Biroul prim-ministrului învăluia într-o tăcere solemnă activităţile uzuale de la prima oră ale înaltului demnitar. Aroma unei cafele braziliene şi a unui trabuc original, cubanez, dădea locului un aer de altar al gândirii. Mai ales că domnul prim-ministru răsfoia cu foarte mare atenţie un material informativ asupra unor probleme financiare care-l priveau direct. La un moment dat însă, o gheară rece îi strânse inima, iar figura sa impunătoare de bandit cu experienţă viră destul de rapid spre o culoare vineţie.
Ca să nu facă infarct, scoase din buzunarul de la piept sticluţa cu doctorii şi bău o gură zdravănă. Infarctul fugi lăsând loc unei mânii negre. Şi aceasta contraproductivă! Urmă o nouă rundă de administrare a acelui miraculos medicament eco pe bază de distilat de prună şi, într-adevăr, mânia dispăru, lăsând locul unui plan de o rară perfidie. Bine, rară pentru noi amărăştenii care habar nu avem cum se tratează şocurile în lumea bună!
Prim-ministrul apăsă pe un buton şi, ca prin farmec, în uşa cabinetului apăru o doamnă cu aspectul încântător al  unei culegătoare de ciuperci autohtone.
- Aristiţo, fii bună şi comunică-i domnului ministru de la Educaţie că-l aştept urgent, pentru o hotărâre de maximă importanţă!
Doamna se înclină ceremonios şi dispăru. Înaltul demnitar zâmbi puţin melancolic. Aristiţa era secretarul său privat, o vară mai îndepărtată din Fâlfani cu care în tinereţe mai făcuse ceva zburdălnicii, mde cum sunt toţi tinerii, dar acum îi era cea mai devotată subordonată şi se bucura de o mare autoritate în guvern. Prin urmare, peste nici cinci minute, uşa cabinetului se deschise prudent şi în cadrul ei apăru figura celui chemat la ordine.  Era finul domnului prim-ministru, un băiat bun, cu o figură de om căruia i-a bufnit soba în faţă, profund detestat de doamna Aristiţa deoarece el era dintr-un sat învecinat, Băseni, unde, ştia toată lumea, locuiau şi se năşteau numai şi numai proşti. Spre deosebire de Fâlfani!
- Să trăiţi, că ne trebuiţi! băgă finul Marinel una de circumstanţă fiindcă nu prea ştia la ce să se aştepte şi era cu inima în chiloţi de frică. Nenorocitul de naş, tâlharul ăsta bătrân, era de o instabilitate psihică recunoscută şi niciodată nu ştiai ce gândeşte.
Prim-ministrul ridică ochii din hârtii şi zâmbi fericit de parcă ar fi câştigat alegerile:
- Măi, Marinele, măi băiatule, ce mă bucur că te văd! Uite de ce te-am deranjat. Ştiu că eşti cu maşina ta la serviciu şi am rugămintea, pe la trei şi jumătate, când terminăm şi noi treburile să mă repezi până la Alexandria, acasă la mine, că vreau să-mi iau de acolo nişte lucruri deoarece mâine plec pe teren la o autostradă şi n-am salopetă. A uitat tanti-ta să o ia ea când a fost ieri pe acolo. Ce zici, crezi că poţi, nu e deranjul prea mare?
Ochii prim-ministrului radiau o bunătate de bunic fericit că nepoţelul preferat are note bune la citire, iar căldura glasului său putea face sticlă din nisip. Instinctiv, Marinel se declară încântat că poate să mai stea de vorbă cu dragul său năşic, mai ales că acesta îi explicase de ce nu vrea să ia maşina de serviciu cu şofer. El era un om deosebit de corect şi foarte econom cu banii bugetului. Apoi, Marinel ieşi mergând cu spatele şi abia după ce trecu de Muma-Pădurii, respectiv Aristiţa care şi scuipă în spatele lui, îndrăzni să gândească:
- Bă, ce dreacu’ urmăreşte tâlharul!? Că nu pentru salopetă mă cară pe nenorocitele de drumuri din Alexandria unde are el castelul ăla de neam prost… Văd eu ce şi cum, apoi mă orientez la faţa locului!
Nici prim-ministrul nu stătea cu degetul în gură, ci se frământa destul de neliniştit:
- Bă, dacă până şi puţoiu’ ăsta căcăcios mă face la buzunar, să ştii că am faima unui papă-lapte şi-şi bat toţi joc de mine cum bine-mi spunea mai alaltăieri Marcela. Şi ea, ca ne-vastă de douăzeci de ani, nu a greşit niciodată în pronostic.
Trebuie, neapărat, să iau măsuri! Cât mai ferme!
Cert este că la ora trei cei doi erau deja în maşina de teren a lui Marinel, una cu dotări de lux, inclusiv capitonaj din piele şi, discutând relaxat, mergeau spre domeniul primului.
