Pentru „Zâna mea cea bună" - Maria Tănase, la cea de a XXI-a Ediția Festivalului Maria Tănase din 2005[1], Soprana Rodica Anghelescu a cântat în sala Teatrului Marin Sorescu „Maria Tănase spune, iubește cât ești pe lume" - (un omagiu de suflet din partea mea), iar lacrimile vărsate de de copilul care nu a jucat rolul de „paj" mi-au fost șterse de frenetice leaplauze și ovații din partea spectatoriilor care s-au ridicat în picioare. Din tabloul expus pe fundal, marea Doamnă, Privighetoarea cântecului românesc, Maria Tănase mă privea admirativ și-mi spunea: „Rolul pe care ai să-l joci tu.....
Se apropie vijelios, de neoprit. Anul Nou. Cel cu numărul „2017". Să consemnăm: în curând va mai trece un an peste noi. A fost bine, a fost rău? Toate, în lumea largă, în lumea românească, au un grad de relativitate. Fiecare îşi cântăreşte cu un cântar propriu, ce a câştigat, ce a pierdut în anul ce trecu... Moşii şi strămoşii noştri, la graniţa dintre ani, uitau de toate cele greutăţi din anul ce a trecut şi aveau tăria bărbătească să numere doar cele spuse, în atât de frumosul şi arhaicul lor limbaj: „cele bune". Noi, cei de azi, de ce am proceda altfel decât cei din stirpea celor din care...
Privesc, printre altele, cum în fiecare dimineața, părinții își duc pe cei mici spre școală. Îi iau de mână, îi urcă în mașină și... Acolo, totul! Învățători, profesori, drepturi și iar drepturi! Cât despre îndatoriri, deocamdată nimeni nu îndrăznește a scoate o vorbă. Mde, trebuie să aibă și chestiunea asta un dus și un întors, îmi șoptesc eu mirat în barbă. Alteori, de la fereastra sufletului, mă uit la câte un bătrânel, cum cară ghiozdanul nepotului. El, o ghindă parcă rătăcită într-o lume, în care musai să răsară, celălalt, bătrânul, creanga îndoită care, într-un mâine, poate să dispară...
Asemenea cartelurilor drogurilor, bandelor de cartier, a criminalelor corporaţii farmaceutice - poate mai dăunătoare decât lumea traficanţilor de arme - a „socializărilor" de mahala, a scandaluri şi minciunilor propagandistice, în jungla numită Internet răzbeşte câte o rază de soare. Rarisimă, dar curată şi puternică prin adevăr, străpunge noianul de murdărie şi anulează pentru o clipă măcar urâţenia „civilizaţiei" veacului al XXI-lea. Dovadă că bunul simţ nu a murit în România, cineva - Doina Filipescu pe nume -, a aşternut câteva gânduri de o dureroasă realitate, dar şi de o frumuseţe nobilă...
Fraţilor, lăsând gluma la o parte, după câte aud şi eu, bine ar fi să nu te scarpini dacă nu te mănâncă, însă cum parcă le căutăm cu lumânarea aprinsă, chiar din ziua în care tragem pe nas pentru prima dată, din această lume (respirăm, am vrut să spun, nu cumva să vă ducă mintea în altă parte. Însă, la un adică, cam totul, tot un fel de drog!), ne tot frecăm. Uneori cu spatele, de tocul uşii, alteori cu câte un mătăuz pe şira spinării... Când eşti mai la tinereţe, te scarpină muierea pe şale şi te plesneşte cât să te bage în draci, apoi... Se întâmplă uneori ca ea să dea prea mult din cleanţă...
În primii ani ai șederii noastre în Podari, împărțeama casa în care locuiam cu familia Zebacinski. Era o casă tip, așa cum erau toate casele din zisa „colonie muncitorească" aflată chiar în curtea fabricii de ulei la care lucra tata. O casă cu două apartamente identice, cu pod, cu beci. Doar un perete ne despărțea. Iar în curte, pe vremea aia, "gard despărțitor" era o noțiune necunoscută. Numai florile din fața ferestrelor care dădeau spre aleia principală ni le puneam fiecare separat, deși și asta se discuta în prealabil, ca să se armonizeze. Dacă cei de la O.N.U. ar fi fost realmente...
National Geographic scrie: „Acest masiv impresionant are peste 80 de lacuri cu apă limpede precum cristalul formate în epoca glaciară. Excursioniştii iubesc aceşti munţi pentru întinderile lor nesfârşite" Geograful şi savantul francez Emmanuel de Martonne menţiona: „Văile adânci de 800-1000 de metri, adevărate canioane sunt tăiate într-un platou de o continuitate surprinzătoare. Este un spectacol ciudat şi ca să spunem aşa, tulburător"
Natura este de multe ori de o frumuseţe incredibilă. Dar nu numai splendoarea naturii fascinează ci şi legendele pe care le povestesc munţii, râurile, copacii şi batrânii plini de har. Una dintre cele mai frumoase legende, neasemuită prin originalitatea ei, este legenda Cascadei Bigăr, aflată în Munţii Aninei. Se spune că odată, demult în vremuri de care numai pietrele reci şi mute şi munţii cărunţi îşi mai amintesc trăia o familie de oameni harnici. Femeia, pe care soţul ei o iubea nespus, era de o frumuseţe răpitoare. Trecuseră destui ani de când erau împreună, însă erau nefericiţi pentru...
