuncion, de ce pleci tu de acasă seara și nu stai să vezi coridele la TV? Ne-ar face mare plăcere să luăm cina împreună ca să mai exersăm în limba ta, spuse ea diplomatic". Eram doar noi două și gazda. O, draga mea, trebuia să vă fi spus de ce v-am rugat să luați seara ce vă place din frigider, dacă nu sunt acasă! Yo lo siento! Avem aici în sat o femeie bătrână și bolnavă care nu mai are pe nimeni să-i ducă de grijă, să-i dea mâncare, să o ajute să se spele, să-i schimbe spele așternuturile de pat și să-i facă curățenie măcar o data pe săptămână. Așa dar am aranjat între noi, femeile satului, să facem cu rândul la casa ei așa ca să nu fie niciodată singură, mai ales seara. Cum eu locuiesc cel mai aproape, când cineva nu poate merge mă duc eu la ea și uite că mereu mă lasă vecinele să merg în locul lor. Uneori îi duc și de mâncare, dar nu de asta are ea nevoie; își dorește să mai stea de vorbă cu cineva și dacă începe să povestească eu o ascult până adoarme, după care vin acasă. Rufele le aduc la mine să le spăl la mașină că nu mă dor mâinile. Acesta este darul meu către Dumnezeu că la biserică n-am timp să mă duc. Suntem catolici, dar nu practicăm așa cum ne cere biserica. Cred că mai mult ajut prin ceace fac pentru oameni, decât să fiu prezentă la slujbe în fiecare duminică și de cîteva ori în timpul săptămânii cu punga deschisă să le tot dau bani. Așa face toată lumea aici la voi, a întrebat-o Uli, aveți grijă întotdeuna unii de alții la nevoie? La mine în țară nu se prea întâmplă așa ceva. Noi suntem civilizați, amabili, dar mai reci și mai puțin dedicați unii altora. Fiecare este preocupat numai de problemele lui. Da, noi așa am învățat că oamenii din aceiași comunitate trebuie să se ajute unii pe alții și așa am rămas, aproape ca o lege nescrisă, să nu lăsăm pe bătrâni fără ajutor dacă ai lor copii sunt departe, sau dacă nu au, spuse Asuncion.

Eu și Uli ne-am uitat una la alta și am amuțit fiindcă aici nu mai era vorba numai de ajutor, ci de o dedicație totală a celor din comunitatea lor pentru îngrijirea aproapelui. Acea iubire ancestrală pentru fratele tău din acelaș neam care la noi a dispărut de mult fiind înlocuită cu invidia, dorința sălbatecă de înavuțire, de parvenire și zgârcenia. Cu cât omul nostru a devenit mai înstărit, cu atât este mai avar și mai egoist.

Oamenii aceștia erau săraci, trăiau din puținul pe care îl cîștigau de la turiști, mâncau din ceace își produceau la campo, locuiau într-o casă moștenită de la părinți, (am văzut-o pe Asunction cârpind niște fuste ale fetii și șorturi ale soțului), dar nu se dădeau în lături să împartă cu alții puținul lor. Erau săraci la buzunare, dar foarte bogați la suflet.
M-am gândit că în America poți să mori în casă și te găsec după zile sau săptămâni, nimeni nu are timp pentru nimeni decât dacă interesul îl mână pe careva să mai dea un telefon. Vecinii mei în vârstă au copiii împrăștiați pe tot continentul și uneori n-au venit nici la înmormântarea lor. Tunelul izolării îngustat și prin folosirea computerelor, i-Pad și alte instrumente ucigătoare de suflet, a dus la ceace am putea numi: împreună, dar singuri.

De curând am asistat la o intâmplare hilară, care spune mult despre dragostea și grija de aproapele tău și nu de oricine, ci de părinți. Vecinii de sub apartamentul meu au ajuns la 90 de ani și aveau nevoie de ajutor. Au decis să se mute la un loc foarte bun, cu îngrijire totală și asistență medicală, mai ales că doamna începuse să dea semne clare de Alzeimer și nu mai era responsabilă de nimic. Având patru copii, doi în apropiere, iar ceilalți doi pe coasta de vest, au anunțat pe unica lor fiică să-i ajute cu mutarea la casa de bătrâni. Au fost duși acolo, dar au lăsat acasă toate lucrurile, inclusiv o mașină nouă în garaj. A doua zi scandal mare cu poliția la ușile noastre că s-a furat mașina din garajul familie plecate. După investigații s-a aflat că „onor feciorul", care locuia în orășelul apropiat, venise noaptea să ia mașina ca să fie sigur că a pus mâna pe ceva, fiindcă sora lui avea cheile casei, deci ea putea lua tot ceace rămăsese acolo. Bietul părinte muncise toată viața la General Motors făcând mulți bani, avea încă destul din acumulările chibzuite cu mare grijă pentru copiii lui, însă aceștia au venit la jaf înainte de a li se distribui darurile. Cred că acum stau la pândă toți patru să vadă când le mor părinții ca să-i moștenească.

Mi-a venit în minte imediat întâmplarea de la Nerja, unde Asuncion a rămas pentru mine un model de făptură omenească fără egal. La plecare i-am pus în mână mai mulți bani decât datoram rugând-o să-i folosească la nevoile pentru bătrâna satului. Mi-a mulțumit și m-a îmbrățișat recunoscătoare, dar mi-a spus:
Nu trebuia să-mi dai bani pentru bătrâna noastră fiindcă din mâncarea zilnică putem rupe o bucățică și pentru ea. Cât despre ajutorul meu, acela nu cere bani, ci suflet să-ți fie milă de cineva la nevoie și să pui mâna și să faci ceva pentru el. Spusese „bătrâna noastră" , ca și cum era cineva din familia ei; bătrâna satului devenise „a lor"
M-am întrebat din ce planetă vor fi venit acești oameni cu suflete de sfinți!?
Mai există pe lume și oameni adevărați cu sufletele neîntinate de viața pe fugă pentru o bucată de pâine din grâu modificat genetic care ne duce spre un sfârșit canceros.
Mai sunt pe lume oameni care și-au păstrat iubirea de aproapele lor, au rămas puțini, iar când îi întâlnești te fac să mai speri că speța umană nu va pieri.
la 12 Cireşar, 2013