- Băi, Marinele, o să vezi şi crama, că n-ai mai fost de mult pe la noi. Bă, e ceva de vis! Şi ce vinuri am în rastele! Hai, c-o să-ţi dau şi ţie o sticlă, iar eu îmi iau o damigeană de căpşunică. Mă ştii doar! Eu am rămas omul acela care nu uită de unde a plecat şi chiar dacă mi-am ridicat cu mâinile mele, cinstit şi corect, bă, fără să iau un ac de la cineva, domeniul unde locuiesc, să ştii că asta se datorează în primul rând dragei mele soţii, tanti-ta deci, care a ştiut să economisească de la mâncare până la ghetuţele copilaşilor numai să le putem lăsa o casă de care să fie mândri. Ehee, greu bă, da’ dacă-i înţelegere în casă, se face totul!
- Crucea mă-tii! Cinstit, ai?! Parcă eu nu ştiu!
Privirile finului Marinel afişau o admiraţie de parcă îl văzuse pe Dumnezeu, fiindcă la ei, de când cu Petrache Lupu de la Maglavit acest fapt este foarte posibil, mai ales pentru domnii miniştri. Cu gândurile care îi vânturau prin cap era desigur o altă problemă, dar avea convingerea fermă că năşicu’ nu era încă telepat. Ajunşi la domeniu fură întâmpinaţi de gărzile cu câini Doberman, li se dădu onorul, iar năşicu’, galant, îl pofti să tragă maşina chiar în gura cramei ca să nu meargă mult pe jos.
Intrară pe porţile din stejar armate cu benzi din fier forjat şi în răcoarea hrubelor merseră până la o cameră discretă aflată mai în fund. Aici nu era decât o masă şi un scaun. Până să apuce să se mire de austeritatea camerei, Marinel fu legat de scaun cu bandă scotch şi primi pentru început o pereche de palme atât de profesioniste încât începu să vadă gândaci pe pereţii proaspăt văruiţi. Ca reacţie, avu una firească. Începu să ragă!
- Da’ ce-am făcut bre, naşule, că zău nu mai ştiu ce să cred şi am să te spun lu’ naşa! Era un argument zdrobitor! Naşul era el un munte de om cu o inimă de câine, dar când venea vorba de nevastă-sa, lucrurile se schimbau. Nu-i ieşea din cuvânt nici să-l arzi cu lumânarea! De data asta însă mecanismul nu funcţionă, iar Marinel mai primi un pumn în cap cu atenţionarea că aici în hrubă putea să urle cât voia, nu-l auzea nimeni.
- Bă, să vezi că-mi dă cu târnăcopu’ în cap şi mă în-groapă în împuţita asta de cramă! Văzuse el mai multe filme de gen însă logica nu-l prea ajuta. Prin urmare, nu observă că nu era nici un târnăcop prin preajmă, ci numai năşicu’ şi pumnii lui cât bostanii turceşti.
- Da’, bre, n-am făcut nimic, să moară mama, o luă bietul Marinel pe coarda sensibilă…
- Că n-ai făcut nimic ştiu, da’ mie să-mi spui acum ce ţi-am zis eu să faci!
Cum memoria nu era punctul forte al personalităţii sale, Marinel o dădu la întors:
- Pă, dreacu’ ştie ce ziseşi matali, că matali zici câte în lună şi-n stele în fiecare zi. Cine să ţină minte?
Pentru această strălucită stratagemă Marinel mai primi o palmă. Aproape drăgăstoasă în comparaţie cu primele.
- Bă, zi mai repede ce-ai făcut cu banii pe care ţi i-am dat la minister şi din care tu trebuia să…
- Aaa, păi, zi aşa, naşu’! O rezolvai! Mă gândii io cum să fac să iasă şmenu’ da’ nu prea aveam inspiraţie aşa că l-am chemat pe Anghelache de la registratură, că ăla e acolo dinaintea ministerului şi i-am pus problema. Şi, al dreaku’, imediat a găsit rezolvarea! Facem manuale, zice el!
- Bă, eşti tâmpit, zic io? Păi, asta au făcut toţi înaintea noastră şi-i fumată! Da’ el zice:  șefu’,  noi facem manuale care nu mai există bre! Şi-odată-mi cade fisa!
- Bă, bine spui, dar care-i alea?
- Manuale de sport!
- Bă, ai dreptate! Că nici dracu’ n-a mai văzut ca profu’ dă sport să predea după manual! Dă-i drumu’!
Şi-am pornit! Am găsit un fomist de la o editură, am dat cât trebuia, adică cam o treime şi am umplut ţara de manuale de sport pe care să le cumpere obligatoriu toate şcolile. Cu restul de bani i-am plătit şi pe Anghelache şi pe fomist ca să facă actele bine, am mai dat pe la unii ziarişti ca să laude iniţiativa, iar restul, aşa cum îţi spusei, la partid!
