- Salam aleikum! răcni cu voioşie Bill în telefon folosindu-şi, pentru a sublinia efectul de bucurie, glasul curcanului salvat la Thanks Giving Day.

- Aleikum salam! Vocea baritonală, dar absolut neutră a lui Saddam enerva până şi o râmă dară-mi-te un preşedinte al celei mai puternice naţiuni din lume. Bill însă nu punea la suflet toate măgăriile şi îşi urmărea cu perseverenţă, întotdeauna, interesul.

- Hei, Sad, fii atent! Pe-aici e cam naşpa, plictiseală mare, aşa că mi-a venit o idee! Ce-ar fi să facem duminică un pokeraş, aşa ca băieţii, să ne mai distrăm şi noi…

Saddam care nu-l prea ştia pe Bill capabil de idei spuse în doi peri:

- Poker, noi doi?

- Bă, e varză copilu’, gândi amuzat Bill însă de rostit în microfon rosti la fel de vesel:

- Sad, nu băi, băiatule, îl convoc pe Toni şi pe Nicolas aşa că nici vorbă de mână moartă!

- De acord, spuse parcă bucurându-se Saddam, deşi la el asta cu bucuria nu o puteai afla decât peste ani şi ani…

- Klic! Receptoarele fuseră puse în furci simultan şi apoi se făcu scanarea de rigoare ca să nu mai fie ceva senzori de comunicaţie deschişi. Abia după această acţiune cei doi începură să gândească.

Bill se convinse de faptul că serviciile îi furnizaseră o informaţie de mare valoare, anume că Saddam era dependent de jocul de poker, dar nu se pricepea de fel. Juca prost pe mize uriaşe şi pierdea întotdeauna. Nu-i păsa însă deoarece el era dictator şi nu juca pe banii din buzunarul lui, ci pe resursele naţiunii, de regulă pe sonde de petrol.

Saddam se duse la oglindă şi îşi făcu cu ochiul. În urmă cu doi ani plantase un „disident” în Olanda, iar ăla scria nişte articole de groază despre modul mârşav în care sângerosul dictator joacă poker cu resursele naţiunii bătându-şi joc de popor. Nu era ascuns nici faptul că dictatorul nu putea deosebi o treflă de un caró de exemplu şi pierdea întotdeauna spre disperarea inclusiv a consilierilor săi apropiaţi.

În realitate el se antrena de multă vreme cu cei mai buni pocheriști ai lumii asistat de specialişti în trucuri şi înşelăciuni. Totul discret, fără nici o vâlvă, partenerii fiind excelent plătiţi, dar şi mai mereu cu gâtul în funie ca să fie sigur că nu i se dau planurile peste cap. Acum, când fazanul de Bill înghiţise mărgeaua, ideile sale urmau să fie puse în practică.

Bill trimise un fax confidenţial, urgent şi ultra secret către Tony şi Nicolas:

-- Mâine la ora 10.00 la mine în birou! Prioritate zero!

Aşa se face că a doua zi pe la nouă şi jumătate Tony împreună cu Nicolas îşi clănţăneau danturile şi îşi bâţâiau genunchii în anticamera biroului oval gândindu-se la tot felul de prăpăstii: război nuclear, asteroid, invazia extratereştrilor sau asasinarea lor şi înlocuirea cu cei din opoziţie. Groaznic!

După vrei trei ore de aşteptare în chinuri pe hol trecu, vesel şi vioi, chiar Bill care văzându-i îi întrebă mirat:

- Bă, da’ cu voi ce-i pe-aici!? Se ştia de altfel că memoria nu era punctul forte al personalităţii lui Bill, prin urmare, cei doi, abia mai vorbind, îi reamintiră de faxul de ieri.

- Aaa, aşa spuneţi! Hai în birou ca să vă detaliez cea mai mare idee a mea din acest mandat. Cum asteroidul şi invazia nu păreau iminente, cei trei intrară în birou. Bill, o gazdă fermecătoare, le dădu câte un pahar cu whisky şi după prima duşcă reuşiră să respire şi să asculte marea idee a lui Bill. Pe scurt era cam aşa:

- Bă facem un poker cu muţufanu’ îi luăm cam cinci sute de sonde, le trecem, normal, pe numele nostru şi nu mai avem nici o grijă cu banii pentru alegeri. Nici nu mai suportăm mofturile tuturor băşinoşilor care ne dau bani şi apoi trebuie să-i slujim şi nici fiţele poporului care vrea el nu ştiu ce drepturi şi libertăţi. Dacă vrea asta să se ducă la dracu’ în estul Europei că acolo sunt drepturi căcălău, iar poporul este stăpân pe destinul lui de căcat. Hai, noroc!

