Când moare un om se stinge o perspectivă asupra Lumii -, una globală, personală, unică, inegalabilă, irepetabilă. Când moare un animal, fie el ghepard sau simplu ţânţar, dispare o altă perspectivă asupra Lumii (cu nimic inferioară celei dintâi), cum ar fi cea reflectată în zecile de faţete ale  ochiului muştei  -,  la fel de unică, la fel de irepetabilă. Ne-am convins singuri, vreme de mii de milenii, că le-am fi superiori animalelor, părere simplistă, profund greşită, dar care ne-a făcut şi ne face să le dispreţuim, să le umilim, să le batem, să le schingiuim, să le ucidem şi să le mâncăm stârvul, fără nici o remuşcare, fără nici o înţelegere nuanţată a rostului lor şi al nostru pe rotundul planetei.

V-aţi gândit oare o singură clipă cum ar arăta Pământul acesta fără animale, fără plante, fără ciripit, fără piuit? V-aţi imaginat un singur moment golul, sărăcia, monotonia, secăciunea, disperarea tărâmului nestrăbătut de un răget, de un uguit, de un mormăit, de un croncănit?

Nu cunoaştem animalele, nu le înţelegem, doar le exploatăm sadic, nemilos ori doar iresponsabil. În multe privinţe, ele ne sunt superioare: au percepţii, calităţi, instincte, dotări pentru marea luptă a vieţii, de care suntem cu totul lipsiţi.

Ele simt centrele de iradiere ale gravităţii Pământului, geopoziţionarea exactă a propriului lor sălaş/cuib, rotirea imperceptibilă a crugului anotimpurilor, schimbarea cea mai uşoară a alizeelor, curenţii ascensionali, miile de semne prin care se anunţă fie o schimbare imperceptibilă, fie o transformare catastrofală.

Ele simt starea noastră de spirit, calitatea persoanei, bunătatea sau răutatea ei, momentul crizei, al bolii şi morţii noastre. Animalele nu mint, nu se prefac, nu înşeală. Animalele nu au interese şi nu posedă nimic. Potrivit Bibliei, ele nu greşesc niciodată şi la Judecată nu vor veni. Păi numai pentru asta, şi ar trebui ca percepţia noastră în ce le priveşte să fie fundamental diferită.

Hinduşii cred că sufletele majorităţii oamenilor, la desprinderea de trup, pot migra în animale. Iată o perspectivă înspăimântătoare: noi, cei care le omorâm industrial ca să le devorăm, vom fi ucişi cu aceeaşi cruzime sadică de care dăm dovadă faţă de animale şi devoraţi la rândul nostru.

S-a filmat cu camera ascunsă sacrificarea oribilă, mârşavă, neomenoasă, a vitelor, porcilor, găinilor şi puilor, a animalelor ce nu se pot nicicum apăra; unii dintre cei care au văzut acele filme teribile nu au mai pus gura pe carne în viaţa lor, ştiind că odată cu ea înghit şi groaza de moarte a vieţuitoarelor barbar sacrificate. Ceilalţi s-au făcut că nu ştiu, că nu-i interesează, că nu-i priveşte, ca să-şi  poată continua în voie îmbuibarea nesimţită.

În realitate, nu ştim absolut nimic nici despre animale, nici despre plante. În cel mai bun caz, putem simpatiza cu ele, putem interfera şi empatiza până la un punct. Nu le „simţim”, nu le intuim; doar le percepem în lumea mare înconjurătoare, dar nu putem intra niciodată “în pielea lor”, nu putem comunica, nu ne putem pune în situaţia lor. Pospaiul de cunoştinţe acumulate în şcoală, toate exterioare şi/sau funcţionale, mai degrabă ne deserveşte când e vorba de natura lor intimă, de resorturile lor vitale, de legile care le guvernează. Ne pomenim în lume alături de cele care nu cuvântă, dar până închidem definitiv ochii tot nu le înţelegem.

Ca întregul univers, de altfel, ele sunt un dat primar, primordial, imposibil de analizat. Degeaba ştiu eu câte stamine are o floare, sau câte gheare un animal, dacă asta nu-mi serveşte la intuirea rostului lor superior în ordinea existenţei. Resortul lor vital, de ce-ul alcătuirii şi vieţuirii lor îmi rămâne în permanenţă ascuns. Şi mi se aşterne şi acum, întipărită pe ecranul amintirii, întrebarea înfiorată, crucială, a lui Geo Bogza ţinând în palmă ghemotocul auriu al unui puişor de găină care îl ţintuia cu gămălia ochişorilor: „Oare cine mă priveşte prin ochiul puiului?”.