Mai există, Omenia încă mai există !
Sâmbăta dinaintea Paștelui. Un hipermarket din Brașov, furnicar de lume, care mai de care mai grăbit, îngândurat, împingându-și căruciorul de cumpărături printre rafturi, absent la mulți și multe, aflat în marea trecere printre produse, alegând marfa, așezând-o-n coș, rapid, pentru că de ce să n-o recunoaștem, cumpărăturile aflate pe ultima sută de metri, uneori constituie parcă cea mai grea corvoadă. Mă amestec, mă pierd în mulțime, îmi fac cumpărăturile și ajung în final la casa de marcat. N-am dat prea mare importanță celor care se aflau înaintea mea...
Se apropie vijelios, de neoprit. Anul Nou. Cel cu numărul „2017". Să consemnăm: în curând va mai trece un an peste noi. A fost bine, a fost rău? Toate, în lumea largă, în lumea românească, au un grad de relativitate. Fiecare îşi cântăreşte cu un cântar propriu, ce a câştigat, ce a pierdut în anul ce trecu... Moşii şi strămoşii noştri, la graniţa dintre ani, uitau de toate cele greutăţi din anul ce a trecut şi aveau tăria bărbătească să numere doar cele spuse, în atât de frumosul şi arhaicul lor limbaj: „cele bune". Noi, cei de azi, de ce am proceda altfel decât cei din stirpea celor din care...
Privesc, printre altele, cum în fiecare dimineața, părinții își duc pe cei mici spre școală. Îi iau de mână, îi urcă în mașină și... Acolo, totul! Învățători, profesori, drepturi și iar drepturi! Cât despre îndatoriri, deocamdată nimeni nu îndrăznește a scoate o vorbă. Mde, trebuie să aibă și chestiunea asta un dus și un întors, îmi șoptesc eu mirat în barbă. Alteori, de la fereastra sufletului, mă uit la câte un bătrânel, cum cară ghiozdanul nepotului. El, o ghindă parcă rătăcită într-o lume, în care musai să răsară, celălalt, bătrânul, creanga îndoită care, într-un mâine, poate să dispară...
Asemenea cartelurilor drogurilor, bandelor de cartier, a criminalelor corporaţii farmaceutice - poate mai dăunătoare decât lumea traficanţilor de arme - a „socializărilor" de mahala, a scandaluri şi minciunilor propagandistice, în jungla numită Internet răzbeşte câte o rază de soare. Rarisimă, dar curată şi puternică prin adevăr, străpunge noianul de murdărie şi anulează pentru o clipă măcar urâţenia „civilizaţiei" veacului al XXI-lea. Dovadă că bunul simţ nu a murit în România, cineva - Doina Filipescu pe nume -, a aşternut câteva gânduri de o dureroasă realitate, dar şi de o frumuseţe nobilă...
Fraţilor, lăsând gluma la o parte, după câte aud şi eu, bine ar fi să nu te scarpini dacă nu te mănâncă, însă cum parcă le căutăm cu lumânarea aprinsă, chiar din ziua în care tragem pe nas pentru prima dată, din această lume (respirăm, am vrut să spun, nu cumva să vă ducă mintea în altă parte. Însă, la un adică, cam totul, tot un fel de drog!), ne tot frecăm. Uneori cu spatele, de tocul uşii, alteori cu câte un mătăuz pe şira spinării... Când eşti mai la tinereţe, te scarpină muierea pe şale şi te plesneşte cât să te bage în draci, apoi... Se întâmplă uneori ca ea să dea prea mult din cleanţă...
În primii ani ai șederii noastre în Podari, împărțeama casa în care locuiam cu familia Zebacinski. Era o casă tip, așa cum erau toate casele din zisa „colonie muncitorească" aflată chiar în curtea fabricii de ulei la care lucra tata. O casă cu două apartamente identice, cu pod, cu beci. Doar un perete ne despărțea. Iar în curte, pe vremea aia, "gard despărțitor" era o noțiune necunoscută. Numai florile din fața ferestrelor care dădeau spre aleia principală ni le puneam fiecare separat, deși și asta se discuta în prealabil, ca să se armonizeze. Dacă cei de la O.N.U. ar fi fost realmente...
National Geographic scrie: „Acest masiv impresionant are peste 80 de lacuri cu apă limpede precum cristalul formate în epoca glaciară. Excursioniştii iubesc aceşti munţi pentru întinderile lor nesfârşite" Geograful şi savantul francez Emmanuel de Martonne menţiona: „Văile adânci de 800-1000 de metri, adevărate canioane sunt tăiate într-un platou de o continuitate surprinzătoare. Este un spectacol ciudat şi ca să spunem aşa, tulburător"
Natura este de multe ori de o frumuseţe incredibilă. Dar nu numai splendoarea naturii fascinează ci şi legendele pe care le povestesc munţii, râurile, copacii şi batrânii plini de har. Una dintre cele mai frumoase legende, neasemuită prin originalitatea ei, este legenda Cascadei Bigăr, aflată în Munţii Aninei. Se spune că odată, demult în vremuri de care numai pietrele reci şi mute şi munţii cărunţi îşi mai amintesc trăia o familie de oameni harnici. Femeia, pe care soţul ei o iubea nespus, era de o frumuseţe răpitoare. Trecuseră destui ani de când erau împreună, însă erau nefericiţi pentru...
Când plecat-au „der, die, das",/ Rău a fost cu „Davai ceas"!/ „De la Nistru pân' la Don,/ Davai ceas, davai palton!/ Davai ceas, davai moşie!/ Haraşo tovărăşie!"/ „Tribunalul Popular"/ S-a purtat ca un tâlhar,/ A slujit invadatorul/ Şi-a întemniţat poporul./ Pricazul „Tătucului":/ Moartea Mareşalului/ Ce-a stat demn in faţa morţii/ Infruntând blestemul sorţii./ Regele n-a graţiat/ Cu „Tătucu"-a pactizat,/ Iar după trădarea clară/, A fost alungat din ţară./ După ani şi ani, apoi,/ Scoşi din lada de gunoi,/ Trădătorii neamului/ Slujit-au duşmanului./ De Crăciun însângerat/ Nemernicii au trădat,/...
Fără veleități estetice exagerate (pe care orice cititor exigent are dreptul să le revendice oricărui pretins autor de cărți) propunem, din unghi analitic, câteva ipostaze, sperăm revelatorii, ale prostiei ca fenomen social. Sub această rezervă, deci, vom risca un posibil răspuns la întrebarea: ce este prostia ? Dumneavoastră, ca oameni culți ce sunteți (parol!), sunt convins că-mi veți reproșa, cu eleganța ce vă caracterizează, cel puțin imprudența pentru ușurința cu care mă aventurez acolo unde mari gânditori au eșuat lamentabil. Și nici măcar nu erau portocalii! Conștient și eu de rezistența...
