- Fragment din romanul „Puntea frântă şi căderea spre niciunde" -

Până şi la două zile după beţie, mă simţeam răvăşit, şi un complex, faţă de mine însumi, stăruia în orice gest făcut. Faptul că nu îmi aminteam tot ce se întâmplase la restaurant, mă punea veşnic în încurcătură, şi aveam senzaţia unui om hăituit de propria-i conştiinţă. Nu acelaşi stare o avusese Iftode, Clara şi ceilalţi. Ei, aproape toţi, s-au revăzut în jurul prânzului, să se dreagă cu un pahar de coniac sau vodcă.
- Leonaş dragă, am făcut-o rău aseară! – a intrat primul pe uşă, în birou la Iftode, directorul adjunct, Lupu, cu o sticlă de vodcă învelită în ,,Scânteia''. Organul central are, după cum vezi, grijă! Scoate şi tu nişte pahare, că am un rău la inimă, de nu văd pământul!
- Organul partidului! Ha, ha! Bine zici şi toarnă aici! - a arătat el către o ceaşcă de cafea, pe care o ţinea sub pălăria aşezată pe un colţ al mesei. Clara, te rog, un pahar, pentru domnul!...
Femeia s-a conformat. A scos, zâmbind, dintr-un dulap metalic, mai multe ceşti de cafea. Le-a pus pe masă, iar Lupu, inginerul, le-a umplut pe rând. Nu m-a sărit rândul nici pe mine. În momentul în care mi-a turnat vodca, m-am cutremurat.
- O gură dacă mai iau, mor! - i-am asigurat pe cei din jur.
- Numai din atât, mă băiete? La vârsta ta, mâncam un grătar de mici, beam o găleată cu vin şi încălecam cinci muieri, într-o noapte! - a zis Lupu
- Lasă, că se dă el pe brazdă! L-a asigurat şeful de secţie, apoi i-a amintit cum a spart tot ce era pe masă în noaptea trecută.
- Ei, şi? Care e problema?! Dă-i, bă, în mă-sa! Să le schimbe! Toate erau cu defecte. Dimpotrivă, ar trebui să mă plătească! Să dea de băut, că le-am făcut o treabă, nu tocmai uşoară!
- Mda! Cu spectacol! Străchini sparge orice tâmpit! Bravo, mă George! Uite, de asta mor eu de dragul tău!
- Mai pune una ca să spun o chestiune de o să-ţi cadă coaele, pardon, ouăle! – a cerut directorul, după ce a golit prima ceaşcă de vodcă. Bă, vin de la director! E Bădicuţ ăsta fiert! Cică ar veni Dincă în vizită, aici la noi la Oltcit!
- Care Dincă?! S-a arătat, încurcat, Iftode.
- Dincă, bă! Ce dracu! Teleagă! Ăla din cece.
- Aoleo! Aoleo, mamă!...
- E, ia bagă mâna!
- Ce să mai bag, că le simt, sunt pe la genunchi! Şi când o să?...
- După cum zice ăl mare, cam peste trei, patru săptămâni!
- Aoleo, Doamne! Şi ce e de făcut?
- Bădicuţ zice să facem un plan...Fir-ar al dracu de plan! Eu zic că scăparea noastră e în tine. Adună utilajele şi oamenii de peste tot, de la Segarcea, Băileşti, Calafat. Să facem curăţenie, că altfel e belea! Ăla e cu ordinea! După mintea lui, se zice că ar trebui să lingi sare de pe beton! Unde mai pui, că umblă cu pistolul la brâu!
- Şeful meu ştie? - s-a arătat Iftode dintr-o dată îngrijorat.
- Hârtopea? Fiţi-ar şeful al dracu! Când i-a zis Bădicuţ, a făcut pe el!
- Hai, gata! Mai pune câte una, şi la treabă, că se împute!

