Pământul a trecut prin multe fenomene cosmogonice, însă numai o parte dintre ele sunt cunoscute şi studiate; evidenţe geologice indică pe cele re-istorice. Omul a participat desigur la aceste convulsii terestre, dar o dată precisă a începutului existenţei lui - cel puţin deocamdată - indicată; acest timp nebulos, nu poate fi precizat în ani, secole sau milenii aşa cum este precizat mai târziu prin scris, care a devenit elementul mnemonic de înregistrare a faptelor. Paralel cu existenţa lui biologică, încă de la început, omul a avut preocupări spirituale pe care le-a transmis urmaşilor sub formă orală; aceasta este creaţia anonimă numită folclor, sau istoria simbolică a popoarelor.

Mircea Eliade defineşte - mitul - „izbucnirea sacrului în profan”, această formă simbolică s creaţiei populare face parte din documentaţia istorică fiind incluse mitologiile naţionale, care sunt descrise abundent în literatura universală. De fapt, mitologia este o istorie simbolică a zeilor creaţi de om în antichitate ca amalgamare a geniului omenesc cu un fenomen sau cataclism ce s-a abătut asupra pământului; axiomatic se mai poate spune că ar fi înlocuirea unei spiritualităţi umane anterioare. Mitologia greacă îi numeşte pe titani, sau sinonimul lor giganţi, ca făpturi umane cu puteri extraordinare egale zeilor. Traducătorul şi comentatorul Teogoniei lui Hesiod, A.T. Athanassakis, menţionează că numele de titan se pare că este de origină proto-tracică[1], anterior scrierilor pe care ni le-a lăsat cronicarul antic Hesiod descrie „coliziunea violentă dintre înaltul cerului şi pământ”[2], apoi prezintă lupta dintre tartari - care sunt personificarea infernului şi titani, timp de nouă zile şi nouă noopţi[3]. În ziua a zecea Zeus, al cărui tunet s-a auzit din toate părţile şi depărtările, a anunţat că este divinitate consacrată, ca rege al zeilor[4], iar tartarii au fost învinşi şi s-au supus autorităţii Olimpului.

Folcloriştii au stabilit că la baza fiecărei balade, a fost iniţial un fapt care s-a petrecut în societatea locală unde a fost elaborată balada[5]; acest fapt transmis pe cale orală din generaţie în generaţie, cu omiteri, adăugări, corectări etc., ale versiunii originale, a fost cules şi publicat, păstrând totuşi ideea iniţială ca structură de bază. Acesta este de fapt rezultatul cercetărilor referitoare la mituri recente europene; informaţiile istorice locale au înlesnit identificarea faptului real petrecut; relative la cele antice, probabil noi descoperiri arheologice vor oferi în viitor mai multe posibilităţi de identificări factice ale miturilor din îndepărtatul trecut al omenirii. În această ordine de idei, arheologul Alexandre Conzé a descoperit în 1860 o inscripţie pe teritoriul Samotraciei în care cabirii sunt menţionaţi ca giganţi, şi cu puteri extraordinare[6].

Miturile ca expresii anonime simbolice au fost parte din preocupările multor cărturari. A. Creuzer sintetizează o parte a problemei dezvăluind fapte şi idei interesante[7]. Cosmogonia reprezintă creaţia în mod deosebit[8]; miturile cosmogonice sunt răspândite pe tot pământul, cu toate că în timpul când au fost create cât şi de-a lungul proto-istoriei şi istoriei, păstrate pe cale orală, nu au fost comunicări între popoare cum sunt azi; toate, amalgamează potenţialul spiritual uman specific fiecărui popor, alcătuit pe bază de fapte ori întâmplări ancestrale, cu cinetismul spiritului cosmic. Creaţia pământului şi a omului poate fi considerată mit primordial ca operă a divinităţii, urmat de cele locale, de-a lungul şi de-a latul pământului. Geneza relatează: „În ziua a şaptea Dumnezeu şi-a terminat lucrarea pe care o  făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit după toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse[9]; Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărână, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”[10]. Este sintetizarea creaţiei planetei şi a tot ce este pe ea, iar Creatorul S-a odihnit după îndelungatul proces al operei terminate şi i-a dat omului funcţia de reprezentant al Său

