Nea Gheorghe iubea tare mult caii. Avea în curte un armăsar, o iapă şi un mânz de care era foarte mândru. Pe Mişu îl cumpărase de la o crescătorie de cai, când avea doar un an. Când l-a apucat de dârlogi, murgul s-a înălţat agitat în două picioare, nechezând şi lovind aerul cu copitele, dar bărbatul nu s-a speriat, l-a ţinut puternic de ham: „Ho, Mişule, stai cu tata că nu-ţi fac nici un rău!" şi cu vorba blândă l-a liniştit. Şi Mişu i-a rămas numele. Era un armăsar puternic de care nu se putea apropia nimeni, altfel sărea cu copitele pe orice necunoscut şi noul lui stăpân avea grijă să nu lovească pe cineva, ferească Sfântul! Văzându-l trist prin curte, s-a gândit să mai cumpere şi o iapă aşa că, după câteva săptămâni, a venit acasă cu o frumuseţe de mânză, spre încântarea calului şi supărarea nevestei care ştia că tot ea va duce greul cu îngrijirea lor, când bărbatul era plecat de acasă. „Hai, nu mai fi supărată, uite, o s-o cheme Flori, ca pe tine, să-i fii naşă de botez" şi, râzând, a dus iapa în şopron, unde o aştepta puţin agitat Mişu. Nea Gheorghe nu se mai sătura privindu-i, avea o pereche de cai cum nu mai era prin împrejurimi. După un an, au avut şi un mânz frumos, cu o pată albă în frunte, pe care l-a numit Steluţu. Acum prietenii curţii erau Mişu, Flori şi Steluţu. Îi ţesăla şi-i mângâia zilnic, vorbea cu ei, le pieptăna coama stufoasă, le punea fân în iesle, dar cel mai încântat era când îi înhăma la şaretă şi pleca prin sat cu biciul în mână şi cu pălăria dată pe ceafă, să simtă bătaia vântului şi să-i salute din galopul cailor pe vecini sau pe cunoscuţii întâlniţi în cale. „Frumoşi cai mai are nea Gheorghe!" îl invidiau bărbaţii, că nimeni nu mai avea aşa mândreţe de animale în ogradă. „Cu cât vinzi armăsarul?" l-a întrebat odată un ţăran mai îndrăzneţ, ştiind că-l va supăra. „Băiete, ăsta-i cal pur-sânge, nu se vinde aşa ceva" i-a răspuns cu un glas tăios, privindu-l fix. „El este prietenul meu şi averea mea. Nu înţelegi tu ce-i asta!" apoi a dat din mână a lehamite şi a plecat furios. „Auzi, tâmpitul, cu cât îl vând!? Ăştia sunt în stare s-o vândă şi pe mă-sa! Numai la bani şi la băutură le stă capul!" şi a mângâiat cu căldură crupa calului, care-l privea cu ochii mari, recunoscători.

Corpul zvelt, gâtul puternic, pieptul lat, membrele lungi şi musculoase, puternice, copitele potcovite la fierar cu grijă, ca o manichiură bine făcută, aşa arătau bidivii crescuţi de mici în curtea largă, în şopron şi-n grajdul cu fânar deasupra. Toată familia trebuia să aibă grijă de ei, să le pună ovăz în sacii special pregătiţi pe care-i agăţa cu o cureluşă de după urechi, să rânească în grajd unde le aşeza câte un strat gros de paie sau să-i ducă la păscut, când bărbatul era plecat de acasă. Când se întorceau transpiraţi de la drum, cu grijă erau înveliţi cu pături şi duşi în şopron, să nu răcească. De multe ori, bărbatul şi nevasta se aşezau pe scările cele înalte ale bucătăriei de vară şi priveau fericiţi la caii lor care rumegau liniştiţi, sau se întindeau pe paie şi dormeau în tihnă, ştiind cât erau de iubiţi. Între cai şi nea Gheorghe era o prietenie aproape nefirească. Se înţelegeau din priviri, fiecare ştia ce vrea celălalt: dacă un cal necheza, însemna că un pericol e prin apropiere sau este chemat stăpânul, dacă fornăia agitând capul, era bine să nu te apropii pentru că