În următoarele minute, şeful secţiei a ordonat mobilizarea generală. A chemat la el pe Tomacu şi pe Vigaru împreună cu toţi maiştri. Fiecare a primit sarcini. Inclusiv eu, pentru prima dată, aveam să fac ceva concret. Pentru o perioadă de aproximativ trei săptămâni, trebuia să mă ocup de pista de încercări. În câteva zile, trailere gigant au concentrat în şantierul de la Oltcit, buldozere, excavatoare, încărcătoare şi zeci de maşini. Se lucra nonstop, zi şi noapte, într-un ritm drăcesc. În halele deja ridicate, s-a măturat şi spălat betonul cu substanţe frumos mirositoare, ca în Occident. Printre ele şi fundaţiile următoarelor construcţii, s-a nivelat pământul şi s-au turnat drumuri, chiar dacă aveau să fie sparte, mai târziu, pentru plantarea instalaţiilor de automatizare sau alimentare cu energie electrică. Pista de încercări, amplasată conform proiectului, undeva în partea de nord a uzinei, lângă Fabrica de Nutreţuri Concentrate, devenise un mic iad. Zeci de maşini, utilaje şi oameni amestecaţi fie în nori de praf, fie în mocirlă. Totul depindea de vreme. Sute de tone de pământ au fost transportate din acel loc sterp, în Valea Fetei. Timp de trei săptămâni s-a făcut curăţenie şi nimic mai mult. Nimeni nu mişca în front. Nici Iftode nu mai pusese gram de alcool în gură. Era însă veşnic agitat şi pus pe ceartă.

În a patra săptămână, totul fierbea. Comitetul Judeţean de Partid împreună cu Primul Secretar erau permanent în şantier. Atunci s-au făcut ultimele retuşuri. S-a mai spălat din nou pardoseala din beton, cu detergenţi parfumaţi şi s-au plantat pomi pe anumite spaţii desemnate peste noapte. Pe alocuri, răsărise un gazon crud, chiar dacă era în plină toamnă. Sâmbătă, în ultima zi de lucru, când toţi muncitorii îşi pregăteau genţile pentru a se întoarce la familiile lor, vestea sosirii lui Dincă şi a delegaţiei de partid a căzut ca un trăsnet. Bădicuţ a făcut un atac de inimă chiar lângă telefon. Doctorul de la cabinetul medical al şantierului l-a pus pe picioare cu câteva pastile şi injecţii administrate în regim de urgenţă. Nici Lupu care părea a fi stabil emoţional în situaţii limită, nu arăta mai bine. Pe de altă parte, muncitorii se arătau nemulţumiţi de faptul că erau reţinuţi în şantier în ziua în care, în mod obişnuit, începând cu orele zece, plecau acasă.
- Bă, frate, parcă ar veni Papa de la Roma! Sau dracu din Balta Verde! Cine e bă, ăsta? Nu e şi el om? Tremură izmenele pe voi! Şi de ce?– s-a adresat un buldozerist, iritat, mie şi celor din preajmă, în jurul orei unsprezece, oră la care, într-o zi oarecare, el era obişnuit să-şi pregătească masa. Oare noi nu mai mâncăm, nu mai bem?
- Tremură, că le fug scaunele de sub ei!
- Păi, şi? Nu mai mâncăm? Dacă ăştia vin la noapte, noi punem masa mâine?
- Domnul Stoienică, hai să respectăm programul! Pauza de masă, la
doisprezece! Ce dracu'! Măcar astăzi! Vine delegaţia şi ...
- Las-o, domnule, să vină, că vine şi pleacă! Pe buldozer, în locul meu, nu rămâne!
Pleacă, dar după aceea!...
- Te rog, măcar astăzi! Nu mai poţi răbda şi dumneata o jumătate de oră?!
- Domnule, uite care e treaba, eu o dau dracu de răbdare! Veşnic mi se spune că trebuie să ... Rabd de o viaţă! Paştele mamei ei de viaţă! – a înjurat Stoienică şi a aruncat cu ouăle fierte în şenila buldozerului, apoi s-a întors la lucru.
