Nunta fusese un real succes. Chiar dacă se desfăşurase de la ora 12.00 la 21.00 punct. Erau vremuri când conducerea de partid avea grijă ca oamenii să stea cu gândul la producţie nu la paranghelii mistice complet lipsite de motivaţie ideologică. Restaurantul era unul central și plin de faimă, vinul fusese adus de socrul mare de la o cramă specială unde lucra de altfel. Invitații, lume bună care nu se descălțase pe sub masă ca să-și răcorească monturile, nu se făcuseră hore nesfârșite, nu se furase mireasa, nici rachiul roșu nu intrase în program, de tradiționalele bătăi nici nu putea fi vorba, iar de îmbătat, se îmbătase doar un văr mai îndepărtat al miresei, unu, Costel, din motive parțial necunoscute. Venise ticălosul cu o sticlă de cocârț în buzunar și supsese ca disperatul din ea în așa fel încât se făcuse muci încă de la aperitiv. Un semn discret al sprâncenei tovarășului Ghe. Pârjol, invitat de onoare, șeful soacrei mici și tip cu răspunderi majore în județ, i-a pus în funcție pe cei doi chelneri speciali, aceia cu nasurile sparte, iar Costel a executat un zbor liniștit, până în stradă, fără mare tevatură.


Dar ce să mai vorbim despre miri?! Era o plăcere să-i priveşti. El, Mircea Coman, inginer constructor, înalt, elegant, cu părul castaniu şi ochii căprui era ţinta privirilor majorităţii femeilor, ba chiar şi cele iertate de păcat îl priveau cu admiraţie. Ea, Diana, blonduţă, cu ochi negri şi plină de ispititoare chemări, era exact tipul de femeie cu care orice bărbat şi-ar dori să fie măcar pentru scurt timp. Mama ei, soacra mică deci, doamna Corina, la cei patruzeci de ani ai săi putea fără nici un efort să provoace palpitaţii doar cu un surâs promiţător. Socrul mic, absolut neutru, a fumat tot timpul având aerul că lucrează la rezolvarea cvadraturii cercului. Era doar un exerciţiu de imagine. De fapt nu se gândea la nimic. Ştia, din experienţă, că orice ar fi gândit era inutil şi o irita pe distinsa consoartă. Despre socrii mari nu se poate spune nimic. Oameni pierduţi printre meseni.

Nu acelaşi lucru se petrecea cu tovarăşul Ghe. Pârjol. La aproape cincizeci de ani era un bărbat fascinant, cu alura unui actor de roluri pozitive şi, o ştia toată lumea, el fusese cel care rezolvase toate problemele legate de ceremonie. Cuvântul său era, nu o lege că astea le dădea numai partidul, dar în mod sigur o rugăminte pe care nu aveai cum să o refuzi, adică un ordin. Corina, neobişnuit de expansivă în ceea ce-l privea, nu mai contenea să-l laude spunând tuturor că este foarte apropiat de oameni, iubit şi apreciat de aceştia, dar şi de şefii lui. În fine, mai spre sfârşit, după ce au şi dansat împreună, iar ea a mai ciugulit câte o tărie, poveştile deveniseră oarecum lacrimogene. Cât despre tovarăşa Pârjol, aceasta era o aia colţuroasă, de provenienţă evident rurală, deci cu dosar de cadre beton şi nu şi-a pierdut privirile crunte nici după ce, cam abţiguită, dansase de una singură tango în figuri.

 
Peste două zile tinerii au plecat într-o scurtă vacanţă la mare unde au stat
la un hotel, aranjament tot al lui nenea Ghiţă, cum frumos rostea Diana, iar la întoarcere, veseli şi plini de elanuri măreţe au povestit entuziaşti cât de bine se
distraseră. Nu erau prea bronzaţi, dar ochii lor înflăcăraţi arătau că nu mint. Între timp părinţii fetei se ocupaseră de amenajarea apartamentului cu trei camere repartizat tinerilor tot cu ajutorul dezinteresat al tovului Pârjol, un om cu perspectivă, care prevăzuse că în viitorul apropiat familia se va mai lărgi. Înţelept om!

În toamnă, toate erau rezolvate, iar tinerii au plecat la locurile de muncă repartizate. Ea, ca absolventă de filologie, la o şcoală foarte apropiată de casă, el ca inginer constructor, pe un şantier aflat la numai o sută de kilometri de locuinţă. Perfect! Era, în epocă, mare nevoie de ingineri, prin urmare, avea mari perspective în viitor. Ca să nu mai vorbim de faptul că pe şantier cheltuielile personale se reduceau considerabil, fiindcă purta zi şi noapte aceeaşi salopetă, de mâncat, mânca la cantină, iar de dormit, dormea în baracă împreună cu ceilalţi constructori, adică ceva absolut minunat. Banii, nu puţini, mergeau la familie, mai ales că acum Diana, foarte fericită, îl anunţase că va fi mămică. Era în al nouălea cer! Nu şi socrul său care primise exact aceeaşi veste de la nevastă-sa... Dar, precum ştim, era un retrograd lipsit de perspectivă!