Ca o sinteză a miturilor naţionale, poetul Vasile Alecsandri a cules din folclorul românesc trăirea de dragoste a creaţiei şi a compus poezia „Cântecul gintei latine” cu ocazia concursului organizat de poeţii latini europeni. Bardului de la Mirceşti i s-a oferit premiul acestui concurs în Montpellier, în 22 mai 1898: În ziua cea de judecată/ Când faţă-n cer cu Domnul Sfânt/ Latina Gintă va fi întrebată/ Ce a făcut pe acest pământ,/ Ea va răspunde sus şi tare:/ O! Doamne-n lume cât am stat/ În ochii Tăi plini de-admirare/ Pe Tine Te-am reprezentat!”[11]^.

Miturile construcţiei sunt împletite cu suferinţă; se poate spune că reprezintă consum şi transformare de potenţe umane, în ori înspre potenţe divine. Bazat pe însuşiri moştenite tratamentul suferinţei este specific fiecărui popor; forma lor lirică sau epică face parte din tezaurul internaţional al frumosului, tradiţiei şi menirii omului pe pământ. Năvălitorii cunoscuţi din istorie au avut o problemă centrală aceea a nesiguranţei existenţei lor materiale şi spirituale, mai ales când au ocupat teritorii pe care nu le-au putut domina sau deznaţionaliza; popoarele cu însuşiri predominant militare ori cu structură autarhică, au trăit şi trăiesc în complexul supremaţiei prin fprţe fizică; comercianţii sunt obsedaţi de dezvoltarea bunurilor lor materiale; „banul este ochiul satanei”, care conduce pe cei învăluiţi orbeşte în această meteahnă spre autarhie perfidă; păstorii şi agricultorii au legături trainice ale materiei cu spiritualitatea. Este evident că la fiecare popor se găsesc acest însuşiri; decisiv însă privind identitatea fiecărui grup uman este procentajul preponderent al uneia din caracteristicile amintite; astfel moştenirea genetică amalgamată cu factori geografici, climă etc. au schimbat parţial însuşirile fiecărui popor, dar structura iniţială a rămas aceeaşi;  ca o concluzie logică, în marea livadă a creaţiei cosmice, popoarele - fiind vorba de înfăptuirile lor terestre sunt aşezate în mijlocul ogorului omeniei, pe margine, ori în afara ei.

Atât materia cât si spiritualitatea sunt schimbătoare; Lavoisier ne-a lăsat lapidar afirmaţia bazată pe experienţe chimice: „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă” un anonim terestru a formulat perspective spirituale: „Sus mai sus, în sus este infinit de mult loc liber, iar neamul omenesc este lipsit de pământ”. Mitul construcţiei este răspândit pe tot pământul în proza folclorică, dar în sud-estul european se găseşte sub formă de balade. Memoria arhaică a imortalizat arhetipuri, care prin sacrificiul uman au contribuit la îmbogăţirea literaturii locale şi au intrat în averea internaţională a culturii. O analiză a simbolurilor din aceste balade cu subiect cosmogonic prezintă ipso facto identitatea fiecărui popor care a alcătuit-o. Astfel, baladele şi variatele lor din Bulgaria, Grecia, Serbia şi Ungaria, descriu liric construcţia unui pod, a unei cetăţi, a unui oraş, pe când balada românească se ocupă de construcţia unei biserici, ca una din preocupările centrale ale poporului.

