„Ave Cæsar, morituri te salutant!"
Gladiatorul Andar era de neînvins, câştigase ani de-a rândul lupta în Colosseumul din Roma. Acum zăcea parcă răstignit în nisipul răscolit şi îmbibat de sânge, privind cu mirare spre cerul albastru. Albastru ca veşmântul Celui care avea să vină în curând. Norocul gladiatorului dac ajunsese la sfârşit. Anii grei de lupte şi rănile adânci, niciodată vindecate pe deplin, nu l-au mai lăsat să termine lupta în picioare ca de atâtea alte dăţi. Acum altcineva ţinea piciorul şi sandaua groasă de luptător deasupra pieptului său, cu tridentul ridicat, privind...
Idolii
„Capodopera lui Dumnezeu este inima de mamă" afirma magistral Gretry, o zicere mirabilă pe deplin confirmată de cartea „Ultimul ţăran", având ca autor pe Constantin Argeşanu. Puţini sunt scriitorii care să nu-şi fi oglindit în cărţile lor (indiferent de gen) pe cea care le-a dat viaţă şi le-a fost cel mai aproape de suflet, dar şi mai puţini sunt aceia care să fi reuşit o mai frumoasă pledoarie pentru fiinţa cea mai dragă de pe pământ aşa cum realizează Constantin Argeşanu în cartea la care ne referim.
(Distrugătorii) Batjocorirea României e o meserie bine plătită, chiar dacă nu prea aplaudată de români. Distrugătorii se specializează în păstrarea propriilor avantaje în detrimentul celorlalţi, piară cu toţii. Ei patronează hliziţi involuţia statuată cu veracitatea ascunsă a securismelor, starea pe loc spre a nu mai avea nici un haz în deja fugitul pământ de sub picioare, gura închisă de sistem şi ineligibilităţi, că tot votul se aranjează în ce reflex se politizează. Spune-mi cine te-a distrus... Nici n-o fi ştiind. Tocmai, ca şi cum i-ai fost destinat. Şi cine distruge România?
Deschid fereastra dimineţilor mele incerte: au înflorit cireşii şi merii şi perii! Este din nou Primăvară pe Pământ! Ridic mâinile către cer şi fără scrupule, trag puternic aer în pieptu-mi! Îmi imaginez alveolele plămânilor mei fericindu-se! Trăim într-o lume... Oare care ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza ce se întâmplă acum cu România? Acel „cuvânt care să exprime adevărul" despre pădurile mutilate, despre înmormântarea ţăranul român în... „Europa", în care i se spune că a intrat, despre dispariţia meşteşugurilor şi distrugerea industriei, de către „tunurile"...
Mere de vară
Două zile nu am călcat în curtea lui moş Gheorghe. Mergeam doar acolo, lângă rostul de lângă gard, prin care trecusem ani în şir, apoi uneori plângeam, alteori doar priveam la tot ce se întâmpla dincolo de mine. Unul, Foltea, ştiutor de carte, voia să încrusteze pe cruce câte ceva legat de naştere şi de moarte.
Pentru a doua oară! De fapt am revenit! A fost ca o chemare! Prima dată s-a întâmplat în toamna anului trecut. Era sfârşit de octombrie! Ca şi acum frunzele se întorceau în pământul etern al toamnei, exersând foşnetul nemuririi. Frânturi din zilele-nopţi petrecute atunci m-au urmărit tot timpul. Drumurile de pământ furişate prin liniştea pădurilor ce parcă susţin pe umerii lor tainele cerului, sunt căi pentru gânduri aici! Călcându-le, într-adevăr, mă umpleam de gânduri! De toate gândurile trecute cândva prin mine şi multe altele. Simţeam cum tăcerea se preface într-o lumină caldă, o...
- Slujitorul lui Dumnezeu şi al omului -
Orice carte dăruită de autor, implică o comunicare aparte. Din start. Adică autorul are convingerea că meriţi să-i fii părtaş la cele ce a scris, să colaborezi cu stările sale în timpul lecturii. Dacă un pictor îţi va dărui mai greu o lucrare de-a sa, condiţiile creaţiei fiind cu totul altele, cartea este menită să circule, să transmită cuvinte în îmbinări noi, să te atragă într-un dialog, să vezi imagini, să te emoţionezi, să te miri, să te bucuri, să te întrebi sau, să găseşti răspunsuri şi alte coordonate interioare şi câte alte stări nu poate decalnşa o lectură? Lucru ştiut şi...
Mă tot plimb prin nădejdea acestui timp, acestui pământ şi dau mereu de tine ascuns, precum copilăria celor ce nu mai pot plânge, precum locurile devenite acum deşarte, precum viaţa celor mai mulţi!
- Crăciun în deşert -
Mi-aduc aminte cu mult drag de vacanţele de vară când mergeam la bunici, în satul de munte de pe malul drept al Oltului. Plecam de acasă cu noaptea în cap ca să prind, cu mama, personalul de ora 4, un tren cu vagoane murdare şi friguroase iarna, cu şoareci şi coji de seminţe vara, un şarpe care se strecura alene printre pogoanele de grâu sau de floarea soarelui şi se oprea în toate gările şi haltele de la câmpie, încât credeam că n-o să mai ajungem vreodată la destinaţie. După ce schimbam un tren cu altul, într-un nod de cale ferată murdar şi plin de călători adormiţi şi ursuzi, încântarea mea...
