Castanii murmurau a toamnă. Ploua mărunt. Am traversat aleea de pini încărcați de rășină. Apoi mi-am auzit pașii urcând cele două etaje. A urmat vestiarul. Infirmiera schimba așternuturile în salonul de preanestezie. Un bec s-a aprins. Era o atmosferă lăptoasă, de început de zi, care împrăștia lumini, gusturi, mirosuri medicinale, diverse forme, cuburi, piramide, cercuri. Apoi sala de operație, încă goală. Asistenta proba presiunea la oxigen și pregătea stativele pentru seruri. 
- Ce să-i mai adoarmă, că nici coada pisicii nu se trezește... 
A tresărit când m-a văzut. 
- Bună dimineața! 
Ceasul din perete aduna amintiri...

Primul pacient a intrat, alunecând pe un cărucior cu rotile. Brancardierul care îl conducea, l-a ajutat să se întindă în patul cu plăcuța numărul trei. O sondă de plastic îi acoperea nara stângă. Prin ea se revărsa din intestin un lichid de culoare verde. Când l-am văzut în salon, l-am recunoscut. Era pictorul... Escu. O figură aparte în oraș. Blond, cu barbă, plinuț, între două vârste, mereu abătut. Avea o paletă coloristică sumbră, cu mult gri. Din mijlocul umbrelor, țâșnea, vindecător, lumina. Vorbea puțin și părea timid, dar când era ascultat cu atenție, devenea impetuos, tot așa cum reflexia copacilor cădea pe o mașină în mișcare. Îi văzusem foaia de observație și dosarul cu acte medicale. Diagnosticul era unul incert. 

Am trecut la examinare... 
- Cum vă numiți, numele întreg... 
- Cum credeți că se numește cineva fără culoare în obraji, și pentru care lacrimile nu mai înseamnă nimic...? 
- Un sfânt ? 
- Dar o să vedeți că am o gură, o limbă și dinți adevărați.
Știam că și scrie, și încă bine, e fotograf amator și a făcut, o vreme, actorie. 
Urmează anamneza... 
- Doamna doctor, sunt un iepure, dar nu mă tem. Sunt un arici, dar nu o să vă înțep. Sunt o vulpe, dar nu am păcălit nici un urs... L-am încurajat. 
- Astăzi trebuie să fiți un tigru, să învingeți fiara...
- Fiara e în noi! Bine ar fi de am învinge-o... Simt cum întru și ies din propriul meu corp ca o evaporare. Am amintiri fragmentare despre pietre, frasini, șerpi și broaște...

Nu aș vrea să îmi amintesc mai departe nimic. Simt în mine marea și toate valurile din pieptul lui Ovidiu. Din când în când văd un copil care coboară din munte cu o capră râioasă. Mi-am pierdut devreme părinții și am locuit numai cu o bunică. De aceea nu știu de ce boli au suferit ai mei, în scurta lor existență... Împreunarea mâinilor este un obicei căpătat în prima copilărie. Cred că voiam să aud un basm și nu avea cine să mi-l spună. Odată, când m-am retras la o herghelie, pe malul mării, între cai, m-am așezat pe marginea țărmului în genunchi și m-am rugat de mare să mă ducă în largul ei. Doar m-am rugat. Mai mult n-am putut. M-am întins pe nisip și am stat în extazul foamei și al setei zile în șir. Îmi țipau în urechi pescărușii. M-au luat pe aripile lor, doar suflet, și m-au urcat până sus, sus, în înaltul cerului unde am prins a asculta Infinitul. Atunci am înțeles cu adevărat ce este muzica sferelor. Se atingeau ca într-un sărut celest, albe, pure, strălucitoare gloguri... Era o zonă intermediară...

Când să se deschidă porțile cerului, să trec hotarul, o forță nevăzută m-a întors și m-a întins la loc, pe nisip. Aici am găsit o scrisoare de la bunica mea. M-am ridicat și am alergat spre ea cu mult dor în suflet. Aveam nevoie de iubire. Ca să vedeți ce infantil eram. Să fi avut șaptesprezece ani. Am un defect. Nu mă simt în largul meu între oameni... Ce mâini reci ai, îmi spuneau prietenii. Ce mâini reci ai, îmi spunea bunica. Iar eu atunci mi le împreunam...

Fiind oarbă, bunica nu mă putea vedea. Dar mă ducea la preot care se așeza înaintea mea și îmi punea mâna pe cap. Iar eu îmi simțeam sufletul purificat. De aceea am plăsmuirile mele pe care le pun pe hârtie. Iar sufletul mă doare mai puțin de tot ce văd...
- Da, sunteți încordat. Relaxați-vă și povestiți mai departe... Vă asigur că mă interesează tot ce îmi spuneți... 
- Când eram tânăr, aveam în piept două inimi. Știți, noi simțim viața în dedublarea ei. Aveam o inimă cu care iubeam și una cu care sufeream. Mai sănătoasă mi-a rămas a doua... Putem avea și două urechi... Nu auziți  un sunet în aer? 
- Nu! 
- Păcat!. Este o lăută... Cineva plânge... Este zbuciumul cuiva care vine din somnul meu... 