Tony nu părea prea încântat de măreaţa idee a lui Bill deşi-i cam crăpa măseaua după nişte parale că la ce lua ca prim-ministru, nici biata nevastă-sa nu reuşea să se îmbrace ca lumea.

- Bill, nu-i rea ideea numai că eu unul sunt un biet amărăştean, nu mă primeşte ăla în palatele lui unde şi capacele de la WC-uri sunt din aur, decât atunci când sunt în misiune oficială şi doar ca să mă umilească. Cu ce să intru eu la masa de joc!?

- Băi, Tony, aici să ştii că şi eu stau prost! Numai că am gândit totul în amănunt şi am rezolvat problema. Are nevastă-mea nişte bijuterii, ceva cu multe pietre şi kile de aur. I le iau pentru o seară ca să-i tulbur mintea bahaburezului, că-l ştii bolnav după tinichele de-astea, le pun pe masă, iar la sfârşit le iau înapoi cu tot cu sondele fraierului. Ce-ar fi să faci şi tu cam tot aşa!?

- Bă! Mi-ai dat o idee! Acum câteva zile mi-a dat regina nişte bijuterii din tezaurul coroanei să le duc la curăţat la un bijutier pe care-l ştiu eu însă luat cu treburile le-am pus la mine în fişet şi nu i le-am dat nici astăzi. Deci am cu ce intra la masă! Hai că ne-am scos!

- Nicolas? Tu ai cu ce să faci impresie?

Urechile clăpăuge ale lui Nicolas fluturară a dispreţ şi din gură îi ieşiră două propoziţii scurte:

- Republica este oricând pregătită! Eu vin cu ultimul model de Mercedes blindat! Apoi flutură cheile maşinii şi îi convinse pe ceilalţi de solvabilitatea sa mai ales că Saddam era un fan al maşinilor blindate din care strica mai mult de cinci pe lună. Bill, încrezător în steaua sa norocoasă ridică receptorul şi ceru o legătură cu Saddam. Peste cinci minute şoptea duios:

- Haiii, Sad, fii atent! Duminică pe la prânz suntem la tine pentru problema aia, ştii tu! Bă, da ieşi şi tu cu o masă, o brânzoaică ceva, într-unu’ din palatele alea ale tale. Dai o cafea?

- Bill, ce dracu’, mă ştii pă mine cârpănos!? Păi, ce-s târlă ca americanii? Ştii doar, cuvântul ospitalitate nu este nici măcar englezesc! Vă aştept, nu vă faceţi griji!

- Băieţi, totul este pregătit! Duminică dimineaţă trec şi vă iau cu avionul meu particular, acela fără însemne şi la prânz suntem la obiectiv.  Vă luaţi şi ceva sticle cu tărie la voi că ştiţi cum e la ăia. Numai dulciuri, sorbeturi, zumaricale, baclavale, sarailii şi alte nenorociri de-mi dau glicemia peste cap. Hai, dispăreţi că mai am ceva treabă pe ziua de astăzi!

Saddam îi chemă la el pe fiul cel mare Udai, şeful Gărzilor Revoluţiei, dar şi al gărzilor personale şi-l puse la curent cu misiunea:

- Ai grijă de tot! Primirea va fi la palatul de pe malul Eufratului, acolo au alt peisaj. Pe drum, nu uita să îl îmbrobodeşti pe papagalul ăla de Bill…

Udai făcu o plecăciune plină de respect şi ieşi. Îl convocă de urgenţă pe Mahmud, şeful direct al gărzilor de corp şi îi detalie misiunea având grijă să bage şi o şopârlă:

- Mahmud, dacă ceva nu iese bine, o epilez pe Aişe şi o dau cămilarilor din deşert să se bucure şi ei de darurile pe care am auzit că le are.

- Stăpâne, cuvântul tău îmi este la fel de preţios precum cel al lui Allah. Nu te îndoi de credinţa şi devotamentul meu!

