„Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?!(…). O mie de ani s-a făcut istoria peste noi.: o mie de ani de subistorie.” Aşa îşi începea, în 1936, Emil Cioran cel de-al doilea capitol „Adamismul românesc” al cărţii „Schimbarea la faţă a României”, volum care se voia un Zarathustra românesc, prin tonul şocant cu care trata trecutul, prezentul, dar mai ales viitorul poporului român. Ilustrarea cea mai elocventă a acestei stări sumbre o găseşte în „blestemul poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa(…), rana neînchisă a sufletului românesc”, capodopera poeziei noastre populare, „păcatul originar”, “viciul substanţial în structura sufletească a românilor”, care „urând extremele şi soluţiile tari, au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei”. Resemnarea ciobanului, „abandonarea pasivă soartei şi a morţii’ este semnul absenţei unui „destin eroic”, al lipsei „pasiunii distructive pentru ideal”. „Neam osândit”, conchide Cioran, românii îşi duc povara destinului, în loc să şi-l făurescă. Ce se poate face pentru a ieşi din această stare „amorfă”, căci „acum nu mai este timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic”? Direcţia înspre care se îndreaptă România (la acea vreme) i se pare revoltătoare: „Spre marea mea revoltă, naţionalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveţie. Ordine, cinste, moralitate şi numai atât.” Românii, spune Cioran, trebuie să aibă o „misiune mesianică”, care se poate realiza numai cu forţa, prin dominaţie, războiul devenind astfel justificat: „Fără voia lor, atâtea şi atâtea naţiuni au procedat la războaie din pură saturaţie de putere.” Totuşi, îndoiala de a nu fi capabili de o misiune măreaţă, s-a cuibărit în sufletul tânărului cugetător (avea doar 25 de ani): „Să nu fim noi capabili de a deveni mai mult decât un biet popor?” Şi Mircea Eliade s-a oprit asupra „destinului nostru istoric”, mai întâi într-un articol apărut în volumul „Fragmentarium”(1939), apoi, mai târziu, într-o lucrare scrisă în limba franceză, „De Zalmoxis á Gengis-Khan”, în care consacră „Mioriţei” un studiu întreg, „L’agnelle voyante”. La fel ca Cioran, şi Mircea Eliade crede că „România n-a avut un Ev Mediu glorios”, adăugând însă că „a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei”. Dacă Emil Cioran vedea „schimbarea la faţă a României” printr-o acţiune violentă, războinică chiar, Mircea Eliade e de părere că şansa României e „de a-şi valorifica spiritual şi cultural trecutul”. Viziunea filozofului religiilor asupra destinului, aşa cum se reflectă în „Mioriţa”, este diferită de a nihilistului Emil Cioran: „În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existenţială mai profundă: nu te poţi apăra împotriva destinului cum te aperi împotriva vrăşmaşilor; nu poţi decât să impui o nouă semnificaţie urmărilor ineluctabile ale unui destin în curs de realizare.(…) Mesajul cel mai profund al baladei se constituie din voinţa ciobanului de a schimba sensul destinului său, de a transmuta nefericirea sa într-un moment al liturghiei cosmice, transformându-şi moartea în «nuntă mistică»”.

Deşi par diferite, cele două concepţii au un element comun: ambii titani ai spiritualităţii româneşti cred că a existat în trecutul nostru „o mie de ani de subistorie” (Cioran) sau un Ev Mediu lipsit de glorie (Eliade). Cronologic, această perioadă poate fi încadrată între retragerea aureliană din anul 271 d.H şi întemeierea statelor româneşti din sec.XII - XIII. Se poate reproşa dacilor sau daco-romanilor că nu au mai găsit forţa necesară pentru a-şi reclădi statul, aşa cum a fost pe vremea lui Decebal, după retragerea romanilor, dar acest lucru nu li s-a întâmplat numai lor, e un fenomen des întâlnit în epoca veche (şi nu numai), când în urma dispariţiei unui stat centralizat apar formaţiuni statale mai mici şi mai numeroase. Întrebarea care se pune e dacă au existat astfel de forme de organizare statală pe teritoriul Daciei în această perioadă, din moment ce izvoarele istorice nu le pomenesc. Faptul că populaţia băştinaşă a rezistat tuturor vicisitudinilor care s-au abătut asupra ei ne îndreptăţeşte să afirmăm că astfel de formaţiuni au existat, că, împreună sau separate, au găsit mijloacele de a lupta împotriva celor care ne-au călcat (şi nu au fost puţini). Poate că n-au fost bătălii răsunătoare, care să merite a fi consemnate în cronici, poate că au fost şi înţelegeri (nu tratate de pace) cu cei veniţi să ceară „pământ şi apă”, cu unii dintre ei convieţuind paşnic, vorbele lor îmbogăţindu-ne graiul şi oasele lor îngrăşându-ne pământurile, dar toţi aceştia nu ne-au ameninţat fiinţa naţională. Poate, fiindcă erau percepute ca fireşti pentru epoca respectivă, istoria nu le-a consemnat. Când însă cei care ne-au călcat hotarele cu intenţia de a-şi face ţară proprie, riposta a fost pe măsura ameninţării: cronicile consemneaza formaţiuni statale ale românilor şi bătălii pe viaţă şi pe moarte cu cotropitorii. Este cazul ungurilor. Când au trecut peste noi, îndreptându-se înspre vestul Europei, nici o cronică nu consemnează vreo bătălie pe teritoriul românilor. Fiindu-le oprită înaintarea şi forţaţi să bată în retragere, ungurii pun ochii pe Ţara Ardealului, care le oferea spaţiul geografic a cărui nostalgie o purtau în suflet (pusta), dar şi cel prielnic noilor deprinderi, şederea în Europa făcându-i sedentari. Sunt amintite acum, chiar de către cronicarii cotropitorilor, cnezate şi voievodate (al căror nume nu-l mai dau aici), care cu siguranţă că n-au apărut peste noapte.

