Soltan PetruTatăl meu avea patima vânatului. Puşca lui, ca o vioară prinsă într-un chiron (cui) mare şi ruginit, în ambianţa patrontaşului şi a trăistuţei cu ineluşe de culoarea aurului, mă înnebunea. Oare când am să ajung şi eu în rând cu vânătorii, alături de Ştefănel, colegul meu de clasă, să aduc măcar un porumbel sălbatic, agăţat într-un ineluş de traistă?! Însă, de fiecare dată, refuzul dur al tatei mă făcea să adorm cu visul la acea vioară cu cei doi cucoşei. Obrazu-mi din dreapta îi strângea răcoarea ţevilor, iar degetele-mi îi netezeau stratul cela cu o fălcuţă în stânga, pe care era sculptată o floare de bujor. O adusese tata din Austria, chipurile, cadoul unei văduve de război. N-am să uit... Aveam paisprezece anişori şi era vacanţa Anului Nou 1946. Peste tot, zăpezi în troiene şi ger de nord, iar foametea ce râdea de sus îşi turna plăcerea dincolo de orizont. Casa noastră a gustat-o din rădăcini. Mama, la cei treizeci şi unu de ani, bolnavă de oftică, alăpta al şaptelea copil, pe Titiana, o surioară în care viaţa abia de mai pâlpâia. Culcată pe cuptor, la orice scâncet al micuţei, îi ducea guriţa la sânul veştezit, tuşind din când în când cu stropi de sânge, pe care îi prindea chiar lângă buze într-un prosop îngust, ghilosit[1] atât de bine, încât era alb ca neaua. Mălaiul de ghindă îi făcea ţârele de lapte, iar pentru oftică (ftizie), precum am auzit vorbindu-se în casă, se cerea untură de bursuc. Şi tata şi-a pus scopul, mai ales de când mama fusese decorată cu medalia „Mamă-eroină", să împuşte măcar un bursuc şi s-o facă sănătoasă. În fiecare seară, după cina cu mălai, tata scotea din cui lampa cu gaz, care avea sticla spartă şi lipită cu hârtie, o aşeza pe un colţ al măsuţei celea joase şi se apuca de dresul patraonelor (cartuşelor). Mie-mi curgeau ochii lângă el: poate îl îmbunez să mă lase duminică să mă duc cu cei mulţi vânători la marginea Ucrainei, alături de Ştefănel... Căci mai pe-aproape nici coţofene nu erau - foametea le înghiţiseră pe toate. Tata însă miza pe cele două păduri ale satului cu stejarii lor seculari. Pe acolo, se gândea el, poate să mai fi rămas vreun bursuc care să râme prin zăpadă în căutarea rămăşiţelor de ghindă.
- Vrei puşca? Mă întreabă tata într-o seară.
Eu dau afiramtiv din cap, uitându-mă cu speranşă în ochii lui azurii şi reci, preocupaţi doar de acel procedeu - dregerea cartuşelor.
- Păi, mai rabdă, cum am răbdat şi eu când eram ca tine. Bunel-tu Nichita, Dumnezeu să-l ierte, când şi-a cumpărat de la Trişpolea o pistoancă[2], nu mi-a dat-o până nu m-am făcut băiet de puşcă. Mama, de după sobă, încearcă să mă susţină:
- D-apoi nişi tu, Sânioane, n-aveai atâta carte cât are băietul tău!
- Taşi , fă, că mâine poate aduc bursucul şela.
- Mai ghine vădana şeea ti răsplătea c-o vacă, în locul şelei de ne-au luat-o ruşii, când nemţii ni-au înconjurat satu. Tata înghite nodul, iar eu, supărat, mă duc la culcare. Şi iată că, într-o dis-de-dimineaţă, mă trezeşte un vârtej ce-a dat buzna în casă - Ştefănel. Îmbujorat, împrăştiind de pe opincile lui lăbărţate zăpadă moale peste fânul din cameră, se apropie şi-mi spune grăbit:
- Ia puşca şi hai Divale. La Aniţa ni-aşteaptî Petrea Dobă şî Lefter. Taţii noştri sînt duşi la Chişinău şî se întorc poimâne.
