În urmă cu un an, (Doamne, cum mai trece timpul!) am publicat un articol prin care, cu vorbele noastre simple de ilfoveni, am adus un elogiu mamelor noastre. Ale tuturor. Cum noi ne iubim mamele, şi suntem siguri ca şi dumneavoastră stimaţi cititori, revenim apelând, de data aceasta, la marii noştri poeţi care, nici nu se putea altfel, în vremurile lor, le-au iubit...şi cântat... poetic. Versurile sunt triste. Dar „să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului" şi, cu sensibilitatea lor, aşa au dorit să-şi „cânte poetic" mamele...

Încep cu luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu (1850-1889) care în anul 1880 a publicat o poezie (O, mama...), reacţie târzie dedicată mamei sale, Raluca, decedată în 1876.: „O, dulce mamă, din negură de vremuri/ Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi".

Mama nu lipseşte nici din vasta operă poetică a recentului dispărut, Adrian Păunescu (1943-2010). În rândurile noastre reproducem câteva versuri din „Rugă pentru părinţi" transpusă în cântec de strălucitul interpret al sufletului şi folk-ului românesc (până în Canada!), Ştefan Hruşcă: „Sărut mâna, tatăl meu / Sărut mâna, mama mea/ Rămas bun, băiatul meu/ Rămas bun, fetiţa mea". Sunt versuri triste care, peste ani, şi-au dovedit premoniţia, dar şi binecunoscuta predispoziţie spre tragic ale popularului poet.

Un sensibil poet ardelean, Mircea Micu (1937-2011) a avut, în opera sa poetică, două... diagonale: mama şi vişinul din faţa casei. Le invocă şi în strofa pe care o reproducem: „Mamă... tu ce mai faci? Ce mai spui?/ Tristeţea n-o împarţi nimănui?/ Tremură vişinul verde/ şi nu te mai vede..." (Mamei...)

„Poetul pătimirii noastre"/ plecat de tânăr în vâltoarea vieţii, Octavian Goga (1881-1938), se întreabă: „Ce-o fi făcând acum o mamă/ Acolo-n satul din Ardeal..." (Mama).

Alt mare poet ardelean, intrat în patrimoniul de aur al literaturii române, supranumit „poetul ţărănimii", George Coşbuc (1966-1918), a scris nişte versuri care au intrat în memoria populară: „Pe malul apei se-mpletesc/ Cărări ce duc la moară/ Acolo, mamă, te zăresc/ Pe tine-ntr-o căscioară" (Mama).

Marea speranţă a literaturii romane, plecat de tânăr în eternitate, lâsându-ne doar opera sa valoroasă, Nicolae Labiş (1935-1956), îşi cântă mama rămasă la Mălini: „N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune/ Un om ce de pe-acasă a venit/ Cum c-a-nflorit la noi mălinul/ Şi c-ai albit, mămucă, ai albit" (Mama).

Poetul oltean, Virgil Carianopol (1908-1984), a scris nişte superbe versuri despre mame sărmane (Cântec pentru mama) interpretate de inegalabilul rapsod al melosului românesc, Tudor Gheorghe: „N-ai purtat o haină mai ca lumea/ O scurteică veche doar aveai/...Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma/ Şi ce haină ai mai fi avut".

În final permiteţi semnatarului acestor rânduri amintiri din vremuri de demult. În anul 1958 eram elev în clasa a IV-a la Vasile BolbojaŞcoala mică" din Tânganu şi la serbarea de Anul Nou mi s-a repartizat, să recit, poezia lui Vasile Militaru (1885-1959) care este motto-ul articolului nostru. Eram în obsedantul deceniu şi sensibilul poet era interzis pe motiv de... legionarism (a murit în închisoarea de la Ocnele Mari în 1959). Impactul şi emoţiile asupra simplului dar numerosului auditoriu sătesc au fost copleşitoare. Nimeni nu ştia, atunci, că era un poet interzis. Curajul de a pune în gura unui elev nevinovat acele superbe versuri a aparţinut învăţătoarei de atunci, azi o venerabilă octogenară, Gheorghiţa Borteş...