Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin şi soare cald, moleşitor. Pe scările cele înalte ale bucătăriei de vară mama şi tata plănuiau cum să are pământul, ce să samene la câmp, cum se vor descurca cu vitele. Pentru că aveau o gospodărie mare cu păsări, cai, boi şi o vacă. Eu avem vreo doi anişori şi eram o zgâtie de fată blondă, cu rochiţă roşie şi mă jucam în curte cu pisica şi cu puii de găină. Mama mă urmărea atentă să nu ma lovesc de ceva. Deodată, cufundaţi în discuţia lor, mă pierd din ochi şi ceva necunoscut le spune că sunt în pericol. Ma caută din priviri şi ce văd: eram la picioarele calului cel mare şi vroiam neapărat să-l prind de coadă, pentru că se mişca în sus şi în jos ceea ce mă distra. Mama îşi reprimă un tipăt, tata rămâne împietrit aşteptând lovitura de copită a calului, speriat de prezenţa mea. Simţindu-mă, iapa mă priveşte o secundă apoi, brusc, ridică piciorul şi-l trece peste mine, dându-se la o parte. Eu cad, scăpând coada din mană şi încep să plâng. Tata aleargă, mă ia în braţe şi abia atunci văd privirile lor înspăimântate. Abia atunci înteleg că am fost în mare pericol şi plâng şi mai tare. Mângâierile lor sunt primele momente pe care mi le amintesc despre mine ca fiinţă pământeană. Acum înteleg că aceea a fost clipa când puteam să spun „aceasta sunt eu!". Am avut o copilărie frumoasă, ca a tuturor copiilor. M-am născut intr-un sat din Câmpia Dunării, sat mare cu uliţe drepte, cu case bogate şi luminoase dintre care a noastra era una mare, asezată lângă şoseaua naţională, lângă şcoală şi primărie. Cu dor îmi amintesc de camerele curate, de hol şi de bucătăria de iarnă, de cea de vară, de magazia pentru cereale, de hambarul cu porumbi, şopronul pentru cai şi mânz, grajdul pentru boi, vacă şi viţel. Tata a iubit caii, mereu avea cel puţin doi, mari şi frumoşi, pe care-i înhăma la şaretă şi trecea semeţ prin sat. Era un barbat înalt, blond, cu ochi căprui şi privire ageră, pătrunzătoare, hotărât la vorbă, blând şi aspru în acelaşi timp. Cuvântul lui avea mare greutate printre săteni şi mereu veneau la el pentru un sfat, mai ales, să-i împrumute cu câte ceva. Era tare darnic, spre supărarea mamei care era mai zgârcită, mai strângătoare. El nu putea să refuze pe nimeni, ba era chiar mândru că-i poate ajuta şi nu de puţine ori a fost înşelat în încrederea lui, dar tot nu şi-a schimbat firea. Era notar în sat dar se ocupa şi cu negustoria. Vindea grâne şi vite în Ardeal, unde erau mai scumpe. Asa a cunoscut-o pe mama, la Sibiu, unde era prieten cu un verişor al ei. Dar asta-i o poveste lungă şi tristă pe care trebuie să v-o spun.
Mama s-a născut într-o comună de munte, pe Valea Oltului, aşezată între dealuri şi munţi; în vale curgea un râu liniştit, cu ape reci şi limpezi, în care ne scăldam vara cu mult zgomot. O casă mica, o singură începere cu horn, cuptor şi două paturi. La fereastra cea mică aveam o măsuţă şi scaune. Alături era un şopron în care era amenajată „bucătăria" şi unde Tana pregătea mâncarea pe o plită veche ce scotea mult fum şi care ieşea prin siţa cu care erau acoperite cele doua construcţii. Dar ce mancare bună facea Tana! Se bateau nepoţii pe tuciul în care făcea mămaliga şi apoi fierbea laptele de capră. Au fost patru baieţi şi trei fete la casa părintească, mama fiind cea mijlocie. Bunicul era oier iar bunica era casnica, ţinea treburile gospodăriei şi-i creştea pe copii cât era barbatul plecat cu oile şi cu caprele. Aveau livezi cu pruni şi fân, vara culegeau mure şi zmeură. Vindeau la stat, branză şi lapte, piei, miei şi iezi, iar casa le era îndestulată. Deşi erau vremuri grele, cu război si sărăcie, pe copii i-au dat la şcoala, au terminat clasele gimnaziale, ceea ce era foarte important pe atunci. Fiind o domnişoara frumoasă , blondă cu ochii verzi, cozi groase ca pe mână , înaltă şi suplă, la bal era tare curtată de băieţi. Părinţii au vrut s-o căsătoreasca cu un baiat bogat din sat, dar ea n-a vrut nici în ruptul capului pentru ca era mai scund decat ea şi cam urât. A plâns, a mâncat bataie dar nu l-a luat. Pentru ca fratele ei mai mare se făcuse cofetar la Sibiu, s-a dus pe la el şi aşa a cunoscut un subofiţer arătosos de care s-a îndrăgostit imediat. Dupa câteva luni, cu dota şi actele necesare, s-a căsătorit cu acesta devenind cucoană de ofiter, la oras. Avea ordonanţă un băiat din satul