Stăteau în jurul mesei ca nişte manechine ţepene şi curăţele, nişte proşti cu ciucuri. Doar clopoţeii la gât le lipseau, altfel, poate, m-aş fi ridicat de la început şi aş fi plecat, fără să mă mai uit înapoi. Oamenii ăştia îmi hotărau soarta, sau, mă rog, o felie din ea. Aliniaţi de la stânga la dreapta sau invers, depinde din ce parte priveai scena, începând cu papagalul multicolor din capul mesei. Individ cu o responsabilitate uriaşă în desfăşurarea mascaradei care se pregătea, o dată pe lună, cu o meticulozitate aproape indecentă. Cravata de un roşu ţipător i se lăbărţa pe albul imaculat al cămăşii proaspăt scrobite. Iată întruchiparea sfintei autorităţi locale, îmi repetam fără umor, dar şi fără speranţă, cu privirea agăţată de cei cinci nasturi care se înşirau, conştiincioşi şi strălucitori, deasupra burţii impozante a personajului. „Dumneavoastră aţi cumpărat imobilul în cauză?” Vocea languroasă, aproape şerpuitoare, cobora din cer pe pământ, se prelingea ca o liană sonoră pe pereţii urâţi ai încăperii, cu încetineala unui resort pe jumătate stricat, punct, linie, punct, mai departe, spre îmbâcseala din creiere. „Nu, tataie, n-am cumpărat nimic, eşti în afara chestiunii”, vocea însă sună cuminte, pacificator, căci urletul a fost reprimat în faşă, trebuie să te porţi civilizat, băiete, ei sunt cavalerii mesei pătrate, ei sunt capetele pătrate din jurul Mesei Rotunde. Mieunatul strident şi prelung al pisicii ne surprinde pe toţi, ne trezeşte brusc din solemnitatea caraghioasă în care ne bălăceam minţile şi trupurile. Marele conducător îşi înfige spasmodic unghiile în catifeaua roasă a feţei de masă, se ţine zdravăn, parcă pentru a nu fi luat de vânt. Capetele celorlalţi se mişcă involuntar în sus şi-n jos, apoi lateral, căutând cu înfrigurare sursa puseului sonor care le face să le ţiuie urechile clăpăuge.

Cozile pufoase ale armatei de feline mătură covorul, hârş, hârş, ce ţi-e şi cu lenea asta a amiezii de mai, e de-ajuns un pic de caniculă şi fiarele încep să se pisicească prin colţuri umede şi răcoroase, cu ghearele ascunse-n teci. Din coridorul închis, în formă de L, se zăreau câteva corzi de vie şi coroana opulentă a cireşului de lângă gardul curţii. Ascultam respiraţia sacadată a bunicii, din patul înalt de lemn, al camerei micuţe, cu podea pe jos, şi ştiam că dintotdeauna a fost aşa, adică mereu cineva trăgea să moară în preajmă şi tu trebuia să-i asculţi neputincios gemetele resemnate şi să-i suporţi privirea fixă, ca un reproş tardiv şi inutil al vieţii care se pregătea să plece. Nu plângeam, deşi o iubisem pe bunica, toţi spuneau că semăn cu ea şi bineînţeles că această constatare o umplea de o mândrie zgomotoasă şi oarecum ridicolă, dar aşa era ea, bunica acelor ani îndepărtaţi. Coroana impresionantă a cireşului din curte, din spatele sârmei care împrejmuia micuţa vie sădită de tata, acea coroană verde şi trufaşă se profilează pe un cer de un albastru intens, sfidător, ca o pasăre care se pregăteşte să se desprindă şi să dispară acolo sus, în lumea nevăzută a înaltului. Bunica suspină în patul impunător din tindă, pe unul dintre geamurile coridorului închis se zbate o muscă verzuie, un bâzâit subţire şi sâcâitor întrerupe solemnitatea aceea chinuită care s-a instalat, deja, în preajma morţii. Ştiu că bunica nu mai are mult de trăit, de pe buzele ei se desprinde, poate, ultima suflare, şi eu stau în coridorul răcoros şi tăcut, la doar câţiva metri de ea, şi aştept ca ireparabilul să se producă, aştept cu lăcomie şi nerăbdare s-o văd pe bunica murind.

Barca se înclină uşor şi vârful ei ascuţit despică apa limpede şi netulburată încă de nici o pală de vânt, undiţele zac pe fundul bărcii şi pe banca din mijloc se odihneşte şapca udă a prietenului meu, el începe să dea din mâini şi-mi arată ceva, dincolo de piciorul podului pe care ţâncii cu piele arămie s-au tolănit fericiţi la soare, apa clipoceşte aproape fără zgomot, probabil un cârd de peşti mici se zbenguie la câţiva centimetri sub creasta apei. Acum ar fi momentul să apară monstrul adâncurilor, fiara subacvatică de zece metri lungime, cu coada bătând năprasnic valurile şi făcând să-i zornăie milioanele de solzi aurii şi verzi, acum eu şi prietenul meu încremenim de spaimă şi aşteptăm excitaţi să se producă evenimentul, în fiecare vară, când venim la lac, aşteptăm să vedem apărând monstrul şi stârnind ţipetele copiilor de pe mal, dar apa rămâne liniştită, doar câte un peşte minuscul îi tulbură neclintirea, căci undiţele proiectate-n mit n-au mai mişcat de două mii de ani. Timp în care şi bunica moare, dar nu atunci, în ziua aceea toridă de mai şi străjuită de coroana imensă a cireşului de lângă gardul curţii, ci un pic mai târziu, când aşteptarea nu mai avea nici un farmec şi siluetele ţepene şi caraghioase din jurul mesei îşi savurau victoria, cu o plăcere nemaipomenită, de neînţeles pentru mine, martor tăcut şi neputincios la comedia lor intermitentă, haideţi, băieţi, m-aţi învins de data asta, mergeţi liniştiţi la casele voastre şi la nevestele voastre, luaţi temeinic tigaia în mână şi preparaţi-vă omleta cea de toate zilele. O meritaţi, zău aşa.