- Băăă, nu mai ştii de glumă, hai, car-o şi pune-te pe treabă!   

Mahmud se retrase cu spatele forţându-se să nu i se citească nimic din gândurile care-l tulburau: Ştiam că este un sadic şi un pervers da’ la asta cu epilatul nu m-aş fi putut gândi. Draga de Aişe! Acesta-i farmecul ei! E mai păroasă decât o maimuţă da’-i cea mai devotată şi mai iubitoare dintre nevestele mele… Trebuie să iau unele măsuri… După vizita asta mai vedem noi… 

- Bun băiat Mahmud ăsta, am fost şi colegi la şcoală, am flăcăit împreună, e inteligent, frumos şi foarte viteaz. Trebuie să văd ce facem în continuare, că de la o vreme parcă şi-ar dori mai mult. Mai mult ce? Şi, uite că mi-e aşa de drag că nici nu pot să-i iau gâtul! Am să vorbesc cu Usai, frate-mio, că el nu prea are scrupule şi-i fac şi o bucurie că nu-l poate suferi pe Mahmud din cauza păroasei aia de Aişe. Cu ocazia asta…

Duminică, cu o oră înaintea sosirii avionului, Udai trecea în revistă convoiul şi personalul de însoţire. Era secondat de noul şef al gărzilor, un văr mai îndepărtat, Ahmed, un tip absolut tâmpit, dar foarte credincios familiei. Până la proba contrarie… Udai era mândru de promptitudinea iubitului său frate şi se gândea cu duioşie la el. Ce băiat bun… Sper să nu-i dea prin cap să-mi ia locul de prim moştenitor… Trebuie să am o strategie şi pentru acest eventual plan. În fine, totul era perfect: maşinile, oamenii…

Deci la sosirea micului avion cu însemnele neutre ale unei companii petroliere cei trei fură întâmpinaţi cu multă căldură dar fără nici un fel de fast şi plasaţi fiecare în maşina lui. Cu Bill urcă şi Udai.

- Băii, frate ce bine îmi pare că ne revedem îi spuse Udai oaspetelui, conform celui mai ales protocol de întâmpinare a unui prieten drag. Aud că vreţi să faceţi una mică, aşa ca băieţii, cu ăl bătrânu’. Îmi fac datoria de prieten şi-ţi spun, dar numai ţie, că e într-un bulan de zile mari. Cred că stă toată ziua cu mâna la prepeliţa grasei alea de Zulmè că prea are noroc. Ieri am jucat o tablă cu el şi numai în marţuri m-a ţinut. Nu-ţi mai spun că am pierdut toată flota şi tu ştii cât de mult ţineam eu la băieţii ăia. Apropo! Ce-a fi să-mi mai dai un portavion şi vreo două crucişătoare că nu mai am cu ce-mi petrec timpul liber… Iar eu sar cu cincizeci de sonde ca să ai şi tu de-o chiftea la alegeri. Am auzit că ai şi nişte tunuri cu bătaie mare… Dacă-mi dai trei să-i mai dezmorţesc pe tâmpiţii ăia de curzi mai sar cu cinci sonde…

- Frate, nu prea merge! Sondele sunt la voi, iar politica noastră nu ne permite să încălcăm drepturile suverane ale poporului aşa că…

- Bill, eu te ştiu de băiat deştept! Dar dacă vrei îţi explic pe îndelete. Deci produsul sondelor va fi transferat consorţiului unde este frate-tău mare baştan iar după vindere voi îmi daţi mie jumătate din sumă. Şi asta pe cinci ani, adică până la sfârşitul celui de-al doilea mandat al tău. E vorba de vreo zece miliarde de dolari. Cum să nu te bagi la aşa o afacere?

- Stai să dau un telefon ca să pun navele în marş, iar tunurile ţi le trimit peste o zi că sunt deja aici în Siria. Bă, da’ nu umbli cu şemnuri cum faceţi voi de obicei!

- Bill, ce dracu’ cum ziceţi voi, când ai pierdut pe mâna mea? Hai, că am ajuns! Baftă!