Pe şantier lucrurile mergeau bine, era stilul de viaţă potrivit epocii în care succesele curgeau continuu, deci şi primele, mai un chefan sau o tăvăleală cu şantieristele, în fine, nu puteai să te plângi de nimic. Totul, simplu, muncitoreşte, fără pretenţii, însă temeinic. Aşa părea şi societatea numai că, la un moment dat lucrurile s-au schimbat dramatic şi toată suflarea, cu acelaşi entuziasm uimitor cu care construise socialismul a început să construiască şi capitalismul. Spre disperarea acestuia din urmă!

Şi pentru ei toţi lucrurile s-au schimbat. Tovul Pârjol a devenit domn şi, prin urmare, a fost recompensat cu funcţii şi mai mari, iar Diana a mai născut de două ori. Mama ei, nu, dar de muncit munceau acum, ea la o regie autonomă ca manager-asistant, o chestie pe care nu o înţelegea nimeni, dar era foarte bine plătită, iar el era director la un fond de investiţii, ceva foarte modern, prin care se sifonau sume imense. Copilaşii creşteau şi au fost daţi la şcoli foarte bune spre bucuria tuturor. Desigur, deasupra lor
plutea mâna binefăcătoare a domnului Pârjol, naşul tuturor copiilor. Părea că raiul îşi înfiinţase o secţie în această fericită familie, de care nu se bucura doar tâmpitul de tată-socru. Mă rog, fiecare cu destinul său!

Numai că, într-o zi… uşa capitonată a biroului domnului director al fondului de investiţii se deschise şi prin ea pătrunse o fiinţă care-i tăie respiraţia.

Angelica Gioli, răcni ca turbat creierul de şantierist al directorului în timp ce o tonă de hormoni îi provocă mâncărimi în diferite zone. Probabil că unele dintre ele erau foarte vizibile pentru că individa care, culmea, se şi prezentase, Angi, le-a tratat imediat, cu multă pricepere şi eficienţă. De două ori! Când a plecat era deja angajată ca director de imagine, deşi ea solicitase în cererea prezentată doar un modest post de manipulant (vă rog, fără glume licenţioase!). Timp de câteva zile Mircea trăi acel sentiment al iubirii cosmice pe care fiecare dintre noi l-am experimentat de cel puţin cinci ori în viaţă. Semn că prostia nu este, în nici un caz, proprietate privată! Abia peste o lună Angi îi murmură la ureche că este gravidă şi că, el este fericitul tătic.

Fericitul tătic intră puţin în dambla şi începu să facă nişte vocalize deloc drăgăstoase. Angi, calmă şi fermă, îl anunţă că dacă face gât, tribunalul, unde de altfel depusese plângere, va hotărî. Şi, după această mică scenă execută o ieşire de vedetă, cu uşi trântite mult mai ex-presiv decât vorbele deloc laudative la adresa potenţei, dimensiunilor şi alte mici amănunte destul de usturătoare, aşa cum numai iubitele pot face.

Disperat, Mircea, fost „iubi mic şi dulcic”, încercă un puseu de sinucidere înghiţind o sticlă de vodcă. Cum şi asta este o formulă foarte bine cunoscută bărbaţilor, disperarea se mai potoli şi în creierul până atunci golit se ivi o idee. Dădu un telefon şi îşi stabili o întâlnire cu un prieten ceva mai în vârstă, procuror. Omul îl ascultă cu atenţie şi spuse:

- Te prezinţi, urgent, la doctorul Creţeanu, un prieten al meu, şi-i spui să-ţi facă toate analizele. Alea cu ADN, cu dracu’, lacu’, ştie el! Şi să mi le trimită mie, personal. Tu te duci la treabă, te faci că nu ştii nimic, mucles mai ales acasă, iar peste câteva zile te chem eu şi mai vorbim! Mircea se gândi, la modul cel mai serios, să ridice un monument inventatorului vodcii, însă cam aşa gândim toţi la nevoie după care ne cam băgăm picioarele. Din cauza asta nu are acest mare inventator nici un monument deşi ar merita mult mai mult decât tot felul de criminali care domină pieţele publice şi parcurile, cu săbiile scoase.


Procurorul, om şi el, păţise cam tot aşa când era tânăr numai că atunci nu
reuşise să scape decât însurându-se. Din această cauză era foarte motivat să-l
scoată din belea pe Mircea. Însă, odată intrat pe fir şi cu rapoartele agenţilor din teren în faţă, înţelese dimensiunea afacerii şi perspectivele care i se deschideau dacă rezolva bine treaba. Era vorba nu numai de un simplu amantlâc, ci de o încercare foarte serioasă a unui grup infracţional internaţional de a penetra şi acapara activităţile fondului de investiţii unde director era bietul Mircea. Calul troian, dacă se poate spune aşa, era Marlena Ciuruc, alias Angi, o proxenetă dată în urmărire generală, aflată acum în relaţie cu un alt infractor, Nelu zis Cotor. Treaba era delicată, dar, dacă o rezolva cu bine, putea fi motivul unei frumoase promovări. Prin urmare, trimisese pe teren cei mai buni agenţi, iar rezultatele nu întârziară să apară.


