Ne împărţim existenţa între speranţă şi deşertăciuneUltimele zile ale acestui an cad peste noi precum cuminţenia zăpezilor lumii! Ultimele zile din ceea ce a însemnat 2013 se retrag în nevinovăţia amintirilor. Nu mai facem, ca altădată în asemenea momente, bilanţuri. Oare de ce? Nu avem pentru ce, de ce, ori inerţia deşertei aşteptări ne face inutilă orice tentativă de a pune un calificativ valoric acestui an ce simţim că ne părăseşte precum fondul anemic al unei pierderi de sânge? Ne împărţim existenţa între speranţă şi deşertăciune! Între ceea ce fiecare zi aparţinătoare unui anotimp...
Haosul este starea de lucruri care ne convine cel mai mult.
Vremuri mari de crimă, fraudă şi noapte
Fiecare din noi avem momente în care ne punem întrebări despre viaţă, despre rostul nostru în Univers, despre felul în care ne raportăm la tot ce există, despre importanţa noastră, despre felul în care am ajuns în această ipostază de OM printre atâtea şi atâtea alte fiinţe. Este greu de asumat răspunsuri şi cu atât mai greu de verificat. Tentativele noastre de a emite ipoteze despre tot ce există, ne duc într-un inevitabil moment de neputinţă în a afla mai multe despre noi. Incursiunile, de acest gen, duc într-un neant în care toate pârghiile de logică, căutare, discernere şi tot ce ar putea...
Întâia dată mi s-a pus această întrebare, undeva în Republica Moldova, într-un orăşel, Căuşeni, ce îndrăzneşte să dateze de pe la 1455. Asta doar documentar, dacă stăm să ne gândim ar putea fi cu mult mai vechi, iar la vremea atestării nici Măria Sa, Ştefan nu se urcase încă pe tronul Moldovei. Ideea era că ori de câte ori am fost dincolo de graniţe am fost întrebat în alt fel: „de unde sunteţi?” „din ce ţară veniţi?” Pe când acolo, într-o dimineaţă în care mergeam aiurea printr-o piaţă agro-alimentară, cu tarabe de tablă, cu pătrunjel, borş, castraveţi şi roşii, sporovăind între noi...
Spre sfârşitul verii şi începutul iernii anului 1986, printr-un fericit concurs de împrejurări am avut privilegiul de a-l vizita la Păltiniş-Sibiu şi de a sta de vorbă cu renumitul filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor, Constantin Noica, personalitate ştiinţifică de marcă a secolului al XX-lea, apreciat şi dezaprobat în egală măsură de contemporani. Fiind desemnat să însoţesc la Păltiniş un demnitar, apropiat al lui Noica, am fost de faţă când acesta din urmă a insistat să se transmită la Bucureşti necesitatea de a da mai multă libertate, hrană şi căldură românilor, cât şi reproşul că...
Cunună vie pentru graiul ce îmbracă sufletul celor drepți-dintotdeuna
Dacă vrei să te instalezi pe-un scaun de bar bun, trebuie să simți că locul este magic. Barul trebuie să fie cum se cuvine, cu glamour de filme vechi americane sau franțuzești: scaunele înalte, zincul confortabil, preferabil fără tonomat, iar barmanul serviabil dar blazat, indiferent. Dacă ai o percepție mai latino, poți să te crezi la un rodeo: călcâiele fixate pe barele scaunului, coatele puse ferm pe zinc şi privind caleidoscopul nenumăratelor sticle, dublate de oglinzi; barmanul mi-a povestit despre un client, care după ce s-a legănat timp de trei tequila, la a patra a căzut din...
Mă sculam dimineața cu ochii la icoanele bunicii agățate deasupra patului, alături de fotografia tatălui meu îmbrăcat în haine militare , făcută înainte de a fi trimis la război ca ofițer de rezervă. Nu-l cunoscusem bine, dar privind la poza lui mă simțeam în siguranță, crezând că am două chipuri sfințite și pe tata, care era pentru mine icoana cea mai prețioasă. Icoana cea mai mare era a Maicii Domnului (Sfânta Maria cu pruncul), o pictură veche de o rară frumusețe, încadrată în argint frumos modelat, totul așezat într-o ramă prețioasă grea, lucrată artistic. Mie mi se părea impresionantă...