Poate fi socotită „Mioriţa” un blestem, fiindcă ilustrează una dintre trăsăturile care ne individualizează în Europa, şi anume absenţa agresiunii împotriva altor popoare, mânaţi de setea de cucerire, de nevoia de „spaţiu vital”? Nu ştim unde ne-ar fi dus o astfel de înclinaţie războinică. Poate fi socotită „Mioriţa” un blestem, fiindcă refuzăm să ripostăm, chiar şi atunci când unii dintre noi recurg la mijloace mai puţin cinstite împotriva noastră? Poate că, dacă privim din altă perspectivă, vom înţelege mai bine sensul baladei. Toate studiile consacrate Mioriţei (de care am cunoştinţă) au în vedere numai atitudinea ciobanului moldovean în faţa morţii posibile („Şi de-a fi să mor”), ignorând aproape complet pe ceilalţi doi protagonişti, ciobanul ungurean şi cel vrâncean. S-a evidenţiat faptul că aceştia reprezintă celelalte două provincii româneşti, respectiv Ardealul şi Muntenia, dar s-a trecut cu vederea că fapta lor, aflată în stadiul de intenţie („Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan”), nu are ca scop declarat jaful, ci porneşte mai mult din invidie(„Că-I mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi.”), lucru care pune în evidenţă o altă trăsătură specifică românilor, îndreptându-ne atenţia spre alte orizonturi. Oare acceptarea morţii, rezultat al unui „destin ineluctabil” (cum îl numeşte Mircea Eliade), nu-şi are originea tocmai în faptul că aceasta este simţită de cioban ca un fratricid? Avem în baladă motivul frecvent întâlnit în basmele noastre al celor trei fraţi, dintre care cel mai mic stârneşte invidia fraţilor mai mari, mai ales datorită calităţilor sale deosebite, aceştia căutând prin orice mijloace (uneori chiar prin crimă) să scape de el. La fel ca în basme, moartea ciobanului urmează să fie tăinuită, atât oilor („Iar tu de omor/ Să nu le spui lor”), cât şi „măicuţei bătrâne”(„Iar la cea măicuţă/ Să nu-i spui, drăguţă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea”). Pentru ciobanul moldovean, faptul că ameninţarea vine din interior, de la cei de-un neam, e un semn al destinului şi nu are sens să se împotrivească, aşa cum îl sfătuieşte mioriţa: „Îţi cheamă ş-un câne,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc”. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă ameninţarea venea „din afară”, dacă complotiştii ar fi fost de alt neam? S-ar fi împotrivit din toate puterile pentru a-şi salva viaţa şi a-şi apăra avutul? Poate. Unele variante, cum este cea transilvană, publicată de George Cătană în revista „Luceafărul” de la Sibiu în 1905, evocă această posibilitate: ciobanul moldovean ripostează, iar consecinţele sunt dezastruoase, toţi cei trei protagonişti pierzându-şi viaţa, turmele rămânând de izbelişte. În varianta cea mai cunoscută (Alecu Russo-V.Alecsandri), ciobanul moldovean refuză împotrivirea. Atitudinea lui este, din acest punct de vedere, una morală: el ştie că oile sale vor rămâne acolo, pe plai, unde va fi îngropat el, chiar de către cei care îl vor omorâ („Să-I spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aice,pe-aproape”). El nu se gândeşte la cei doi ciobani ca la doi asasini, ci ca simpli făptuitori a ceea ce a fost hotărât dinainte. Nu se simte în atitudinea ciobanului nici ură, nici revoltă, nici duşmănie, ci acceptare, un fel de „resemnare infinită” kierkegaardiană. Ciobanul moldovean renunţă la lumea aceasta, care se pregăteşte să-l îndepărteze din ea, pentru o altă realitate, superioară, nu dintr-o credinţă panteistă, ci din dorinţa de a ascunde o faptă inumană menită să zdruncine echilibrul existent, pentru a instaura o nouă ordine. Pentru el, moartea, chiar posibilă, este văzută ca o certitudine, dar ea trebuie ascunsă celor care l-au iubit. De ce nu vrea ciobanul să se afle adevărul despre dispariţia sa? Pe cine vrea să protejeze? De ce nu cere mioriţei să spună tuturor ce s-a întâmplat cu el, pentru ca făptaşii să-şi primească pedeapsa? De ce alege acest mesaj cifrat, alegoric, în locul crudului adevăr?

Este „Mioriţa” un blestem sau o binecuvântare? Depinde din ce perspectivă privim ce am fost, ce suntem şi mai ales ce vrem să fim. Chiar dacă uneori privim înapoi cu mânie, trebuie să admitem că sunt în trecutul nostru destule momente de care avem motive să ne mândrim, momente care ne-au luminat drumul prin negurile istoriei, ne-au definit identitatea şi, mai ales, ne-au dat puterea de a dăinui pe plaiul mioritic.