- Doamne ce mai complicaţi voi, oamenii mari, lumea! - voiam să-i reproşez Mariei, însă maşina cu care goneam spre oraş ajunsese deja în faţa gării. Am coborât. Forfota din jur, mulţimea de taxiuri înşirate de-a lungul peronului, asemenea sărmanilor la cantina săracilor, m-au năucit. Dacă mami ştia bine ce să facă şi încotro să se îndrepte, eu păream căzută ca de pe Marte şi priveam cu disperare, mai ceva decât omul înainte de moarte, spre un alt fel de necunoscut. La prima vedere, singura mea scăpare ar fi fost întoarcerea acasă, în sat la bunica, însă curiozitatea, veşnicul şarpe din om, mă trăgea spre înainte. Buimăcită de tot ce mi se întâmpla, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în tren. Compartimentul nu era aglomerat. Pe banca din faţa noastră, doar un bătrânel cu barba şi mustăţile căzute, ce venea parcă de peste timp. Cu siguranţă nu se urcase din Craiova, însă aveam sentimentul că ne fusese permanent alături. Mami l-a salutat înainte de a-şi aşeza bagajele pe etajerele de deasupra capului. Eu însă am zăbovit cu privirile în privirile lui. Abia târziu, când ne-am găsit cumva locul, am zis şi eu sfioasă: ,,sărut mâna!" Bătrânul şi-a trecut degetele calde prin buclele mele, m-a sărutat pe frunte, apoi a ieşit pe coridorul vagonului. În urma sa, mi-am rezemat fruntea de sânul Mariei şi am adormit instantaneu, ca după botezul pe care parcă îl aveam încă în minte. M-am trezit târziu într-un şuierat al trenului amestecat, oarecum, pe nepoftite, în trăncănitul roţilor. Când am privit pe fereastră câmpurile ce îmi fugeau de sub priviri, am avut sentimentul că totul îmi scapă că ,,vin de niciunde şi merg spre nicăieri". Atunci, parcă şi satul şi bunica se topiseră în nu mai ştiu ce şi mă urmau într-un fel de călătorie cosmică al cărui început şi sfărşit se rotea într-un real mai evident ca oricând. Taca-taca, taca-taca, roţile de tren, hodoronca-tronca, hodoronca-tronca, universul în mijlocul căruia mesteca, precum moş Gheorghe în ceaunul cu mămăligă, bătrânul ce mă sărutase pe frunte.

Gara de Nord din Bucureşti, un fel de balamuc. Călători, gânduri, valize, cărucioare, hamali, rătăciţi şi câini rătăciţi. De toate! Şi toate într-un veşnic du-te-vino. Dincolo de ea, spre răsărit, staţia de metrou. Alături, pe scările ce mi-au părut treptele căderii, aurolaci, drogaţi, cerşetori. Majoritatea, copii ai străzii. Dintre ei mi-a sărit în ochi o fetiţă. Ciufulită şi tuciurie toată. Nu avea chiloţei. Pe ea, doar un fel de cămăşuţă. Mânca dintr-un colţ de pâine şi am poftit.
Sara! – m-a apostrofat Maria. Nu e frumos, mami!
Vreau şi eu!
- Doamne, nu se poate! Avem, în bagaje, sandwichuri. Pui de la mamaie... Doar să ajungem la aeroport şi...
Mi-a venit să plâng, însă am mai făcut câţiva paşi. La fiecare din ei, întorceam privirile. La un moment dat, fetiţa mi-a zâmbit. Abia atunci i-am văzut albastrul ochilor de sub genele lungi şi prăfuite.
Aş vrea acum. Acum, acum... - am insistat şi m-am oprit.
Maria a scos, uşor agitată, un pacheţel cu mâncare dintr-o geantă mai la îndemână. Când l-am primit, am rupt-o la fugă înapoi, spre copilă. M-a primit cu braţul întins. Mânuţa ei mirosea a pâine.

Aeroportul, un alt fel de adunătură. Totuşi ceva parcă mai selectă şi mai ordonată. După ce Maria a întrebat, despre una, alta, la un birou de informaţii, ne-am aşezat într-un rând. Nu după mult timp, când am ajuns la un pupitru, în faţă, un domn elegant ne-a lut bagajele.
Mami! – m-am speriat eu.
Da, draga mea!
Ni le mai dă înapoi?
Nu! Acum nu.
...Şi hăinuţele mele?
O să aibă domnul grijă de ele.
Ba, o să le fure!
Sara, se poate? Cum să?...
- Aşa cum fură hoţii de cai caii. Cică după miezul nopţii. Şi cum i-a luat Florea chiloţii de pe sârmă, Anicăi lui Nae, de a rămas aia în curul gol.
- Sara, mă faci de râs!
- Nu te păcălesc. Mi-a spus mie mamaie.
- Ca să vezi şi cu bunica. Numai prostii te-a învăţat.
- Da? Păi atunci se schimbă socoteala. Când o să ne întoarcem, ar trebui să-o iei cu joarda.
- Ar cam trebui, dar o s-o doară!
- Păi da, dar trebuie să-i vină cumva mintea la cap! ...Că aşa îmi zicea şi ea.
- Şi dacă până atunci o să-i vină?
- Nu prea cred, dar fie! Ştii ce? Mi-e deja dor de bunica!
- Draga mea, tu eşti de groază!
- Ştiam eu. Că l-am speriat odată până şi pe moş Gheorghe, când m-am prefăcut moartă, în putinica aia, din faţa casei. ,,Fă, ce ţi-am spus eu, fă, ţie, să nu o umpli cu apă!'' I-a zis femeii lui. Apoi, ,,fă, fir-ai a dracu, dacă o fi păţit ceva fata, te tai bucăţi şi te dau pe baltă!''
- Aoleu, dar multe le-ai mai făcut?!
- Eu?! Eu am fost cuminte. Că de-aia mi-ai adus tu şi bomboane, şi hăinuţe... Ei au ce au... Că nici eu nu mai ştiu ce au!

