Scoasă la drumu-ăl mare, merge lin căruţa. Negrilă şi Rujan calcă alene ţărâna caldă. Nori alburii stârnesc în jurul copitelor. Rumegă boii. Ion Năbădae nu-i mai îndeamnă la drum. „I-am silit toată ziua. Le-ajunge. Ş-apăi, îmbătrâniră. Trecură dă doişpe ani". Îşi reazemă spinarea de cositura răcoroasă, cu mâinile sub cap. Priveşte departe. La capătul drumului e satul. Aprins în lumina apusului. Îi vine în minte scena unui incendiu simulat. Abia-şi mai aminteşte cuvântul. Era pe front, la o instrucţie de trageri. Prin toamna lui '916. Pe Argeş, spre Bucureşti. Locotenentul îi ordonase să escaladeze. Alt cuvânt greu de reţinut. Prin foc. A reuşit, şi locotenentul i-a dat permisie. O zi. Tot pe drumu-ăsta ajunsese în sat. De la Corbii Mari o tăiase peste câmp. Doisprezece kilometri. Şi-a văzut părinţii. Şi vecinii. De mult nu-i mai văzuse. A intrat şi în grajd. Nu-l uitaseră vitele. Dar seara a trebuit să se întoarcă la unitate. „Cu armata nu te joci", i-a spus mamei la plecare. Coama dealului de după sat se profilează pe cerul roşiatic. În stânga se vede turla cimitirului. Învăluită în purpura serii. În dreapta – pădurea. Departe de sat. „Mărie, Mărie, să duce soarili la culcare. Dă zece ani trece pă dasupra ta şi tu nu-l mai vezi. Uite, acu' să duce la vizunia lui. Mâine răsare iar, tot tânăr şi frumos". De fiecare dată când se apropia de puţ, se desluşea turla de pe deal. Atunci îl năpădea dorul de fată. Ca o văpaie îl cuprindea. De când îi murise femeia o crescuse singur. De pe la şase ani. Cu femeia de-a doua se luase când Maria se făcuse de treisprezece ani. Era trupeşă şi atrăgătoare fata. Îl moştenea. Avea părul castaniu şi ochii azurii. Ca şi el, era harnică şi chibzuită. Cânta frumos, cu o voce plină. Uneori, la câmp, cântau amândoi. Ea, din gură, el, din caval. „Mărie, Mărie, vezi tu ciocârlia cum s-a oprit acoló sus să te-asculte? Că altă treabă n-are." Nevasta de-a doua adusese şi ea o fată, cu doi ani mai mică decât sora vitregă. Era frumoasă Ioana, dar cam plăpândă. Se iubeau surorile. Ca două surori bune se iubeau.

Stă dreaptă şi neclintită cumpăna. Proptea între pământ şi cer. Iuţiră pasul boii. De sete. O luară pe drumeagul ce se abate pe lângă tubul larg de piatră. Se opriră la jgheab. Îşi băgară cu lăcomie boturile în adâncitura lui. Dar nu simţiră decât fierbinţeala pietrei masive. Ion Năbădae îşi făcu semnul crucii. Apucă ciutura grea de pe marginea ghizdului şi trase cu putere în jos de lumânare. O bubuitură ca de tunet ieşi din adânc. Boii sorb cu nesaţ apa viorie turnată în jgheab. Bea şi stăpânul. Din ciutură. „Bună mai e apa, Mărie. Limpede, ca ochii tăi, Mărie". Era cam la jumătatea drumului puţul. După ce adăpă boii îşi scoase cavalul din lada căruţei. Se auzea până-n sat cavalul. Părea că istoriseşte cu vorbe. Ca lăutaru satului. Cânta la logodna Mariei lăutarul. Ion Giuglea, vestit în toată Vlaşca. Surâzând printre lacrimi cânta. Că la nunta mea/ a căzut o stea/... „Nea Ioane, ţi s-a prăpădit fata". De ftizie murise Lăcrămioara. Nemăritată, la nouăsprezece ani, când suratele ei aveau deja câte doi-trei copii. Nu se oprise din cântat lăutarul. După baladă, cântase cel mai duios dintre cântecele lui. Mierliţa când mi-e bolnavă. A încheiat cu un chiot puternic şi prelung, după obiceiul localnicilor. S-au stins lămpile. „Mi-a murit fataaa!", a urlat cântăreţul în întunericul greu al casei. A ieşit tăcut, cu trupul lui deşirat încovoiat sub durere.
„Nu e d-a bună Mario că muri fat-asta taman dă logonda ta". „Ce-o vrea Dumnezeu, didă Leano, parc-am vrut eu să moară?" „Unde nu e lăutar, nu e nici petrecere", rostise Ion Năbădae. Ceilalţi au înţeles că trebuie să plece. „Are dreptate nea Ion", vorbeau între ele rubedeniile în drum spre casă. Cobora în pădure soarele. Lăsa deasupra o vâlvătaie roşie. Ion Năbădae priveşte printre coarnele boilor orizontul însângerat. Are inima potopită de dor. Oftează prelung cavalul. O dată cu sufletul lui oftează.