era tare neliniştit, iar un fornăit uşor al nărilor era semn de prietenie, de apropiere faţă de stăpân sau de cine îl mângâia. Ochii lor blânzi te încălzeau cu privirea, te fixau şi uneori „cereau" să fie mângâiaţi, deoarece caii cunosc suferinţa fizică şi mentală, sunt capabili de emoţii puternice. Cel mai mult le plăcea să se joace, să alerge prin curte sau pe păşune, mai ales mânzului. Lacrimi mari curgeau, lăsând urme pe faţa lor, dacă erau loviţi cu biciul, şi atunci deveneau agitaţi, săreau în două picioare, nechezau, încercau să se apere lovind cu copitele, erau foarte periculoşi. Foarte rar se întâmpla aşa ceva, căci om şi animal se înţelegeau prin cuvinte: „Dii! Ho-o-o! Hai! Hopa! Brrrr! Uşoor!" şi caii răspundeau la îndemnurile bărbatului. Habar n-avea nea Gheorghe de arta dresajului cum o descrie Xenofon în „Arta ecvestră", el îi iubea atât de mult încât comunicarea om-cal era perfectă şi superbele animale erau prietenii şi ajutorul cel mai de preţ al familiei. Vara îi înhăma la căruţă pentru a aduce snopii de grâu sau fânul de la câmp, toamna căra legăturile de coceni şi ştiuleţii de porumb, iar în zilele de sărbătoare mergea cu şareta la târg, cu nevasta şi fiica lor, o fetiţă de vreo doi anişori, pe care o iubeau mult, doar o avuseseră târziu, când el avea vreo patruzeci de ani şi femeia cu zece ani mai puţin. Dar cea mai mare plăcere a lor era iarna când puneau şiragurile de clopoţei la gâtul cailor, aranjau sania cu blănuri de oaie şi cărămizi calde, „să nu îngheţe picioarele celei mici", şi plecau în vizită la rude. Porneau de acasă cu caii la pas, apoi la trap şi, ca nişte actori, armăsarul şi iapa murgă clătinau capetele şi fornăiau tare, spre marea plăcere a stăpânului care asculta încântat clinchetul zurgălăilor şi toată lumea era a lui.

O întâmplare l-a apropiat pe nea Gheorghe şi mai tare de caii lui. Era o zi călduroasă de primăvară, zăpada se topise, pomii dădeau în mugur, ciripitul vrăbiilor înveselea natura, păsăretul din ogradă se vânzolea de colo până colo. Georgeta, fetiţa lor, se juca prin curte precum o mânză, alerga după puii pufoşi de găină, arunca o minge din cârpe apoi o apuca încet cu mânuţele-i subţiri, chicotind, se învârtea amuzată de fustiţa ei care se înfoia ca o umbrelă, uneori cădea împiedicându-se de pietricele, dar nu plângea. Pe scările de ciment ale bucătăriei de vară - pe lângă casa cea mare cu hol, odăi şi bucătărie de iarnă, nea Gheorghe mai ridicase o cameră peste pivniţă şi acolo gătea femeia lui vara - bărbatul şi nevasta făceau planuri cum să se pregătească pentru a doua zi când trebuia să înceapă aratul şi o urmăreau pe copilă să nu se lovească de ceva, să nu se rănească. Tatăl era tare mândru de fata lui, se juca adesea cu ea şi o punea pe spatele calului cel mare şi o plimba prin curte, spre încântarea copilei care ţipa încântată foc. „Când va fi mare, am s-o învăţ să călărească", îi spunea mândru Floricăi, dar aceasta se temea rău şi nici nu se gândea să-l lase. Când îl vedea că o suie pe cal, simţea că inima i se opreşte de frică să n-o scape cumva de acolo de sus şi s-o schilodească, Doamne fereşte! Georgeta era atât de firavă, de slăbuţă, avea nişte picioruşe subţiri şi mânuţe gingaşe ca nişte crenguţe de salcie, părul blond, împletit în codiţe, ochi ageri şi un zâmbet drăgălaş, încât toţi vecinii şi prietenii o adorau.