La orele douăsprezece fix, la punctul de lucru „Pista de încercări", munca s-a întrerupt. Rezemaţi de utilaje, pe pământ, sau sus pe ele, muncitorii şi-au improvizat o masă. Fiecare cu ce avea în geantă, însă fără alcool. O linişte de mormânt, peste tot. Doar undeva, în depărtare, părea că se aude un zgomot surd al roţilor de tren. Am privit într-acolo. Un tren de persoane luneca pe şine către oraş. Dincolo de gardul din sârmă ghimpată, zeci de securişti înarmaţi. M-am răsucit pe un călcâi în direcţia opusă şi abia am putut zice:
Vin!
- Lasă-i, domnule, să vină! De la masă nici Dumnezeu nu ne scoală! Păi se poate?!

Delegaţia de partid a intrat chiar pe drumul de acces spre pistă. Dincă era în mijlocul ei. Peste o sută de persoane gesticulau şi dădeau un fel de extemporal verbal în faţa demnitarului. Împreună cu demnitarul, şi o pază personală, uşor de recunoscut. El, o fire deşi încruntată, accepta spusele, semn că şantieriştii se prezentaseră bine. Cel puţin, până atunci. Pe la jumătatea pistei, la aproximativ două sute de metri de mine, s-a oprit. Nu ştiam cum să reacţionez şi, intuitiv, am rămas locului într-un anume firesc. Directorul tehnic şi proiectanţii i-au propus nişte soluţii cu care, la prima vedere, a fost de acord, şi toţi s-au întors din drum. Iftode mi-a făcut semn să-l urmez. Într-un suflet, m-am alăturat, printre ultimii, delegaţiei.
- Noi, gata, am scăpat! Mi-a şoptit şeful. Mai e o hală şi... Bravo! Te-ai descurcat! Pe drumul dintre corpurile centrale, magazia de vopsele şi prelucrările mecanice, coloana, în frunte cu Dincă, se apropia de suta de metrii. După cum mergeau, la prima vedere, am crezut că vizita era încheiată, numai că, dintr-o dată, toţi au făcut la dreapta şi au intrat în ultimul spaţiu ce mai putea fi vizitat. Am rămas dincolo de uşi. Înăuntru întraseră doar Primul Secretar, activiştii de partid, directorii şi şefii de şantiere. În câteva minute însă, a fost ordonată, milităreşte, adunarea tuturor, între strungurile ce trebuiau montate. La câţiva paşi de noi, lângă maşinile unelte, rămăsese o remorcă suficient de stâlcită. Dincă s-a oprit locului, a privit în pământ, s-a ridicat pe vârful picioarelor, apoi a izbucnit ca un vulcan.
- A cui paştele mă-si e asta, bă?
Tăcere! Nimeni nu a scos un cuvânt.
- A cui, bă? Ori nu se aude?! - a urlat el, ca o fiară.
- Mi-am strecurat privirea printre mulţime şi am analizat numărul de circulaţie, apoi l-am prins de mână pe Iftode şi l-am asigurat că nu ne aparţine, chiar dacă noi lucram în special cu mijloace de transport. Mai erau şi alţii.
- V-a pierit glasul, ai?! Fir-aţi ai dracu de împuţiţi! Ăsta e înalt grad de răspundere? V-a făcut partidul oameni, şi voi! Grijania cui v-a făcut! Ia să mai vedem noi cum mai e şi prin alte părţi! - a înjurat el printre dinţi, din nou, şi a coborât scările în subsolul clădirii. Tuturor, aproape că li s-a oprit respiraţia. Bădicuţ, deşi fost secretar de partid pe la Turnu Măgurele, a dat semn că leşină. În subsoluri, nimeni nu făcuse curăţenie. Peste tot, moloz şi mai ales rahaţi. De cum a călcat într-unul, demnitarul a scuipat şi s-a întors spre suprafaţă.