În tinerețe, așa stingher cum eram, am iubit viața, înălțimile și culoarea, aveam prieteni adevărați și ne făceam planuri cum să ajutăm lumea să se lumineze, să dezrădăcinăm ura, să readucem iubirea și virtutea în lume, pentru asta am venit din munte la oraș. Nu auziți uși care scârțîie și se deschid? Pe atunci credeam în oameni și în plinătatea inimilor dacă știi să le alimentezi cu idealuri și cu dragoste. Au fost mulți ani când am simțit că lucrurile o iau în direcția cea bună, dar l-am văzut pe Dumnezeu cum pleacă de deasupra noastră și-și caută adăpost altundeva. L-am întrebat, de ce? 

- Uită-te cu ochii mei în jurul tău...! 

Și ce-am văzut în locul fraților mei în care credeam? Niște fantoșe schimonosite, fără credință adevărată, bieți narcisiști bucălați, plini de un sine fără limite, cu moravuri ușoare, obsesii și lăudăroșenii dizgrațioase, răutăcioși și ironici, păpuși de paie care se cred zei, eroi, domnitori.. Aceștia erau frații mei...

I-am ascultat cu un nou auz, cu urechile Lui Dumnezeu, cum învârt cuvinte, fraze și rime ca pe un meșteșug, nu ca pe un har ori un talant ori o misiune cerească. Toți suntem oameni, dar unii dintre noi sunt desemnați să fie apărătorii unor valori autentice, și printre ele, frumosul, ca parte a sfințeniei... Cine sunt cei desemnați? Desigur, cei  care sunt capabili de sacrificiu... Auziți vântul la ferestre? Ei bine, se roagă! Ce ar face omul fără sfințenie? Ar fi un animal! Și încă unul de povară, silit să tragă după el un hoit puturos. Dar frații mei se jucau cu adâncimea și frumusețea cuvintelor la fel cum ai vrea să te strecori în decolteul unei zâne, cumva pervers, pierzând decența și respectul pentru divinitate... 

Auzul mi se ascuțise din ce în ce... ajunsesem să percep chiar și fluieratul impiegatului de mișcare, de la un km... 

Mă privea cu un aer distrat, ca în vis... 

- Se uită prea ușor că plata sfințeniei au dat-o martirii și geme pământul de osemintele lor. Credința este respect pentru om, trup și suflet într-o îmbinare aleasă în care hoitul să devină trup iar sufletul spirit. Am simțit în jur o stirpe goală, fără idealuri, niște violatori de sensuri, de sacru și deci, de Dumnezeu... Era și stirpea mea și m-am rușinat... Văzând cu alți ochi, m-am cutremurat ca într-o neagră revelație. O vreme mi-am pictat toate neputințele și curând, privindu-le în față, am picat bolnav. Prin ei mă vedeam pe mine. Parcă purtasem un voal pe ochi, ar muzei mele i-a-nghețat cuvântul... 

Pe noptieră ședea o carte care avea o dedicație cu o caligrafie impecabilă pentru mine, de maci aprinși în lunci, fără cuvinte... 

Am înghițit pastile ca să mă liniștesc și să pot dormi, aveam coșmaruri groaznice, dormeam în pat cu cadavre, mâncam excremente, mă afundam în noroaie și aveam veșnic sânge pe piept. O copilă se îneca sub ochii mei iar eu nu puteam s-o salvez. Deasupra valurilor i se ridicau sânii albi, brațele de sidef și trupușorul firav. Era frumoasa din visele copilăriei mele, mama de șaisprezece ani care a murit la nașterea mea, iar bunica îmi spunea să nu plâng pentru că ea e mereu cu mine, la fel ca limba pe care o vorbesc, Limba Română... Iar glasul ei plutea ca duhul apelor și creștea odată cu mine... 

Eram conștientă că spiritul acesta sensibil nu mai vorbea cu mine, ci cu entități aflate deasupra mea. Intrase într-o dimensiune superioară, unde sufletul lui se înnoia și se pregătea pentru o nouă experiență umană, dar care pentru el era un episod din propria epopee... 

- M-am hotărât să plec în lume. Am fost la conferințe internaționale unde ascultam discursuri sforăitoare despre nevoia de protejare a mediului, confluențe culturale, eradicarea sărăciei, dar cei care vorbeau se urcau în limuzine, purtau ceasuri scumpe, haine de firmă și erau însoțiți de manechine. Iar eu călătoream în cele mai sărace țări, învățând că omul cu adevărat liber este cel care nu are nimic de pierdut. Trăiești fericit când uiți să numeri zilele, anii, vârsta. Doar amintirile... parfumul de liliac și greierii ce cântă în fân... 