În ziua aceea în curte domnea o linişte odihnitoare, nimic nu prevestea vreun pericol. Preocupaţi cu problemele casei, cufundaţi în discuţia lor, cei doi au uitat pentru un moment de fetiţă care, tot învârtindu-se, a ajuns la şopronul unde se găseau caii care mestecau liniştiţi ovăzul din iesle. Din când în când coada cea stufoasă a armăsarului se mişca într-o parte şi-n alta, apărându-se de muşte. Cu ochii mari copila urmărea curioasă agitaţia firelor de păr şi nu ştia cum să le prindă să se joace cu ele. Întindea mânuţa dar coada se mişca prea repede. A mai făcut un pas să se apropie mai mult, cu mâinile întinse spre prada ce nu se lăsa prinsă. Chicotea uşor şi flutura degetele cerând calului să nu mai mişte coada cea năzdrăvană. Simţind prezenţa copilei, Mişu a început să se agite, să fornăie neliniştit, să-şi scuture pielea şi, cu capul întors, privea uimit de îndrăzneala necunoscutei. Cu urechile ciulite, cu capul tremurând, a început să bată cu picioarele din faţă, gata s-o ia la fugă. Fetiţa, fără să se sperie, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, a reuşit să prindă ciudăţenia aia mişcătoare, a scos un strigăt de bucurie şi a strâns cu pumnul ei mic firele de păr ale armăsarului, sprijinindu-se să nu cadă. Deodată calul a nechezat nervos, speriat că un străin îl deranja şi-l trăgea de coadă şi a început să bată din picioare ca să scape din strânsura fetei. Iapa şi mânzul s-au oprit din rumegatul lor, şi-au întors capetele şi priveau la scena aceea dramatică. În aer plutea un pericol de moarte.
O linişte grea se lăsase peste casă şi ogradă. Apoi găinile au început să cotcodăcească, curcanii să se umfle în pene cloncănind, rândunelele să roiască în cerc cu larmă mare vestind nenorocirea. Atunci stăpânii casei, ca treziţi dintr-un coşmar, şi-au îndreptat ochii spre cer şi spre şopron şi au văzut grozăvia. Florica şi-a reprimat un ţipăt, bărbatul a rămas împietrit şi a aşteptat lovitura de copită a calului. Nu ştiau ce să facă, cum s-o scape pe micuţă din capcana în care se afla. Dacă s-ar mişca şi ar alerga spre cal, acesta s-ar speria şi mai rău şi ar sări în două picioare, cum făcea de obicei. Inima le bătea cu putere, mâinile paralizaseră: „Doamne, ce ne facem?", ochii le ieşiseră din orbite de frică.

Şi atunci s-a întâmplat minunea: murgul s-a liniştit, a ridicat uşor piciorul drept, l-a trecut peste fetiţă şi s-a dat deoparte, fără să o lovească, apoi a fornăit a furie şi a mustrare, privind-o curios, zicându-şi: „Ce caută fiinţa asta mică la picioarele mele?" şi a fornăit iar. Georgeta, scăpând coada din mână, a căzut în genunchi lângă cal şi a început să plângă, supărată că a pierdut jucăria, că s-a lovit la mânuţe şi că s-a speriat de nechezatul lui Mişu cel mare şi furios. Abia atunci Gheorghe a alergat disperat spre fată, a luat-o în braţe şi a pipăit-o să vadă dacă n-a păţit ceva rău, nevenindu-i să creadă că murgul lui cel sălbatic, uneori, a ocrotit-o cu atâta blândeţe. Strângând-o puternic la pieptul lui, a sărutat-o cu patimă, cum nu mai făcuse vreodată. Mai rău a fost cu femeia care a început să plângă cu sughiţuri şi să tremure ca de friguri, când şi-a văzut fetiţa vie şi nevătămată în braţele bărbatului şi când a înţeles prin ce pericol au trecut. I-a smuls-o din braţe şi au fugit în casă, ca şi cum un alt pericol ar mai fi bântuit prin jur, dar şi mustrându-se că nu fusese îndeajuns de atentă şi o pierduse din ochi.
Cu o dragoste nemărginită în glas, nea Gheorghe s-a îndreptat spre armăsar, spunându-i, ca între prieteni: „Mulţumesc, Mişule!" şi i-a îmbrăţişat grumazul cel puternic, ascunzând o lacrimă în coama-i frumos ţesălată, apoi l-a mângâiat uşor pe spate şi pe coada cea buclucaşă. Nu degeaba se spune că un cal este prietenul de nădejde al omului, dacă ştii cum să te porţi cu el.
Peste câţiva ani Georgeta l-a călărit mândră, ştiind că nu-i va face nici un rău, doar acest cal o ocrotise cândva cu uimire şi tandreţe, când aripile Destinului o trimisese la picioarele lui, iar el a ştiut cum să facă, să n-o rănească. De atunci, armăsarul Mişu a fost preferatul casei, nimeni nu avea voie să-l lovească, să-i vorbească urât, sau să-l vândă. A murit de bătrâneţe...