- Daa? Şi banii unde-s?
- La partid, bre, să moră mama! Păi, n-ai spus matali că acolo trebuie să ajungă?
- Daa? Şi cât a ajuns la partid?
- Păiii, cam ca la două milioane! Adica cam toţi!
- Bă, eu nici nu ştiu de ce stau să ascult tâmpeniile tale! Hai să te descurc eu cu cifrele! Ţi-am dat treizeci de milioane bani în mână, tu ai dat la editură cam zece…
- Zece şi ceva naşiu…
- Bă, tu mă prosteşti pe mine!? Ai dat nouă mii opt sute şi lasă gargara! I-ai dat boului de Anghelache o mie, încă cinci mii editorului şi încă cinci pe la alţi oameni de-ai noştri ca să facă propagandă cu ideea ta. Ai mai dat două milioane la partid şi acu’ vine întrebarea aia grea: Unde-i restul de şaptesprezece milioane şi trei sute de mii de lei?
- Îîî…
- O nouă pereche de palme produse adevărate minuni cu memoria ministrului, iar acesta începu să recite fluent:
- Păiii, le păstrai io milioanele alea, că ce mi-am zis? Să le ţin la mine şi când o întreba năşicu’ de ele, i le dau, că ştie el mai bine ce are de făcut…
- Marinele! A câta oară să-ţi spun că eu sunt un om cinstit şi n-am nevoie de nici cât negru sub unghie de la cineva. Io am salar’ bă, şi nu-mi trebuie nimic altceva!
- Poiii, dacă-i aşa, seara bună şi-mi pare bine că ne-am văzut, că am mai schimbat o vorbă…
- Băii, Marinele, da’ tu ştii că tanti-ta, ea care te-a purtat în braţe de mic şi ţi-a ţinut pirostiile la cununie, merge mâine la piaţă?
- Aoleoo, habar n-avui, naşu’! Uite am colea în buzunar vreo mie-două, că nu se face să n-aibă du-n kil dă cartoafe ori de-un dragavei dacă vrea să cumpere…
O nouă palmă primită de Marinel avu menirea de a-i înlătura deruta.
- Ai breee, că-i euro nu câcaţi dă lei!
Se vede treaba că tratamentul trebuia administrat în doze şoc, aşa că nişte pumni bine trimişi la ficat îl făcură pe domnul ministru să-şi revizuiască opţiunile:
- Naşu, mai bine dau tot şi dacă mai rămâne rest îmi dai şi mie pentru că vreau să iau caiete şi ghiozdane la copilaşi.
- Ai, bă Marinele, mă faci bă, să transpir, până pricepi tu că tanti-ta merge la piaţă în Dubai, Paris ori la Milano, nu la Dăbuleni să ia harbuji! Ce dracu’ eşti aşa de greu de cap!? Că uite, mă gândeam să te retrag din funcţie şi să te fac secretar de stat ca să n-ai ce pune pe masă dacă vin în vizită la tine neamurile dă la Băseni! Hai, că mi-a venit inima la loc! Eşti băiat bun da’ nu le prea ai cu subtilităţile politice! Bine însă că eşti cinstit şi corect! Că asta contează cel mai mult în carieră!
Acu’ ce să mai zic!? Uite, ai de la mine o sticlă d-un kil cu căpşunică d-aia bună care-i place şi lu’ fina, aşa că noapte bună şi să ne vedem sănătoşi mâine! Vezi că io mai întârzii p-aici, iar tu ai timp să treci pe la tanti-ta că o să se bucure să te vadă. Ştii doar cât ţine la tine!
Pe la miezul nopţii Marinel ajunse acasă, în locuinţa de serviciu deci, o cochetă vilă aflată în cartierul rezidenţial al capitalei, iar nevastă-sa, doamna ministru Minodora cum îi plăcea să se recomande, crezu că i-a intrat pe uşă zombiul din filmul la care se uita ameţită de somn şi de cele câteva păhărele de trăscău pe care le băuse ca să nu moară de frică. Era o fire sensibilă şi gingaşă, iar scenele cu moroi o făceau să ţipe de spaimă. Aşa, că…
- Olicăăă, muică, da’ ce-i cu tine Marinele, te schilodiră hoţii din opoziţie!?
- Lasă fă, că nu fu decât o mică îmbrânceală cu alde năşicu’. Nimic serios!
- Oaleee, înseamnă că te lăsă fără nici un ban, că-l ştiu cât e dă calic şi neam prost!
- Ahăăă, da’ câte-am învăţat eu în seara asta… Păi, da’ şi când oi fi io prim-ministru, atunci să vezi ce le fac ălora care nu sare cu banu’! Da-ntâi şi-ntâi îmi fac o cramă ca a lu’ naşu’! Hai, noapte bună!