Adevăratul izvor al democraţiei
Dimineaţa zilei de 22 nu prevestea nimic deosebit. Vasile, vecinul, le-a bătut în poartă şi l-a chemat pe Petru la el în ogradă. La întoarcere, Ioana l-a văzut schimbat la faţă:
Era ultima ei noapte, o noapte teribilă, o noapte cu lună plină, cu tânguit de greieri și-o ploaie teribilă de stele. Era singură, toți o uitaseră, era o srăbunică părăsită de copii, de nepoți și stănepoți. Avusese încredere în D.A. își împărții apartamentul, pensia, și ce mai avea cu acestă doamnă. D.A. era o roșcată cu pistrui cu un nas coroiat și șugubăț. Venise în țară imediat după „revoluție”, și neavând unde să stea, profită de ospitalitatea bunei doamne, în schimbul unei chirii modice, una de fapt așa doar să fie. Bătrâna îi încredința pensia, iar târguielile și toate plățile le făcea...
Când Panait Istrati a scris Chira Chiralina sau Nerantsoula, ne-a prezentat cartierele brăilene cu parfumurile semi-orientale și confruntările stradale specifice locului; unele povești le-am auzit și eu, chiar încoace târziu, după război, când localnicii din vechea generație mai trăiau din amintirile vremurilor de glorie ale acelui oraș. Chiar dacă m-am născut în război am mai inhalat ceva din aromele reminiscente ale unor timpuri pierdute, dar am și colindat cu prietenii și colegii de școală prin cartierele bogătașilor, ca și prin cele rău famate, să văd ce mai rămăsese din ele, să repun în...
Pentru Alexandra
Plecasem la sfârşitul verii din Bucureşti spre Tulcea, traversând toată Dobrogea de la sud la nord. Praful şi căldura ne copleşiseră, fiindcă aerul condiţionat al maşinii era defect, iar curentul de la geamurile deschise ne răvăşea părul şi ne supăra ochii; drumul părea lung şi plicticos precum o traversare de deşert, fără niciun haz. Şoferul conducea ca un automat, iar eu moţăiam cu gândul la un duş răcoritor şi un pahar cu bragă sau bere rece. Treceam pe lângă, sau prin sate cu nume turceşti pe care eu le identificam pe hartă: Atmagea, Başchioi, Ortachioi, Sarichioi, Medanchioi, Islam...
Cultură e viaţa - trăiește și este vie. Suntem de-o credință ce crede în viața-Înviere, chiar dacă toate indicatoarele ne anunță un final de moarte!... suntem dintotdeauna pe acelaşi ogor și am primit multe și minunate daruri-parcă înadins hărăzite celor chemați pentru a locui acele plaiuri de vis... Dar o să vă spun o poveste frumoasă din trăirea omului care încearcă a înțelege....! Se spune că Dumnezeu a poruncit Sfântului Petru să împartă tuturor neamurilor câte o bucată de pământ, numai că cei din neamul nostru au rămas în aşteptare. „Doamne, ce ne facem, lor ce le dăm?" Şi atunci se zice că...
Ce bine ar fi dacă aş putea să spun: Aici mi-a fost dor să trăiesc, să visez şi să-mi plantez florile şi pomii! Ce bine ar fi fost! Dar nu s-a putut. N-a fost să fie. Reîntoarcerea în Adâncata natală din Lerodenii care m-au ales cetăţean de onoare, cum a făcut-o şi judeţul din care fac parte, a rămas un vis mereu reportat. Chemările urbanizării şi delirul scrisului mi-au interzis să mai fiu eu însumi. Mi s-a părut că m-a transformat într-un eu înşivă. Cu alte cuvinte, m-am dăruit. Vouă, tuturor! Vouă, vă, vi, cum mă-nvăţa profesorul de limbă natală, Vasile Lica. Lui i-am dăruit prima mea...
Atrăgătoare, în textul de mai jos, e partea lui finală, dar ca să ajung acolo mi se pare cool să o iau pe înconjuratelea, cu incursiuni motivate istorico-geografic, ostenindu-mă să fac aluzii temerare de natură politico-ideologică. Vă place să duhăniți, să beți bere pe datorie, să umblați alandala, să sperați în disperări fără repere și să munciți cât mai nespornic? Vă ofer ceva captivant, un hic et nunc valabil omni et soli cu puțină imaginație și oarece informație în spațiul actual carpato-dunăreano-pontic. Veri-ficarea vă aparține În vara anului 2000 revenisem din Franța, unde fusesem...
Neamestecul „unşilor" în găleata cu jumări
„Cum se poate ca dumneata, cu o privire aşa de curată şi o frunte aşa senină, să admiri pe scatologul de Arghezi?" i-a reproşat odată Iorga mai junelui Şerban Cioculescu, care i-a replicat băţos : „Domnule profesor, ştiţi, lumea face comparaţii sub raportul scatologiei între dumneavoastră şi Arghezi." „Nu zău, şi ce zice lumea?" „Zice că dumneavoastră gătiţi din respectivele materiale un singur fel, domnule profesor, pe când Arghezi prepară un meniu complet."