Balada din Bulgaria ne spune că meşterul Manole, împreună cu cei doi fraţi, au început zidirea oraşului-cetate Smilen, la care s-a lucrat zece ani, dar tot ceea ce se zidea ziua, noaptea se dărâma. Manole visează că singura soluţie pentru terminarea construdţiei este să fie zidită la temelie prima soţie care veni în ziua următoare la locul construcţiei cei trei fraţi se leagă prin jurământ să nu spună soţiilor lor acest secret; dintre ei numai Manole îşi ţine cuvântul. Soţia lui soseşte ca de obicei; maestrul zidar cu lacrimi în ochi îi spune că şi-a pierdut inelul de nuntă la temelia construcţiei şi o roagă să coboare să îl găsească; ajunsă la temelie este zidită. Sacrificata îi roagă pe zidari  să-i lase liber în zid locul sânilor ca să-şi poată alăpta copilul. Construcţia oraşului-cetate este terminată  şi din zidul central al clădirii a început să curgă un izvor de lapte[12].

O variantă a baladei spune că Meşterul Manole cu fraţii lui nu reuşesc să termine cetatea începută, timp de zece ani, dar că este inspirat că pentru terminarea construcţiei se impune sacrificarea unei vieţi umane. Manole îi spune soţiei să văruiască locuinţa, să ia nouă saci cu grâu, să scoată afară neghina şi pleava, să-i macine la moară şi numai după ce a făcut toate acestea să vină să-i aducă de mâncare; acestea le-a cerut maestrul zidar în speranţa că soţia lui va veni în urma celorlalte două; după acestea, se leagă prin jurământ cu ceilalţi fraţi că prima femeie care va veni a doua zi să fie  sacrificată. A doua zi, prima dintre soţii care a venit cu mâncare a fost cea a meşterului Manole; ca şi în varianta baladei menţionată anterior, femeia coboară la temelia construcţiei să găsească inelul de căsătorie al soţului şi este zidită. Nefericitul soţ numai are curajul să-şi revadă copiii; balada se termină cu amărăciunea meşterului zidar: „Măi frate nu este bine ca omul să facă jurământ pentru că deseori se înşală”[13].

Baladele greceşti au ca temă podul peste râul Arta în oraşul cu acelaşi nume, situat în sud-vestul Greciei, într-un golf al mării Ioniece. Informaţii recente spun că sunt 264 de variante ale acestei balade[14]. Una dintre cele mai complete este descrierea construcţiei în care se dărâmă în timpul nopţii tot ceea ce se construieşte ziua. Vocea arhanghelului îi comunică meşterului zidar că pentru terminarea construcţiei trebuie zidit la temelia podului „un copil al oamenilor”. Dimineaţa soseşte soţia meşterului căreia-i spune că i-a căzut inelul de căsătorie la temelia construcţiei. Femeia se coboară să-l caute şi este zidită de vie şi moare blestemând podul, care de atunci tremură ca o frunză bătură de vânt[15].

O altă variantă spune că meşterul zidar geme, iar zidarii plâng pentru că construcţia la care muncesc 105 persoane în fiecare zi se dărâmă în timpul nopţii. În locul arhanghelilor ca element supranatural, apare o pasăre asemănătoare cu rândunica care vorbeşte ca oamenii şi le spune că va fi terminată construcţia podului când va fi sacrificată la temelia lui soţia şefului zidar; acesta, îi trimite mesaj să nu se grăbească să vină. Pasărea a înţeles mesajul greşit şi-i comunică să vină imediat la podul Arta. Maestrul zidar s-a întristat când a văzut că soţia lui este prima care vine şi că trebuie să fie sacrificată; ea îl întreabă care este motivul supărării lui şi soţul îi răspunde că i-a căzut inelul de căsătorie la temelia podului. Soţia se coboară, nu găseşte inelul, iar şeful zidar rostogoleşte o piatră mare. Femeia plânge şi le spune că a avut două surori care au fost zidite, una sub podul Dunării şi alta sub podul Aphraté, iar acum este rândul ei să fie zidită sub podul Arta; sacrificata blestemă podul. Zidarii o roagă să-şi schimbe blestemul greu; atunci sacrificata schimbă blestemul ca să tremure numai podul şi păsări sălbatice, pentru că are un frate care este departe, dar care poate că va trece pe acolo şi nu vrea să fie sacrificat şi el[16].