De curând a venit boala asta nefirească. Dăm vina pe conspiraționiști, de parcă planeta, o ființă mult mai vie și mai sensibilă decât noi toți la un loc, nu are dreptul să se îmbolnăvească, măcar de inimă rea, măcar de atâta ipocrizie… Nu are voie să răcească, să aibă febră, frisoane, să fie dezamăgită. Ne-a chemat în casa ei cu brațele deschise, ca noi să-i călcăm în picioare toate regulile de ființare laolaltă. 

Vorbea și se liniștea... iar eu îl examinam cu atenție. 

E bolnavă grav planeta. Nu-i simțiți fierbânțeala, tremurul de groază? Noi am îmbolnăvit-o cu toată stricăciunea noastră. Planeta moare și ne trage pe toți după ea. Dar ea va renaște pentru că e o Zeitate a Cosmosului. Noi ne înfierăm unii pe alții și pierim. Fiii și fiicele noastre, locuitori ai unei Hecate a sufletului, în loc să aibă idealuri de salvare, venind cu inimi tinere în piept, de ridicare a spiritului, vor să contopească polii magnetici ai ființei umane într-o masă amorfă, neindividualizată, o meduză numită indecent „iel”. Adică nici ea, nici el... Fără atracție și respingere, fără poezie și mister, fără seducție, iubire adâncă, taine, fără frumos și urât, bun și rău, dulce și sărat, doar „iel” , nesupus, fără reguli, fără morală, fără ierarhii, negând Trinitatea, mii de ani de evoluție, filozofie, zbucium.

O clipă mi-a fugit gândul la mine, la feminitatea mea... În fiecare seară când îmi desfăceam părul și-mi afundam obrazul în perna albă, înainte de a stinge veioza, îmi priveam  în vaza albastră, de cobalt, cu trandafiri roșii, zecile de ani, uneori mai mulți, alteori mai puțini, după cum mă simțeam iubită de El... Erau seri în care mă reflectam în acvariu de pești, Eu și El... 

- Și acum vă întreb eu pe dumneavoastră, ce fac purtătorii de lumină? Vă spun tot eu, dorm cu masca de înfrumusețare pe obraz, se gândesc la cucerirea de mâine și la ce foloase politice și financiare se pot trage din noile mișcări sociale, iar scriitorii se bat pentru poziții, recunoașteri, titluri, și, de ce nu, bani, uitând că au răspundere, că fiecare om care scrie și creează are sufletul legat de creionul său, de limba sa... !

Îi priveam broboanele de pe frunte... 

- Pentru mulți scriitori, creația spiritului este o meserie asemenea celorlalte, cizmar, vopsitor, avocat, opt ore de muncă, se unesc în asociații profesionale și revendică drepturi... Fără să audă, să filtreze, să înțeleagă strigătul cu rezolvări eșuate, monstruoase, împotriva discriminării și mai ales împotriva misoginismului... care condamnă jumătate din planetă la punere în derizoriu. Bărbații refuză să fie sensibili la înDumnezeirea lor prin femeie,  iar femeile se reneagă, pentru a-și salva sufletul, și de fapt și-l pierd. Toată fizica universului înseamnă echilibru între forțele de atracție și de respingere... iar ființa umană își falimentează spiritul, lăsând animalul să urle.

Soția mea și cu mine ne iubeam atât de mult că devenisem o singură ființă, am dat tot ce am strâns în viață pentru orfani, ne bucuram când vedeam că suntem de folos și că putem. Dar am rămas un „am fost”... 

- Iar eu vă dau o veste bună! Sunteți viu și aproape teafăr. Suferiți de o boală adusă prin propria plăsmuire. Ați invocat  prezența unui alean imaginar care să vă preaia vibrația joasă, iar el s-a prezentat și s-a cuibărit în metabolismul dumneavoastră. De aceea pancreasul este inflamat și dureros, și păreți să fiți în ocluzie. Ați vorbit și v-ați relaxat. Abdomenul s-a liniștit. Voi merge să vorbesc cu chirurgul. În zilele următoare repetăm analizele și într-o săptămână poate plecați acasă. Pentru dumneavoastră, soluția nu este bisturiul.

Înt-o noapte, pe rama de mahon a oglinzii din camera domnului Escu, urca, abia văzut o tigroaică a furnicilor harnice, purtătoare a unui semn sfânt. 

La primul vernisaj, m-a invitat și mi-a mulțumit...Toate tablourile înfățișau globul pământesc în splendoarea și mirificul lui...agățat de cer și de Dumnezeu. 

Motto ul expoziției era: „Noi trecem, El rămâne...”. Nimic nu se schimbase, doar timpul, era o zi strălucitoare de primăvară, iar planeta se învârtea imperturbabil în jurul axei sale...