- Mamă..., am început eu plângăreţ, dar n-am apucat bine să duc vorba la capăt, că i-am auzit glasul de după sobă:
- Bagă de samî... tu-ni eşti nădejdea... când m-a lua Domnul...şî ştii: tat-tu bate.
Dobă şi cu Lefter ne-au pus să răscolim haturile, iar ei s-au dus hăt înainte - la pândă. Omătul căzut peste noapte se prăbuşea sub opincuţe, de ai fi crezut că stingi un strat de spumă. Orice ram îşi ţinea pe întregul trup o dalbă copie[3] de veşmânt de nea. Şi peste tot un alb pur, de te dor tocmai şi găoacele de ochilor. O lume fără glas de te durea auzul...Am tot frământat acea zăpadă ore întregi, obosind şi de la puşca din braţul stâng. De pe crengi cădea ca în vis câte un amuţit de floc. Gândurile mă duceau la mama şi la surioară: şi dânsele scad încetişor tot aşa cu câte un floc pe zi. Simţii sudoarea de pe frunte şi un gol la stomac. Din deal, de la marginea satului, coboară un schelălăit de ţânc: flămând şi el, sărmanul. Apoi s-a stins, precum s-a spulberat şi orice rost al meu de a mai înota prin zăpadă. Dar, deodată, inconştient, am tresărit: la vreo zece paşi, chiar în faţă, o ţurcă[4] de iepure ai naibei de frumos, flocos, mai gălbui ca cel de deal, se uită la mine cu urechile ciulite. Instinctiv, intind puşca. Acesta sări spre încetatul schelait de ţinc ca o căprioară. Trag un foc. Flocosul făcu molatic vreo două copci[5]... Al doilea foc... Nu-l văd: neaua puhavă îl înghiţi. Ajuns la locul presupus, nu-i simţii conturul, însă un şir de găuri pe acea neprihănită zăpadă, adâncite în tot stratu-i de roşu-aprins, îmi cutremurară firea – urme de tuse de-a mamei pe acest prosop fără de margini ghilosit de îngerii Domnului de Sus. Sub pretextul că avem acasă destulă carne, captura i-o dădui lui Ştefănel, chipurile, în schimbul a două cărtuşe drese şi cu condiţia să-mi ducă până acasă toate cele trei obiecte: traista cu inele, patrontaşul şi inclusiv pocitura, vrăjmaşa asta de puşcă. Lasă că vine timpul şi-i răzuiesc eu floarea ceea de bujor! În următoarea sâmbătă, intră pe la noi nenea Pantelemon. Tocmai ne aşezăm la masă, cu aceleaşi bucate - mălai de ghindă şi iuşcă din tărâţe.
- Măi frate, da'ţî-i tari soacra, zice tata şi-i face loc alături.
- Sî-i dai voie fişior-tu-lui, îi zice nenea Pantelemon tatei, sî sî diprindî cu vânatu. Că iaca a neu a adus mai alaltăieri un iepuroi, rămas, psămni, încî pe când erau românii.
- Tat-mi-u, când şi-a cumpărat de la Trişpolea o pistoancă...
- Măi, Sânioane, ne-ai unflat capu cu povestea asta! strigă mama de după sobă. Oare nu vezi tu că băietu' îi mare?!
Tata înghiţi nodul şi de data asta, iar eu, roşind, ieşii afară.De atunci s-au scurs ani şi ani. Mititica ceea n-a mai rezistat. Mama s-a stins în acelaşi an, chiar în ziua naşterii lui Stalin. I-a urmat calea altă surioară, Clara. S-au trecut şi nenea Pantelemon, Ştefănel şi multe alte rude. Rămas-am eu, un belstemat, care cum prinde în ochi un întins alb ca neaua, imediat vede în el nişte găuri înşirate de la stropii stacojii... izbucniţi şi din vătămata-mi conştiinţă. Norocul meu şi ghinionul multor-multor, că în viaţa asta e prea puţin alb curat.
1986

Dicţionar :

[1] ghilosit - spălat bine cu săpun (reg.)
[2] pistoancă - puşcă care se încarcă pe gura ţevii (reg.)
[3] copie - mulţime, grămadă, abundenţă (reg., înv.)
[4] ţurcă - iepure în poziţie verticală, sprijinit pe labele din urmă
[5] copci - sărituri făcute de animale care fug repede (reg.)