„Nu e d-a bună", reflecta şi Ion Giuglea. Trecea ca o nălucă pe uliţa bisericii. Acolo locuia, chiar lângă biserică. Se tânguia clopotul. „De ce, Lăcrămioaro, nu mai aşteptaşi? Măcar până mâine, fata tatii, să fi aşteptat". Îşi aminti cu durere de femeia lui, mama Lăcrămioarei. Murise în timp ce el cânta la o nuntă. La Udeni, nu departe de Gratia. Tot de ftizie murise. Tatăl miresei nu l-a lăsat atunci să plece. „Nea Ioane, te-am tocmit până marţi dimineaţă". Nunta începuse sâmbătă seara. Aşa era obiceiul. Ca pentru sine cânta lăutarul. Privea în gol, pe deasupra mesenilor. Zidu se suia/ şi mi-o cuprindea/... Câte o lacrimă i se desprindea de pe obrazul cutat de vreme. Se rostogolea pe faţa viorii. Plângea o dată cu el vioara. La scurt timp după nuntă s-a auzit că mireasa se înecase în Jirnov. În locul acela mirele văduv a aşezat o punte. Puntea Miresii i se spune şi astăzi. Ca o fantomă intră în camera moartei. Avea vioara sub braţ. Chipul de ceară al Lăcrămioarei se vedea prin voalul subţire. Fusese purtat de mama ei la nuntă voalul. I-l păstrase pentru când va fi mireasă. Sărută îndelung fruntea fetei. Îşi duse apoi vioara la gât. Pentru multe mirese cântase el. Mirese vesele, fericite. Dar şi pentru mirese nefericite. Puse în raclă. Ia-ţi, mireasă, ziua bună/ De la tată, de la mumă,/... Ieşi pe prispa casei şi îngenunche acolo unde zăcuse bolnava toată vara. „De ce, Doamne? De ce, Dumnezeule mare, mă laşi singur şi nenorocit?". Stelele, la care se uita, îl priveau tremurând. Ca în nopţile de toamnă târzie. Sau poate că nu erau stelele, ci înseşi lacrimile cerului. Îndurerat de durerile lumii.

„O să mă-ntorc, Marioară. Pentru tine o să mă-ntorc". Şterse cu dosul palmei lacrima de pe obrazul logodnicei. O sărută. Îl sărută şi ea. Pentru prima şi ultima dată se sărutaseră. Trecuse aproape un an de la logodnă. Şi cam tot atât de când Tudor fusese încorporat. Era pe front, în răsărit... Marioară, e greu aici. Stăm în tranşee. Nemâncaţi şi nespălaţi. Plini de păduchi. Unii mor de tifos. Dar tu aşteaptă-mă, Marioară, că Dumnezeu e mare şi poate scap. Cu creion chimic era scrisă scrisoarea. Lacrimile Mariei lăsau pete liliachii peste scrisul lui Tudor. Şi aşa greu de descifrat. După câteva luni, Petre Gornistu umbla cu lista celor căzuţi pe front. La Cotu' Donului. Se oprea la răspântii şi citea hârtia tipărită. „Cum adică, nea Petre, căzuţi", îl întrebă Maria pe omul primăriei, făcându-şi loc prin mulţime. "Du-te şi-l întreabă pă nea Ion, Mario". Era la coasă Ion Năbădae. „Tata e la trifoi". „Morţi, adică. Aţi auzit? Morţi.", preciză pentru toţi cei de faţă gornistul. Trei kilometri alergase Maria. Cu sufletul la gură alergase. I se lipise cămaşa de trup. O văzu de departe Ion Năbădae. „Nu e-a bună", îşi zise. Scrută albastrul nesfârşit de deasupra. Îşi făcu semnul crucii. Înfipse coasa în pământ şi ieşi la capul locului. „Ce e cu tine, Marioară?". Fata se prăbuşi pe trifoiul cosit de lângă drum. Leşină. Tatăl scoase ulciorul cu apă de sub brazda de alături. O stropi pe faţă şi pe braţele goale. Îşi făcu efectul apa rece. Maria scutură din cap. Se ridică într-o rână şi-şi privi îngrozită tatăl. „Tu-dor", silabisi neputincioasă. Căzu iarăşi pe trifoiul înviorat de apă. I se zguduia trupul de plâns. Ion Năbădae înjugă boii. O ridică pe Maria şi o aşeză pe cositura verde din căruţă. Trecuse de amiază. Cutreierase toate uliţele gornistul. „Căzuţi înseamnă morţi. Asta-nseamnă, morţi, că dacă erea dispăruţi, putea să fie vii unii. Da' căzuţi, înseamnă indetificaţi ca morţi", medita el, cu goarna pe umăr. Ajuns la primărie, lipi hârtia şifonată pe panoul de la intrare. O luă spre cârciumă. Îşi isprăvise treaba. Era multă jale în sat. Auzind sunătorile căruţei, Leana, femeia lui Năbădae, deschise poarta mare. Se opriră în fundul curţii boii. Sub dudul uriaş. Suflau din greu. Îi zorise stăpânul. Ca niciodată, când veneau de la câmp. Căzuse la pat Maria. Avea frisoane, aiura. „Nu intra, Tudore. E apa adâncă, Tudore!... Pleacă, pleacă odată!"