Cei trei coborâră din maşini, se îmbrăţişară cu prietenul Saddam şi intrară în saloanele aurite ale palatului până într-o cameră modestă de numai o sută de metri pătraţi însă bogat ornamentată cu aur şi pietre scumpe bătute în plafonul cu grinzi de cedru. Tony căsca ochii şi îşi dădu seama că modestul colier al reginei era un biet mezelic pe lângă ce vedea, Bill încă mai număra banii pe care urma să-i încaseze de la Udai, iar Nicolas ceva mai absent se gândea la o gagică pe care voia să-o pârlească după ce va pleca cu buzunarele pline de aici.

Udai şi Usai, mde, ca orice fraţi din lumea asta, îşi împărţeau bucuroşi tunurile şi navele de luptă care urmau să sosească făcând planuri cu cine să înceapă măcelul. Cel mai potrivit, pentru început, li se părea Kuweit-ul fiindcă de acolo aveau ce fura. Dacă stăm să ne gândim, cei doi fraţi erau asemenea multor tineri contemporani, oameni educaţi la cele mai prestigioase universităţi din lume, puţin mai romantici, dar şi cam năzdrăvani, adică aveau acel şarm atât de admirat în orice societate. Singura lor grijă era să nu facă, mai ales în Europa, cumpărături cu cardul. Riscau să se trezească, dacă nu erau atenţi, că au achiziţionat vreo ţară mai mică din vest sau vreuna medie din est unde era pagubă curată. Iar acum când puseseră mâna pe jucăriile lor favorite se gândeau să-i facă o surpriză, dar şi o bucurie tatălui lor drag, masacrând ceva curzi că de multă vreme aveau boală pe ei.

Lucrurile păreau să meargă excelent însă, pe la miezul nopţii, oaspeţii plecară spre avion părând că merg la propria înmormântare. Udai conducea un vehiculul de teren foarte rablagit în care se aflau toţi trei, îmbrăcaţi în nişte burnuzuri cam jerpelite. Maşina hurducăia pe un drum de ţară fiindcă nu voiau să rişte să fie văzuţi în ce hal arătau după ce pierduseră şi hainele de pe ei, iar sângerosul dictator, în bătaie de joc, le dăduse ţoalele unor grăjdari.

Dobitocul de Udai părea foarte bine dispus şi le tot spunea că el îi prevenise, dar cum ei nu l-au ascultat… Da’ lasă că voi aveţi economii puternice, performante şi vă reveniţi repede aşa că dacă vreţi eu vă mai aranjez o întâlnire… Dacă n-ar fi fost mai mult morţi decât vii, cei trei i-ar fi dat cu multă plăcere pumni în cap. Numai că acum altele erau grijile lor…

În interiorul elegantului avion, după urcarea lor, se lăsă o tăcere de plumb. Un steward le aduse câte un pahar de whisky. Clinchetul cuburilor de gheaţă părea a fi dangătul funebru al unor clopote. Abia pe la unsprezece mii de metri fălcile vinete ale lui Tony se descleştară şi bietul om mugi stins:

- Sunt mort! Furtul bijuteriilor coroanei este crimă de lezmajestate şi nenorocita aia de babă mă va decapita în turnul Londrei. Părea un delir istoric, dar nu prea era… Pe lângă colier mai semnase şi unele acte care îi dădeau nişte drepturi lui Saddam despre care ar fi fost bine să nu se afle niciodată…

Bill reveni şi el în realitate admiţând că şi el semnase unele livrări de armament aflat sub embargou însă doar pierderea bijuteriilor neveste-sii îl înspăimânta cu adevărat. Avea aia o gură! Tot congresul va afla de isprava sa, deci adio realegere!

Chiar şi urechile lui Nicolas, mult mai expresive decât el, fluturau disperate prin aerul îngheţat. Dacă Saddam descoperea treaba cu cheile avea mari şanse să fie aruncat în aer de un terorist. Cheile pierdute la masa de joc nu erau de la vreun Mercedes blindat, de fapt nici nu avea aşa ceva, ci de la scuterul cu care o tulea noaptea de la palat ca să-o călărească pe bunoaca aia de secretară a ministrului de interne care locuia tocmai în Montmartre.

Ce mai, era de jale cu toţi!

Băură cu dinţii clănţănind pe gura paharului şi începură să se întrebe cum oare de ajunseseră în nenorocirea asta.

