File de Jurnal - 7 august 2012

Anii ’50 şi începutul de ani ’60 s-au caracterizat în întreaga lume, nu numai la noi, prin modestie la limita umilinţei şi prin sărăcie demnă. Doar America, neatinsă direct de flagelul, crimele şi distrugerile celui de-Al Doilea Război Mondial decât în carnea şi sângele fiilor ei jertfiţi pe teatrele de luptă europene, făcea figură aparte, difuzând pe mapamond imaginile şocante, incredibile, ale unei societăţi prospere în toiul dezastrului: hainele americanilor, automobilele, locuinţele, drumurile şi şoselele, reclamele luminoase, obiceiurile lor, trimeteau cu gândul la o altă planetă, la un alt spaţiu-timp, al bunăstării, cu care nu numai al nostru, ci al întregii lumi cunoscute, nu avea vreo tangenţă. Din fericire, acele imagini ne parveneau greu sau deloc, dată fiind cenzura foarte eficace a perioadei istorice numite „războiul rece”. Şi zic „din fericire”, fiindcă altfel cu greu ne-am fi putut obişnui şi resemna cu lipsurile de tot felul care configurau un trai încă patriarhal, însă molcom, cenuşiu şi stins. Or, tocmai aici se situează paradoxul miraculos: oamenii aceia săraci, dar demni, erau buni la suflet, veseli, deschişi, generoşi din puţinul lor pe care îl împărţeau oricând cu ceilalţi.

Cu toate marile lipsuri care îi bântuiau, cu toată modestia vrerilor şi putinţelor, oamenii copilăriei şi adolescenţei mele erau români întregi, nobili în scăpătarea lor căreia nu-i vedeau sfârşitul, săritori la nevoie, gazde excelente. Mi s-a întâmplat nu o dată, elev în clasele mici fiind, să-l însoţim acasă la el  -  în grup de patru-cinci puştani gălăgioşi, intempestivi  -  pe vreun coleg din cei simpatici şi zănatici, surprinzând-o cu vizita noastră pe mama luată pe nepregătite a pramatiei în cauză. Biata femeie se trezea la poartă cu câţiva gămani flămânzi şi puşi pe tărăboi, dar era fericită că fiul ei părea a fi liderul unei asemenea adunături. Cu mii de şovăieli îşi făcea apariţia timidă şi sora mai mică a “liderului” în cauză, o fetiţă drăgălaşă cu codiţe şi fundiţe, bolnavă de sfială, necrezându-şi ochilor că li s-a făcut cinstea descinderii în casa lor umilă a zeilor în uniformă şcolară pogorâţi din cer. Mama înghiţea în sec, îşi făcea o socoteală numai de ea ştiută, apoi dădea fuga la vreo vecină să ia cu împrumut, dacă avea şi aceea, ceva marmeladă, dulceaţă, unt, brânză, ca să încropească din te miri ce o gustare pe bază de tartine pentru hoarda lărmuitoare.

Aşa se petreceau lucrurile peste tot, nu numai la noi. Filmele occidentale din anii ’50 dau mărturie de penuria societăţilor respective, vizibilă la tot pasul în hainele urâte şi lălâi, în tapetele căzute ale zidurilor, în mobila desperecheată, descleiată, în ustensilele domestice ciobite şi cu smalţul sărit, în modestia frizând indigenţa a întregii vieţi casnice. Dar, curios lucru, sau poate foarte grăitor, cu cât lipsurile erau mai jenante, cu atât bucuria obţinerii unor plăceri minore, infime, era mai intensă: aşa se făcea că unii plozi se întovărăşeau câte doi ca să cumpere o îngheţată pe băţ  -  unic sortiment: de vanilie  -  pe care o savurau în devălmăşie: în timp ce unul o linchea cu delicii, celuilalt îi lăsa gura apă până îi venea rândul… Iată paradoxul de care pomeneam: săracii se bucură infinit mai mult de micile surprize plăcute ale vieţii, decât bogaţii care îşi pot permite orice, dar nu le mai face nici o plăcere. Asta funcţionează pretutindeni, regulat, cu precizie de lege.

Însă, aşa cum vă spuneam, sărăcia anilor ’50 şi începutului de ani ’60 era la noi  demnă, decentă, nobilă în discreţia ei. Pe nimeni n-am auzit plângându-se, revoltându-se, învinovăţindu-i pe alţii sau vremurile prea aspre. Într-un fel greu de crezut, lipsurile acelea aproape endemice îi apropiau pe oameni, îi sudau în grupuri solidare, le simplificau şi uşurau mersul prin viaţă. Săraci, dar senini şi afectuoşi, adânc responsabili, despovăraţi de multele preocupări inutile pe care le aduce după sine traiul prea îmbelşugat, maturii copilăriei şi adolescenţei mele au fost cadre de lumină, adevărate modele de urmat.

Cinstea, munca şi corectitudinea erau corolarul acestor vieţi spartane care posedau o unică bogăţie: copiii. Vuia de ei şi de jocurile lor strada, pe care puţinele automobile treceau (dacă treceau) abia din oră în oră; vuia de ei scara blocurilor noi, unde odraslele se adunau ciopor când ploua sau vântuia afară; vuiau de ei parcurile şi maidanele, unde puştii “socializau” intens, uneori cu picioarele şi cu pumnii, cu vânătăi şi cu zgaibe deschise, neavând habar de reţele de socializare şi de toate marafeturile astea hi-tech inutile care acum golesc de copii parcurile din faţă şi curţile din spate. Cu treizeci de ani în urmă, după-amiaza, îmi duceam mâinile la urechi ca să nu mi le spargă harţa aprinsă şi lărmuiala veselă din curtea blocului, unde scăpau la joacă cohorte de ţângăi plini de viaţă; acuma le duc dorul, fiindcă au dispărut de tot. Unde ne sunt copiii? Nu mai înţeleg nimic. Oare stau cu gura căscată în faţa televizorului, sau joacă în neştire jocuri sângeroase pe consolele computerelor? Tot trag cu urechea la stradă, la curte, la părculeţul din faţa blocului şi nu-i mai aud. În locul vacarmului lor entuziast, vital, benefic, urechea îmi este „mângâiată” de motoarele încinse ale automobilelor cotropind spaţiul public şi de alarmele lor anti-efracţie. Asta s-a „câştigat”!

 Suntem moderni, post-moderni, post-industrializaţi, europenizaţi, integraţi şi globalizaţi, adică idiotizaţi şi cretinizaţi. Nu mai tresărim la larma copiilor, dar reacţionăm la indicele Dow-Jones. Nu mai vedem pici jucându-se de-a v-aţi ascunselea, însă urmărim leapşa politică, ratingurile de ţară şi fluctuaţiile PIB-ului. Nu le mai punem în mână „Coliba unchiului Tom”, „Insula misterioasă”, „Mathias Sandorff”, ci telecomanda. Vom căuta din ochi cerul senin de la vie şi vom vedea hyperspaţiul; îi vom căuta în zadar pe toţi acei trenţăroşi, autentici, veseli şi zurbagii Tom Sawyeri şi Huckleberry Finni ai copilăriei noastre de la ţară şi vom da peste cyborgi.