ei, trăsura, poşetă, mănuşi şi păr coafat. Seara mergeau la plimbare la Bulevard sau se duceau la teatru şi la cofetarie. Erau tare fericiţi şi asa au apărut doi copii: o fata şi un băiat. Nu erau clipe mai frumoase decât cele când cei doi ieşeau împreuna cu copiii lor, la plimbare pe strada principala. Avuseseră noroc să aiba o pereche minunata. Cum viaţa în armata era zbuciumată, a trebuit sa se mute de la Sibiu la Turnu Severin , împreună cu unitatea militară. Pentru a le fi mai uşor, peste vară l-au lasat pe băiat la bunici şi au luat-o cu ei doar pe fetiţă. Intr-o zi toridă, fetei i s-a făcut rău, temperatura mare, dureri de cap, vomă, doctorii nu stiau ce să-i facă, medicamente nu erau, penicilina nu era cunoscută încă, fata a murit. Disperaţi, trimit o telegramă la bunici să-i anunţe tragedia şi le cere să le aduca băiatul. Singura mângâiere care le mai rămăsese. Zilele trec, aceştia nu vin şi, fiind extrem de cald, înmormantează fata si imediat mama pleaca să vadă ce s-a întâmplat, presupunând că nu primiseră telegrama. Îndoliată şi răvăşită coboară în garăunde fiind văzută de o vecina, aceasta exclamă:
- Acum vii Aurico, că ieri l-au înmormântat pe băiat! Şocata, femeia în negru leşină pe peron şi se mai trezeşte abia după câteva zile, la spital. Ce se întâmplase? Ambii copii se îmbolnaviseră de scarlatină , boală mortală pe atunci şi muriseră în aceeaşi zi, unul la bunici, celălalt la părinţi. Poştaşul primise telegrama şi, văzând marea dramă, n-a mai dus-o destinatarilor. Aşa, bunicii pentru ca era foarte cald, ne mai aşteptându-i pe părinţi l-au înmormantat pe baiat. Aurica în spital, soţul înebunit de durere, pierduseră tot ce avusesera mai drag. Lăsându-se pradă disperării, începe sa bea fără măsură, se dă cu capul de toţi pereţii, se închide în casă pentru a nu mai vedea pe nimeni, este revoltat pe toţi şi pe toate. Dupa şase luni, izbucneşte războiul. Întoarsă de la spital, femeia încearcă să-şi ajute soţul pentru a-şi vindece rănile sufleteşt,i dar nimic n-o ajută. O nouă lovitură. Într-o zi bărbatul îi spune că trebuie să plece cu unitatea militară pe frontul de Răsărit.

În doliu, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, îl conduce la gară. Se îmbratişează pătimaş pe peron, inima e gata să-i sară din piept, îl roagă să n-o lase singură dar trenul porneşte. La fereastră, soţul flutură mâna plângând:
- Te rog sa nu mă aştepti, iartă-mă, dar voi veni cu crucea de lemn. N-am pentru ce să mai trăiesc...
- Nu, te rog, nuuuu ! dar n-o mai aude nimeni şi leşină din nou. Trec cu greu zilele, de pe front vin veşti rele, peste Prut se dau lupte sângeroase. Revenită în casa părintească, asteaptă înfrigurată o scrisoare, un semn de la el, dar nimic. Într-o duminică, pentru a mai uita de suferinţă, acceptă să se duca în sat, la horă, să mai vadă şi ea lumea. Ciudat, toţi o priveau cu milă, cu teamă parcă, ceva nefiresc plutea in aer. Nevasta poştaşului se apropie de ea şi-i spune:
- Trebuie să-ţi spun că a sosit o telegrama de pe front pentru tine. Poftim! Cu mâini tremurânde, desface hârtia ştampilată şi citeşte : „Cu regret vă anunţăm că soţul dumneavoastră a murit la datorie, pentru patrie. Pentru sacrificiul său a fost decorat post-mortem cu Ordinul Militar". Pentru a doua oara într-un singur an soarta o lovise nemilos pe aceasta femeie care pierduse totul, totul. Nu mai avea lacrimi, nu mai avea pentru ce să trăiască. Se ofileşte uşor, uşor, se inchide in sine, totul este pustiu, nu-i mai rămâne decat să-şi ajute familia, să trăiască alături de fraţi şi de surori, atât cât îi va fi dat. După un an, ordonanţa soţului vine în sat în permisie şi aşa află cum a murit barbatul ei. La primul mare asalt contra ruşilor, subofiterul mersese drept, către focul mitralierelor sovietice. Zadarnic a strigat colonelul la el :
- Culcat, la pământ ! El nu auzea nimic, primind senin gloanţele de mitraliera, mulţumit parcă. Soldatul a alergat să-l scoata de sub focul armelor dar era prea târziu.Te rog să-i spui nevestei mele să ma ierte... şi a murit în braţele acestuia. Este înmormantat pe front împreună cu alţi soldaţi cazuti la datorie, iar la cap i-au pus o cruce de lemn. Au trecut anii şi imprejurarea a făcut să-l cunoască pe tata, bărbat văduv, cu trei copii mici. Avea şi el povestea lui...

Prof. Marinela Capşa
internaţională de limbă şi literatură română