Când plecat-au „der, die, das",/ Rău a fost cu „Davai ceas"!/ „De la Nistru pân' la Don,/ Davai ceas, davai palton!/ Davai ceas, davai moşie!/ Haraşo tovărăşie!"/ „Tribunalul Popular"/ S-a purtat ca un tâlhar,/ A slujit invadatorul/ Şi-a întemniţat poporul./ Pricazul „Tătucului":/ Moartea Mareşalului/ Ce-a stat demn in faţa morţii/ Infruntând blestemul sorţii./ Regele n-a graţiat/ Cu „Tătucu"-a pactizat,/ Iar după trădarea clară/, A fost alungat din ţară./ După ani şi ani, apoi,/ Scoşi din lada de gunoi,/ Trădătorii neamului/ Slujit-au duşmanului./ De Crăciun însângerat/ Nemernicii au trădat,/...
Fără veleități estetice exagerate (pe care orice cititor exigent are dreptul să le revendice oricărui pretins autor de cărți) propunem, din unghi analitic, câteva ipostaze, sperăm revelatorii, ale prostiei ca fenomen social. Sub această rezervă, deci, vom risca un posibil răspuns la întrebarea: ce este prostia ? Dumneavoastră, ca oameni culți ce sunteți (parol!), sunt convins că-mi veți reproșa, cu eleganța ce vă caracterizează, cel puțin imprudența pentru ușurința cu care mă aventurez acolo unde mari gânditori au eșuat lamentabil. Și nici măcar nu erau portocalii! Conștient și eu de rezistența...
[...] Încălecarea Pegasului de către cunoscutul lingvist moldovean Nicolae Mătcaș s-a produs destul de târziu. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că autorul nu și-ar fi exercitat aptitudinile-i creative neîndoioase pe parcursul întregii sale vieți, publicând din când în când cicluri de versuri disparate în diverse ziare și reviste din republică. E vorba de volumele miezoase: „Surâsul Giocondei" (1997), „Trenul cu un singur pasager" (1998), „Azur" (2002), „Coloana infinitului" (2003), „Câte-s visele, multele... " (2003), „Roată de olar (2008), „Vernale ploi" (2009). Am citit aceste cărți cu o plăcere...
Bătea dinspre Dunăre un vânt rece iar sălciile scânceau a plânset de vădana când ne-am urcat pe vaporul de la Tulcea să fugim spre Brăila. Se zvonea că veneau ruşii dinspre răsărit şi lumea înnebunise de spaimă la auzul unor întâmplări de necrezut când intrau soldaţii în oraşe şi sate. Frica ce mă îngheţa cu totul îmi trimitea mesaje devastatoare şi de eram un nod de copil fără experienţe de vreun fel. Trenul cu toate lucrurile din casa noastră plecase spre Brăila prin Cernavodă dar... n-a mai ajuns niciodată. Vaporul înainta foarte încet contra curentului şi m-am strecurat mai aproape de...
N-avem destule lacrimi să plângem izgonirea din locurile unde am văzut lumina zilei, n-avem cui spune durerile îndurate de fuga spre mult dorita libertate, vorbind despre exodul bieților români, începând cam prin 1968-70 până în prezent, care au plecat care cum a putut, legal sau ilegal. Acum, când privesc la disperarea cu care fug cei din orient către salvatoarea Europă, nu pot să nu-mi amintesc cum a fost și plecarea noastră către vestul vestului, în speranța că vom avea o altă viață. O altă viață ne-am construit, dar ce fel de viață și cu ce sacrificii, mai greu de înțeles de către cei ce...
„Viaţa trebuie să fie simplă, dar nu simplistă!"
Cu ceva timp în urmă (ani vreu să zic!), scriam un eseu... (Eseu?! Termenul, pentru mine, ar putea fi nepotrivit sau „pretenţios". Am văzut că, mai nou, cei care au abordat genul - adică scriu eseuri - înşiră cuvinte în rânduri încărcate neologistic, fără logică, fără a spune ceva, fără a înţelege cineva ceva şi fără a bate măcar „câmpii cu graţie"). În acest context, mai potrivit mi se pare să spun că atunci am pus pe hârtie un text cu titlul „Frumosul ca frumos manifest", cu intenţia de a contura ideea asupra căreia stăruiam: „identitatea de a fi" legată într-un fel de fapta ce ne poate...