- Te-arestez, bă, crucea mă-ti de director! Iar voi, hai, la subsol adunarea, că v-a luat mama dracu! Să ieşiti de acolo când se va putea linge sare de pe jos!
Unul câte unul au coborât scările şi s-au înghesuit între ei. Jos, un miros îngrozitor!
Dincă, vânăt de supărare, a prins de umăr pe Primul Secretar.
- Şi dumneata, tovule, cum ai tolerat mizeria asta? Ia-ţi oamenii şi hai la judeţ, cât au nemernicii ăştia treabă! Să-i telefonez toarăşului Ceauşescu, că nu se mai poate!

Dincă, Primul Secretar, activiştii de la judeţ şi Bădicuţ au ieşit din interiorul clădirii. O coloană de maşini îi aştepta. Au urcat cu toţii şi au plecat. Ceilalţi au rămas muţi, locului. Nu îndrăznea unul să scoată o şoaptă. Într-un târziu, Iftode m-a tras de mânecă:
- Auzi, urcă tu şi vezi dacă mai e careva! Ţie n-au ce să-ţi facă!
- M-am conformat. În hala de prelucrări metalice, nimeni! Doar dincolo de ziduri, se auzeau vocile unor muncitori revoltaţi.
- Bă, ne-au lăsat ca pe proşti în mijlocul câmpului, iar ei acum se laudă şi trag la chiolhane!
- Ce să faci, mă, asta e! N-om avea nici maşini cu care să plecăm?! Că pe ăştia îi doare în cot de noi!
- Bă, nu ştiu unde şi cum i-o durea, dar mie îmi arde sufletul! l-am auzit pe un altul din ei. Aşa că trag un gât, că tot îmi luasem o sticlă cu ţuică pentru acasă!
Grupul de muncitori s-a oprit.
- Ce e, mă, stai cu ţuica în traistă şi nu scoţi o vorbă? Punem francul şi îţi luăm alta! Am rămas în spatele uşii până ce ei, cei de afară, au golit conţinutul sticlei şi s-au îndepărtat. Apoi am ieşit. Am privit mai întâi către Pista de Încercări. Nu mai era nimeni. Doar prin anumite locuri se mai zăreau grupuri, grupuri, de oameni, care se îndreptau spre ieşirea din şantier. M-am întors la subsol. Toţi cei de acolo au făcut linişte la sosirea mea.
- Au plecat! Au plecat şi muncitorii, nu mai e nimeni!
- E, v-am spus eu?! - a reproşat Iftode celorlalţi. Ăsta şi-a bătut joc de noi şi acum o fi la Casa lui Ceauşescu. Bea, mănâncă, şi nici în cot nu-l doare de clasa muncitoare. Şi nici de noi! Ne frecă ridichea, ne bagă cu nasul în rahat şi,... pe-aici ţi-e drumul! Adică noi suntem nişte terchea berchea şi el, buricul pământului!? Eu o să plec. Staţi voi aici şi partidul o să vă facă statui. Aveţi grijă să nu fie din rahat, că, la prima ploaie se înmoaie! Ştefane, hai! Hai, mă băiete, că avem şi noi treburile noastre! - mi-a zis, în timp ce m-a luat de braţ. Când a ajuns sus, la capătul scărilor, a privit în urmă, dezgustat
- Domnule Director, te credeam om în toată firea! Hai odată!, l-a mustrat el pe Lupu. Ce-o să ne facă? O să ne ia caii de la bicicletă! Hai, că am o sticlă de Wischi, foc!
- Leonaş, mă băiete, aude ăsta şi ne bagă dracu în puşcărie. A privit directorul în juru-i, iscoditor, chiar dacă ştia că mulţi din cei de acolo erau turnători.
- E, atunci, staţi, fraţilor, aci! Strângeţi mizeria, că măturători, cioaca. I-auzi ce zice copilul. Muncitorii au plecat, uite că plec şi eu, că mă scap pe mine, a întors-o el. Doar nu o să fac aici, cu voi de faţă.