Bill, un religios practicant, începu să le explică cum că bunul Dumnezeu, din cine ştie ce motive îşi întorsese privirea de la ei. Inteligenţa sa nativă găsise modalitatea perfectă de a devia lovitura. Doar că asta nu l-a scăpat deloc de înjurăturile dragilor săi colegi. Poate că asta-i lipsea fiindcă, după prima rundă, rosti destul de calm:

- Băieţi, am găsit ieşirea! Urmăriţi mâine presa centrală!

Surpriză! A doua zi presa răcnea cât o ţineau bojocii că imperiul răului condus de călăul Saddam se înarmează pe ascuns dorind să declare un război nimicitor democraţiilor occidentale, să instaureze domnia sângeroasă a unui despotism care va sugruma drepturile şi libertăţile oamenilor din întreaga lume. Serviciile secrete ale celei mai puternice democraţii din lume descoperiseră că Saddam are uriaşe depozite de arme nucleare, uzine pentru producerea armelor de distrugere în masă, chimice şi bacteriologice, plus gaze toxice de luptă suficiente cât să omoare toată lumea civilizată. Groaza cuprinse popoarele civilizate deoarece ele sunt singurele atât de proaste încât să ia de bune balivernele gazetelor vândute puterii.

Tony şi Nicolas prinseră mişcarea şi ieşiră şi ei cu declaraţii bazate evident pe sursele proprii de informare. Este drept că serviciile secrete se tot întrebau de unde-or fi ştiind papagalii ăştia ceea ce nici ele nu ştiau dar, ca să nu se facă de băcănie, păstrară acea discreţie dintotdeauna, aia care le face să fie percepute ca fiind foarte informate mai ales atunci când nu ştiu nimic.

Iese la rampă şi Bill cu declaraţii zguduitoare plus o fotografie unde se văd clar nişte tunuri uriaşe care intră în ţara lui Saddam din Siria:

- Aceste tunuri sunt special construite pentru a folosi muniţie nucleară, iar lumea liberă îşi va trăi ultimele clipe dacă nu intervenim imediat, cu toată energia!

Congresul chiar se miră de faptul că Bill dăduse ordin cu trei zile în urmă să pornească o forţă navală spre orient. Crede că este vorba de o extraordinară putere de anticipare a acestui preşedinte care, fie vorba între noi, pare cam tâmpit. În fine… Acum altele sunt priorităţile!

Se formează urgent o coaliţie. Toni fiind foarte înverşunat, iar Nicolas ceva mai reticent spune că va trimite o grupă de zece militari în zonă pentru a preveni propagarea războiului înspre Turcia. Bill îi şopteşte ceva la telefon şi Nicolas revine afirmându-şi loialitatea faţă de coaliţie şi trimite un contingent masiv împotriva bestialului dictator care ameninţă acum Republica. 

Cert este că în numai două săptămâni o adevărată armada formată din contigente ale aliaţilor, plus altele dornice de jafuri, pustiesc ţara lui Saddam. Udai şi Usai mor sub nişte dărâmături, iar fiorosul dictator este prins şi judecat după normele câmpului de luptă, adică ridicat în ştreang. Un comando bine instruit şi informat găseşte fichetul călăului, scoate de acolo un sac de bijuterii, cele indicate sunt corect returnate, iar celelalte intră la capitolul despăgubiri. Lucrurile se liniştesc, iar în urma războiului, în ţară este ales un guvern democratic, acesta este cuvântul modern pentru aservit, un guvern care are dezlegare să ducă orice fel de război, dar numai în interior. Perfect! Lucrurile intră în normalitate, Bill îi dăruieşte iubitei sale soţii un diamant uriaş, regina îşi primeşte colierul şters acum de fundul pantalonilor lui Tony, iar Nicolas, fericit, dă ture cu motoreta prin curtea palatului Elisee. Pacea a fost recucerită de bravii oşteni ai coaliţiei. Au muri ei cam trei mii, dar ceremoniile au fost atât de frumoase şi s-a vorbit atât de emoţionant încât nimeni nu s-a mai întrebat ce căutaseră băieţii ăştia prin pustiurile orientului… Şi foarte bine au făcut! Precum bine ştim, tăcerea este de aur!

Peste câteva zile Bill, aflat într-o formă de zile mari, dă un telefon prietenilor săi şi le spune:

- Băieţi, hai că am aranjat un pokeraş cu Khadaffi. Bă, ăsta-i om serios, nu ca…