Balada ungurească are ca temă construcţia oraşului Deva, la care lucrează în fiecare zi 12 zidari, dar totul se dărâmă noaptea. Şeful zidarilor este meşterul Clemans care decide că trebuie zidită prima femeie care va veni a doua zi cu mâncarea obişnuită. A doua zi, Clemans îşi vede propria-i soţie de departe; se roagă la Dumnezeu s-o oprească trimiţându-i în cale un uragan şi fiare sălbatice. Femeia curajoasă întâmpină greutăţile întâlnite şi ajunge la locul construcţiei. Clemens îi comunică soarta care o aşteaptă; soţia îi răspunde: „Facă-se cum ai decis dacă viaţa mea ţi-a devenit o povară”. Copilul aude conversaţia ţi începe să plângă, iar mama îl încurajează cu cuvinte calde: „dragul meu vei întâlni mulţi copii buni şi păsări care îţi vor cânta în locul meu”. Balada se termină cu amărăciunea meşterului Clemens care nu mai poate dormi văzând cum plânge copilul[17]. Deosebirea tematică a acestei balade este absenţa elementului mitic: sfinţi, îngeri, zâne etc.

În folclorul internaţional este cunoscută încă de la începutul secolului al XX-lea balada construirii oraşului Scutari (Skadar). Trei prinţi împreună cu trei sute de meşteri zidari lucrează la zidirea acestei cetăţi, dar zâna Villa, surpă noaptea ceea ce se zideşte în timpul zilei. După trei ani, aceiaşi zână, impresionată de suferinţa constructorilor, le spune că este necesar sacrificiul unei fiinţe omeneşti pentru ca să se poată termina construcţia începută; dunt căutaţi astfel, Stoian şi Stoiana, care nu pot fi găsiţi cu toate eforturile principelui Disimir. Numele gemenilor Stoian şi Stoiana sunt în legătură cu cu verbul „stoiata = a sta”; prezenţa lor este necesară, pentru că la temelia construcţiei nu a fost jertfă arhetipală, iar ei cu magia numelui lor ar influenţa statornicia la tot ceea ce stă în această lume de alunecări şi căderi; fiind vorba de fiinţe arhetipale care nu sunt de găsit oricât ar fi căutate, cetatea ar putea fi clădită , dacă ar fi zidită la temelia ei una din soţiile meşterilor[18].

Balada începe cu căutarea unui loc potrivit pentru construcţia unui lăcaş d rugăciune: „Pe Argeş în jos/ Pe  un mal frumos/ Negru Vodă trece/ Cu tovarăşi zece;”... Principele şi suita lui întâlnesc un cioban cu turma lui pe care-l întreabă: „Mândru ciobănaş/ Din fluier doinaş/ Nu cumva ai văzut/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit...” Ciobănaşul răspunde: „De doamne am văzut/ Pe unde am trecut/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit”. Negru Vodă alege            acel loc pentru construcţia mănăstirii. Construcţia începe, dar tot ce se zideşte ziua, noaptea se surpă. Meşterului Manole în vis i se spune că pentru terminarea lucrării începute este necesar să fie sacrificată una dintre soţiile lor: „Ş-orice soţioară,/ Orice surioară,/ Mâni în zori de zi/ Întâi s-a ivi,/ Pe ea s-o jertfin/ În zid s-o zidim”[24].

Manole nu-i spune soţiei jurământul făcut cu zidarii; cei nouă placă acasă, iar el rămâne lângă construcţie. În zori de zi, soţia lui  porneşte la drum spre sacrificiul despre care nu ştie nimic, înfruntă ploaie torenţială şi vânt năprasnic, pe care divinitatea i le pune în cale la cererea soţului ca să-i fie salvată dragostea de pe pământ, cu toate acestea soseşte la locul construcţiei şi este zidită la temelia bisericii. Zidul şopteşte durerea femeii sacrificate. Construcţia este terminată, iar principele Negru Vodă îi întreabă dacă pot face o altă mănăstire mai frumoasă, la care primeşte răspuns: „Află că noi ştim/ Oricând să zidim/ Altă monastire/ Pentru pomenire/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă!”[25].