A treia zi de la declanşarea acţiunii în biroul procurorului era adusă, cu cătuşe, divina Angi. Tupeistă şi plină de hachiţe, aşa cum îi stă bine unei paparude care se respectă. A tăcut doar când unul dintre mascaţi i-a fript un cot, bine mascat
şi acesta, în coaste. Apoi au plecat cu toţii şi ea a rămas doar cu procurorul. Hai, că-l sparg pe muţufan, gândi ea privind la figura acestuia şi descifrându-i foarte corect întreaga viaţă sexuală. Numai că, bărbatul, deloc interesat de eventuale propuneri, a privit-o cam ciudat preţ de cinci secunde apoi, i-a dat un dosar şi a rostit scurt: citeşte!

Vocea lui avea consistenţa şi efectul şmirghelului. Cum cătuşele nu erau pentru ea un impediment major, ci mai mult un amuzament, a răsfoit dosarul şi a conceput pe loc o tactică: lacrimi şi scurt sau scurt şi lacrimi! A ales-o pe prima! Privirile ei înlăcrimate se ridicară peste filele dosarului, spre ochii procurorului precum cele ale madonelor rafaelite peste durerile lumii. Surpriză, însă!

- Auzi, fă, Marleno, fiţele astea să le faci cu boii pe care-i prosteşti tu, nu cu mine! Fii atentă aici, că nu repet! Ai două posibilităţi! Prima: dispari în douăzeci şi patru de ore şi nu mai aud de tine, a doua: intri la dat cu subsemnatu’ lângă Cotor care acum, uite, poţi vedea în direct, cum colaborează din plin, iar pentru acest fapt are dreptul la nişte duşuri. Pe un ecran mare apăru un film frumos colorat în cenuşiu unde actorul principal, Nelu, urla de mama focului sub nişte jeturi de apă care păreau foarte reci, fiindcă vestita lui poreclă nu se mai justifica deloc.

 
Convinsă de scenariu fata, îşi cenzură ferm lacrimile şi spuse hotărât:

- Şefu, mersi, peste trei ceasuri sunt în avion şi plec la mama dreacu’ că uite, mă încurcai cu toţi păguboşii. A fost condusă la aeroport tot de mascaţi, care, în maşină, au recurs la mijloacele din dotare pentru a o convinge că a luat o hotărâre bună. Singura! În avion, cu doar câteva coaste fracturate, un ochi vânăt şi o ureche smulsă, dar artistic mascată cu o şuviţă de păr, îşi clănţănea dinţii pe buza paharului de cognac şi se gândea unde s-ar putea ascunde. Nu de mascaţi, ci de ceilalţi. Grea
misiune!

Peste alte două zile, procurorul îl chemă la el pe Mircea şi îi spuse:

- Dragul meu, ai toate motivele să-ţi inviţi soţia, eventual şi copiii, la o masă festivă în oraş. Argumente, sunt convins că vei găsi. Poţi considera că problema ta nu mai există!
Mircea îi mulţumi cu lacrimi sincere, de fericire, în ochi şi, acasă, inventând un presupus succes financiar, invită întreaga familie să petreacă o seară de vis la cel mai bun restaurant din oraş. Soţia sa, după ce bătu entuziasmată din palme şi îl sărută cu ardoare, dădu telefon maică-sii ca să-i invite şi pe ei la petrecere. Mircea făcu figura învăţată de la tatăl-socru: acră, dar silenţioasă, ceea ce păru o acceptare. Ca să fim sinceri, chiar nici nu se sinchisea nimeni de părerea lui. În consecinţă, seara s-a dovedit a fi minunată, ba, mai mult decât atât, pe la desert a venit, invitat de mama-soacră şi domnul Pârjol. Distins, relaxat şi, normal, fermecător.


A comandat cea mai scumpă şampanie şi a dansat puţin cu cele două doamne. Ca de obicei doar socrul era ciufut, dar nici pe el nu l-a băgat nimeni în seamă. A fost o seară, aşa cum se spune, de neuitat. În acelaşi timp, procurorul terminase de întocmit documentaţia cazului apoi, târziu în noapte, îşi turnă un pahar cu whisky, aprinse o ţigară şi rosti aşa, doar pentru el:

- Bă, totuşi mare porc şi acest domn Pârjol! Apoi introduse atent în maşina de tocat hârtii raportul doctorului Creţeanu unde se afirma cu dovezi irefutabile
(scuze!) că Mircea Coman, datorită unei malformaţii congenitale, a fost, întreaga viaţă, infertil...