Odată cu înserarea, am urcat în avion. Maria m-a aşezat pe un scaun, lângă fereastră mi-a pus centura de siguranţă, m-a sărutat pe frunte apoi şi-a făcut semnul crucii. Gestul ei m-a surprins. Mă aşteptam să mă închine şi pe mine, cum proceda, seară de seară, bunica, dar nu a făcut-o. M-a îndemnat însă din priviri.
Mami, eu spun „Înger îngeraşul meu"...
Atunci, spune-l!
Acum?
Nu, adică, dacă vrei, da...
Păi, gata, ne şi culcăm? Aşa ca gloaba lui Staroş, din picioare?
Ăsta cine mai e?
- Cum, nu ştii? Vinde cu baba lui îngheţată. Duminica, prin sat pe la noi, că sâmbăta se duce la ăia din Prejoi. Am auzit că ar fi şi pe acolo copii. Că babele nu prea mânâncă. Cică ar fi şi ştirbe, şi cu dureri de burtă. Eu cred că doar de zgârcite...
- Ai luat şi tu?
- Daaa! Îmi cumpăra moş Gheorghe, că mamaie nu prea vrea. Dădea vina când pe gâtul meu, când pe gura ta. Că o fi şi o păţi... Taca-taca! Taca-taca! Norocul meu cu... În cazul în care nu ai bani, doar trei ouă, luate din cuibar, îngheţata. „Ai grijă să nu te vadă asta a mea sau hârca!" „Am"- îi ziceam eu, îl trăgeam de mustăţi şi îl rugam să îmi mai cumpere încă una.
- Şi vrea?
- Daaa! Când terminam de mâncat, mă pupa pe năsuc. ... Şi gata!
- Aoleu, ce-am să mă fac?
- Acolo, în Londra nu o să vină Staroş cu baba?
- E, şi cu tine!
- Trebuia să-mi dau seama. Cum să-l primească în avion cu gloaba? Iar el, un avion al lui... nu are! Nu, că dă banii, de-aiurea, să-i treacă de junghiuri. Mamaie ar avea un secret, ceva, dar ţine pentru ea.
- Este, cum s-ar zice, egoistă!
- Nuuu, cică leacul ar vindeca doar pe lumea ailaltă... Iar el nu e dus definitiv. Doar uneori, juma, juma. Şi află că am crezut-o, că aşa zicea şi baba Ioana. Iar asta e femeie... După moş Gheorghe, ba hoaşca, ba hârca. După cum îl scotea din minţi. ...Păi da, şi zvârr cu băţul după ea. Că nu era cuminte.
- Da?
- Păi da, că altfel ar fi pupat-o el cumva. Pe năsuc, la fel ca şi pe mine, însă nasul, la ea, cât flaşneta. În plus, veşnic îi curgea. Şi, hapciuu! Iar moş Gheorghe, zvârrr!... "Ţi-am spus, fă, să te duci dracu la doftor?... Poate îmbolnăveşti fata, să nu mai am trai cu asta'' – adică... la bunica se gândea - că dracii toţi o să te ia".
- Şi-au luat-o?
- Nu, că e bătrână şi nu mai au ce face cu ea. Daaa, nu te mira! Că tot moş Gheorghe mi-a zis. De-ai şti tu câte prostii ştia. Stai să-ţi spun şi ţie una: râzând aşa ca prostul, de câte şi mai câte îşi amintea, într-o zi, l-a apucat cufureala...Ca pe bocii ăia betejiţi...
- Sara, ne aude lumea!
- Nu, stai şi ascultă! ...Deci cufureala şi nici măcar izmene pe el nu avea.
- Scumpo, taci că îmi vine să vomit.
- Şi mie. Vai, ce pute! Vino să-ţi spun la ureche!
- Zii!
- Cred că a scăpat vreun pârţ careva.
- E, şi cu tine!
- Daaa! Ca bunica, numai că ea: pârţ! pârţ! ...Şi purecii o luau la sănătoasa...
- Sara!
- Dacă nu-ţi place, spune-mi măcar dacă mai e mult până la Londra!
- Cam cât de o idee... Şi dacă o fi şi o fi, vom mai vedea...