Mulţumirea principelui, la cererea căruia a fost clădit lăcaşul de închinăciune, este umbrită de posibilitatea ca Manole să clădească un edificiu mai frumos decât cel terminat. Principele comandă surparea schelelor, iar cei zece zidari au rămas pe acoperiş. Colegii lui Manole îşi fac aripi din scânduri cu care încearcă să zboare; când ajung pe pământ mor şi se transformă în stânci de piatră. Manole este singurul care rămâne pe acoperiş; îşi construieşte şi el aripi speciale şi zboară în şoaptele soţiei sacrificate: „...Viaţa mi se stinge,/ Iar unde cădea/ Ce mi se făcea?/ O fântână lină/ Cu apă puţină/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udată!”[26].

Acestea sunt pe scurt prezentările descriptive ale celor care au împletit mitul realizării construcţiei cu un sacrificiu uman. Cosmogonia descrie în mod deosebit creaţia[27]; fiind vorba de creaţie umană, este un consum de energie, în care transformările sunt bazate pe suferinţă. Baladele sud-est europene având catemă condtrucţia creatoare, sunt în lumea poeziei, care după Plato, Fabre d‵Oliver etc., este limbaj divin. Fiecare  din aceste balade are variante cu ornamentaţii care înfrumuseţează sau urâţesc originalul. Paternitatea acestor creaţii este proto-istorică, tratamentul ei trebuie doar cercetat şi prezentat calitativ. Balada bulgărească este bazată pe eforturi de adaptare, ba chiar de neîncredere a colaboratorilor, dar didactică. Balada grecească este un amalgam de expansiune tridimensională către lumea spirituală, dominată de probleme familiale. Balada ungurească descrie împliniri sociale împletite cu dezamăgiri personale şi familiale, orientate către o expresie delicată a sufletului, cântecul. Balada sârbească face legătura dintre frământările terestre şi divinităţile locale în vederea limitării instabilităţii umane. Fiecare dintre ele - în afară de cea ungurească - au ca element de legătură simbolică cu divinitatea, inelul. Sacrificiul la toate este unilateral, reprezentat prin persoana dragă cu care convieţiuieşte; iar reprezentantul al creaţiei divine, meşterul zidar, este un catalizator mai mult sau mai puţin sentimental. Balada Meşterul Manole, începe cu căutarea locului pentru construcţie. Astfel, geniul popular a împletit spaţiul tridimensional al creaţiei axa timpului - cu un trecut îndepărtat; mai precis, construcţia mănăstirii trebuie să fie făcută într-un loc în care a fost ceva, iar un cioban i-l indică: „... Un zid de demult/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit/ Vechiu şi mucezit” [28].

În continuare, legătura post-mortem a personajelor principale, îi arată pe Manole şi soţia lui ca reprezentanţi modeşti ai Creatorului infinit într-o creaţie finită; ei nu au nevoie de inel, pentru că unirea cu transcendentul a fost făcută prin sacrificiu - şi fără exagerare păstrată - într-un timp pe care din păcate oamenii l-au uitat; astfel românul a încreştinat mitul creaţiei amalgamând suferinţa terestră cu eternitatea, prin simbolul înălţării omului către sublim. Folclorul românesc a păstrat ecoul iniţial al spiritualităţii umane; alegerea locului pentru reclădirea unui lăcaş de rugăciune, indicat de cioban, deschide uşa centrală către faptul primordial.

Monogeneza mitului privitoare la sacrificiul uman este prezentată în aceste valori ale spiritualităţii umane; răspândite ca o lumină simbolică, împodobesc evoluţia creaţiei divine în eternitate.