Ieşise la câmp satul. Se declanşase campania de recoltare la grâu. Strigaseră pe uliţe pândarii. „Toată lumea la secere! Peste două săptămâni s-anunţă ploi mari." (Timpul probabil radiodifuzat era aprobat de partid). Li se spunea şefi de tarla acum pândarilor. Îi plătea statul. Păzeau recoltele de proprietarii lor. „Mai întâi cotele către stat, toareşi. Ce rămâne este al ţăranului muncitor. Nu al exploatatorilor, ca altădată." Toareşu Bâldan era la datorie. Avea o misiune dificilă, dată de partid. Bunul mers al campaniei agricole de vară. La Gratia. Comună grea, cu mulţi chiaburi...
Viaţa mea nu este banală şi nu a fost banală vreodată. De fapt, nu sînt convinsă că există viaţă banală, e vorba doar de un abuz adjectival. Merg cu metroul de aici pînă dincolo, uneori sînt plimbată cu maşina, însă cel mai bine mă deplasez pe tocuri. Am bani mulţi, îmi permit mîncare, facilităţi, haine, reviste şi cosmetice. Uneori mai dau pe stradă de pomană cîte cinci lei numai la copii. Ultima dată cînd am fost la medic, m-a consultat, mi-a făcut toate analizele şi a concluzionat că sînt perfect sănătoasă. Dacă s-ar măsura glucoza din fericire, s-ar vedea că sînt malnutrită. Primul motiv...
- Reportaj de Război Rece în sudul Basarabiei -
Decebal Vasiu - Decu, aşa cum îi spuneau colegii, a fost unul dintre cei mai buni şi mai statornici prieteni ai lui Petrică Georgescu, foşti colegi de bancă în ultimii doi ani de liceu la „Alexandru Lahovari" din Râmnicu Vâlcea. Tatăl său, Ion Vasiu, un bărbat voinic şi foarte chipeş, era din părţile Sibiului, de pe la Mărginime. Se oploşise în oraşul Călimăneşti, unde îşi deschisese o activitate individuală de prestări servicii. Era om de lume, de spirit ales şi mai cu seamă de o atracţie fizică irezistibilă în faţa femeilor, cărora, la prima vedere, le rupea inimile şi le arunca, fără...
- Fragment de roman -
Tatăl meu avea patima vânatului. Puşca lui, ca o vioară prinsă într-un chiron (cui) mare şi ruginit, în ambianţa patrontaşului şi a trăistuţei cu ineluşe de culoarea aurului, mă înnebunea. Oare când am să ajung şi eu în rând cu vânătorii, alături de Ştefănel, colegul meu de clasă, să aduc măcar un porumbel sălbatic, agăţat într-un ineluş de traistă?! Însă, de fiecare dată, refuzul dur al tatei mă făcea să adorm cu visul la acea vioară cu cei doi cucoşei. Obrazu-mi din dreapta îi strângea răcoarea ţevilor, iar degetele-mi îi netezeau stratul cela cu o fălcuţă în stânga, pe care era sculptată...
Scoasă la drumu-ăl mare, merge lin căruţa. Negrilă şi Rujan calcă alene ţărâna caldă. Nori alburii stârnesc în jurul copitelor. Rumegă boii. Ion Năbădae nu-i mai îndeamnă la drum. „I-am silit toată ziua. Le-ajunge. Ş-apăi, îmbătrâniră. Trecură dă doişpe ani". Îşi reazemă spinarea de cositura răcoroasă, cu mâinile sub cap. Priveşte departe. La capătul drumului e satul. Aprins în lumina apusului. Îi vine în minte scena unui incendiu simulat. Abia-şi mai aminteşte cuvântul. Era pe front, la o instrucţie de trageri. Prin toamna lui '916. Pe Argeş, spre Bucureşti. Locotenentul îi ordonase să...
Maria a trecut prin anii de liceu ba stând la internatul de fete, ba făcând naveta cu trenul, ba locuind în gazdă. Invăţa mult, nu ştia ce-i aia distracţie, reuniune tovărăşească, bal sau întâlnire cu prietenii, doar uneori se plimba duminica pe Strada Mare sau mergea la film şi atât. Prima dată când a dansat cu băieţii a fost la banchet când i-a făcut mama o rochie nouă dintr-un tergal vernil, i-a luat pantofi cu toc şi ciorapi de mătase. Şi, pentru prima dată, în seara aceea a renunţat la codiţe. I-au făcut un coc caraghios de care era tare încântată. Fostei secretare U.T.C. pe liceu...
Maria coborî din tren printr-o săritură. Fusese gata să-şi scrântească glezna, nefiind obişnuită să poarte pantofi cu tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu păşească treaptă cu treaptă. Doar că aşa simţise nevoia, să sară, de parcă săritura aceea ar fi dus-o mai repede lângă cel care-o aştepta. Cu atât mai mult cu cât, tot drumul, simţise că trenul rapid abia se târăşte.
„Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe" (Dany Laferrier)
Promiteam, cu ceva timp în urmă, într-un articol, că voi reveni asupra unei chestiuni umane ce ţine de preţuirea aproapelui, în condiţiile în care iubirea sa, în sensul biblic al cuvântului, nu ne stă la îndemână. Oricum am face, ori de unde am începe, tot peste comunicare şi înţelegere dăm, iar de aici, un fel de Izvor al Tămăduirii, curge totul. Printre altele, transpunerea şi empatia. Înainte de a ajuge la aceste concepte, pentru ca firul discuţiei să aibă şi logică şi sens, trebuie să-l punem în capul mesei, de data aceasta, pe Kant, cel din Critica raţiunii practice, lucrare în care...
Ce stranie e viaţa! Conform legilor abia la vârsta de 65 de ani poţi întrerupe definitiv munca însă la 45 de ani deja ești considerat prea bătrân pentru a ţi se oferi oportunitatea de a munci. Dacă te bate Domnul cu norocul de a fi expediat de la locul de muncă taman când te găsești în pragul vârstei de 45 de ani, ai toate șansele să îngroși rândurile celor ce frecventează un bine cunoscut loc numit- cantina săracilor.
Buleftrica