La birou ne aştepta Clara cu cafeaua pregătită. Urmărise de la fereastra biroului toate mişcările din şantier.
- E, cum a fost? - ne-a primit ea, cu o oarecare uşurare. Acum, au plecat! Şi Dincă şi Bădicuţ şi toţi ăia de la judeţ.
Tăcere. Iftode nu a zis, la început, nimic. A deschis uşa dulapului metalic şi a scos de acolo o sticlă cu băutură. Fără să vreau, mi-am aruncat privirea în dulap. Săptămânile de abstinenţă, îl umpluseră.
- Hai, mă, ce Dumnezeu, că nu o fi luat ăştia un rând de piele de pe voi!
- Cum să fie? Ca dracu! E nebun! – a răspuns el, după ce a băut zdravăn din sticlă, apoi a pus-o pe masă. - Dacă vreţi, luaţi pahare! - ne-a îndemnat el şi a ieşit din birou.

Şeful secţiei s-a întors cam după un sfert de oră din corpul central al grupului de şantiere. Era dezbrăcat până la brâu şi plin de apă. La prima vedere, am crezut că s-a răcorit la vreo fântână din curte sau la grupul sanitar, însă, când a deschis uşa biroului, ne-a spus că nu se simte bine.
- Hai, mă, fii serios, tu eşti om în toată firea? Ne dai emoţii? Ţi-o fi picat rău coniacul? - a încercat Clara să-l îmbărbăteze.
- M-a trecut dintr-o dată transpiraţia şi o stare de vomă, o hipersalivaţie, apoi n-am mai văzut. Adică, întrezăream doar aşa, o culoare roşie, portocalie. Am crezut că mor acolo, şi, până luni, nici dracu nu ştia unde sunt!
- Eu zic să mergem acasă! - l-a sfătuit Clara. Eşti stresat şi obosit. Nu mai bei, te odihneşti, mai stai şi tu cu familia... curând o să fii ca nou născut.
Am plecat. Costică ne-a dus pe fiecare acasă. Era tăcut, dar parcă se şi bucura, în sinea lui, de starea neplăcută prin care trecea Iftode.
La începutul săptămânii următoare, aveam să aflu că Bădicuţ fusese destituit, situaţie, de altfel, previzibilă, după cum tunase şi fulgerase Dincă în şantier. Şi asemenea directorului, mulţi alţii. Mare însă ne-a fost mirarea, când, la lucru, nu a mai venit Iftode. Mai întârzia uneori, când o făcea lată seara, dar în jurul orei nouă, ajungea, oricum, la serviciu. Pe la prânz, a intrat în birou, Tomacu.
- Şeful e la Bucureşti, internat!
Vestea ne-a întristat Nu am avut însă timp nici măcar pentru telefoane, pentru că un val de schimbări fulger, aveau să se facă, la nivelul grupului de şantiere. În locul lui Bădicuţ a fost numit Boromei, un tip vestit prin duritatea lui. Cu el a venit o întreagă echipă care, în primele două săptămâni, avea sau nu un motiv, au tăiat şi spânzurat. Din cei vechi, a mai rămas Lupu şi câţiva şefi de şantier. Şi la noi, la mecanizare, în lipsa lui Iftode, Tomacu îşi făcea numărul în fiecare dimineaţă. Uneori repeta circul şi, la prânz şi seara, înainte de a pleca acasă. Muncitorii mocneau a revoltă, iar eu mă simţeam total neputincios, în faţa unui soi de „descreierare generală". Pe vremea lui Ceaşcă Împărat, Primul Ministru, Dincă, a băgat până şi ştăbimea cu nasul în rahat. Poporul era oricum. Acum?... Să mai zici că timpurile nu îşi au un fel de rotund?! De, radem unul de altul, dracul de noi şi vremurile ne vântură!