Liu Xiaobo - China
Laureat al Premiului Nobel pentru pace - 2010
Pentru soţia mea, care aşteaptă în fiecare zi
Nimic nu-ţi mai rămâne de făcut, nimic
decât să mă aştepţi, împreună cu praful casei noastre
aceste straturi
acumulate din belşug, în fiecare colţ
tu nu vrei să deschizi perdelele
să laşi lumina să le strice liniştea
pe bibliotecă, mesajul scris de mână este acoperit de praf
pe covor modelul absoarbe praful
când îmi scrii o scrisoare
şi dragoste, cu vârful peniţei plin de praf
ochii mei sunt pătrunşi de durere
tu stai acolo toată ziua
fără să îndrăzneşti să te mişti
de teamă că paşii tăi vor...
Îmi strecor neputinţele fizice pe aleile din parcul Ghintuita, de parc-aş fi cine ştie ce suveran francez ros de amoruri, rătăcitor prin labirinturi pentru a avea o întâlnire adulterină cu vreo favorită de la curte. Simt, pe chelia lucioasă, căciula miţoasă de parcă ar fi o perucă, la modă în Evul Mediu european. Pingelele ghetelor cercetează gheţuşul colţos şi lucitor, de parcă ar fi solzii ridicaţi fioros pe spinarea unor balauri şerpuitori printre latenţele vegetale. Bocna de beton este invadată de bocna îngheţului produs de cele 15 grade Celsius sub zero. De gura Catelei („Mai mută-ţi...
Aveam doar nouă anişori când tata mă trimitea cu căruţa cu doi boi, un cal legat de loitre şi un mânz alăturea, să-i pasc pe şanţuri, la distanţă mare de casă, la fântâna lui Ilie. Tata punea jugul pe gâtul boilor înainte de răsăritul soarelui, iar eu, încă adormită, mă urcam în căruţă pe nişte haine vechi, cu biciul în mână, supărată că trebuia să stau pe câmp până seara. Boii mergeau alene, ştiau drumul şi păreau că nu vor să mă supere, se legănau aşa uşor, cu ochii trişti şi somnoroşi. Drumul era lung, praful se ridica în urma noastră, lanurile întinse de grâu sau de porumb în bătaia...
M-am întors în ţară cu scopul principal de a căuta adresanţii scrisorilor. Angajatorul meu mi-a oferit bani şi mi-a înmînat un caiet care avea printre foi aceste mici scrisori, în ordinea prezentată, spunînd că fusese ultima dorinţă a unui prieten, Român, intelectual, ca scrisorile sale să fie livrate personal, şi că avea încredere în mine că voi duce la îndeplinire misiunea ca şi cum aş lucra pentru Dumnezeu. Nu aveam voie să le citesc. Iată textele care reproduc exact conţinutul originalelor. De notat că primul şi ultimul pasaj sînt neintitulate şi nesemnate, că nu cunosc împrejurările în...
(fragment din romanul „Acvariul cu fâţe")
Omul fluture
„Domnesc pe neam și țară calmuci cu cap de câine
Un balaur uriaş se ivise la Dunărea de jos. O nouă mare urgie, după prăvălirea legiunilor romane peste trupul Daciei, se ridica în istoria cu martiri, sfinţi şi eroi a neamului nostru, coborâtor de dincolo de timp. Aşa vorbesc miturile, basmele şi aşa simţim noi urmaşii pelasgilor, tracilor, geto-dacilor, daco-românilor, nemurirea firii noastre şi aşa ne trăiam ritmicitatea secretă, fără să căutăm explicaţii. Avem însă nostalgia întreagă a celor care simt că vin de foarte departe, pe cărările secrete ale iniţierilor de taină. Simţim elementele primordiale ce ne-au întemeiat, reflexia din...
Sosise şi ziua cea mare. Dis-de-dimineaţă, la oara cinci, mamica ne-a trezit pe toţi din somnul cel dulce. Eu durneam (dormeam) în cohe cu bunica Valeria. Ai mei durneau în casa de sus. Pe vremea aceea ora cinci era o oră criminală pentru noi, copiii. M-am îmbrăcat cu înfrigurare, ca să nu mă prindă neîmbrăcată vecinii, care vineau să ţină de porc. În cohe totul strălucea de curăţenie. Unchiul Florea a venit aducând cu el şi ustensilele. Dintr-odată odorul s-a umplut de lume. Totul s-a petrecut repede. Eu îmi ţineam urechile în palme, ca să nu îl aud guiţând pe bietul iosag. Unchiul Florea...
Inundaţiile trecuse cu tăvălugul apelor din jur - împrejurul satului, distrugând şanţuri şi podeţe, luând cu ele păsări şi animale, şi, câteva cocioabe, care cu ani în urmă au fost construite din sărăcie pe malul lor. Toată lumea care venea în satul Frecătura trebuia să-şi ia gândul de la mijloacele de locomoţie şi vrând-nevrând trebuia să mărşăluiască peste câmp circa zece kilometri. Aerul tomnatic aducea în nări miros de poame şi fructe coapte iar cerul mai primea în înălţimea-i ultimele foşnete ale aripilor întârziate din lunga călătorie a supravieţuirii. Elina Sprincenatu, învăţătoare la...
Abandonat de furia lumii în care trăise şi pe care de atâtea ori o încântase cu scrierile sale, Marele Mag presimţea că oamenii îl uitaseră cu desăvârşire. Pentru lumea întreagă, El nu mai era decât ecoul unei glorii de mult apuse, pierdută undeva într-o nebuloasă a amintirilor. O nebuloasă din care El nu mai avea putere să se întoarcă. Fusese condamnat la uitare. Mâna sa – alteori măiastră - nu mai avea putere să ţină, nici măcar, tocul cu cerneală. Iar dacă se străduia să mai scrie, din peniţă înfloreau doar picuri mari de sânge. Nici măcar El nu se mai recunoştea. Oglinda imensă, atârnată...
Istoria unei idei la ea acasă, prin stenograma coerentă a unor gînduri şi citate din ziar
„Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?!(…). O mie de ani s-a făcut istoria peste noi.: o mie de ani de subistorie.” Aşa îşi începea, în 1936, Emil Cioran cel de-al doilea capitol „Adamismul românesc” al cărţii „Schimbarea la faţă a României”, volum care se voia un Zarathustra românesc, prin tonul şocant cu care trata trecutul, prezentul, dar mai ales viitorul poporului român. Ilustrarea cea mai elocventă a acestei stări sumbre o găseşte în „blestemul poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa(…), rana neînchisă a sufletului românesc”, capodopera poeziei noastre populare, „păcatul originar”...