Cam la un kilometru de sat îşi avea locuinţa doctorul. Pe drumul Bucureşti - Piteşti, între două aşezări mari şi vechi, Cartojani şi Sârbeni. Era o construcţie simplă, în formă cubică. Albă şi înaltă, cu etaj, se vedea din toate satele vecine. Casa Doctorului. Cel mai cunoscut reper din zonă. Terminase medicina la Bucureşti tânărul clujean Borşeanu. Cu puţin înainte de război. În studenţie făcea excursii în jurul Capitalei. Străbătea 50-60 de kilometri pe fiecare direcţie. Giurgiu, Alexandria, Piteşti, Târgovişte, Ploieşti sau Urziceni. Se documenta. Cerceta condiţiile de viaţă, gradul de civilizaţie şi starea de sănătate din zonele investigate. Alesese Gratia din raţiuni practice: 1) 60 de kilometri de Bucureşti. Localităţile mai apropiate îşi căutau sănătatea la doctorii din Capitală. (Prin definiţie - geniali, chiar şi când erau incompetenţi. Sau escroci). 2) Comună mare. Cinci sate. 3) Resurse bogate. 4) Multă ignoranţă. 5) Trai prost. 6) Tuberculoză. Doar cu hainele de pe el şi cu diploma venise în Gratia proaspătul absolvent. Se însurase cu o fată puţin mai vârstnică. Neşcolită, dar înstărită. Nu era urâtă şi era supusă. Tipul perfect al soţiei-menajere. În mai puţin de un an fusese ridicată casa. La scurt timp a fost dotat şi cabinetul.

Ion Năbădae lovi cu codiriştea în poarta metalică. Clopoţelul de la intrare sună de două ori. „Intră!". Răspunsese chiar doctorul. Era mare curtea doctorului. Bine gospodărită. Livadă, vie, grădină de zarzavat şi de legume. O grădiniţă de flori şi arbuşti exotici înconjura casa. Mai mult singur îşi gospodărea curtea. Avea palmele la fel de bătucite ca Gheorghe-al Barbului. Omul de serviciu al cabinetului şi argatul gospodăriei. Un gard înalt de stejar apăra partea dinspre drumul principal a curţii. Cu sârmă ghimpată pe deasupra. Perpendiculară pe prima, latura dinspre uliţa satului era asigurată cu un grilaj metalic. Se vedea faţada casei prin grilaj. Şi partea cea mai frumoasă a grădiniţei se vedea. Aleea de la intrare era străjuită pe fiecare parte de un gard viu de tuia, tăiat în formă paralelipipedică. Pe locul viran de peste uliţă dejugau căruţele cu bolnavi. Contrasta violent maidanul cu ograda doctorului. De o parte - covorul verde, arbuştii viguroşi, trandafirii multicolori şi păunii înfoiaţi. De cealaltă - căruţele dărăpănate, vitele slăbănoage, bălegarul şi bolnavii. Jalnici. Rar se întâmpla ca maidanul să fie gol, ca acum. De multe ori înnoptau pe el căruţe venite mai de departe. De la Corbi, din Sârbeni sau de la Roata. Ca la un han al mizeriei. Şi al speranţei. Ion Năbădae trăsese căruţa în poarta doctorului. Era nouă căruţa. Şi boii, tineri, bine îngrijiţi. „Intră, nea Ioane. Ce-ai păţit?". „Maria, dom-le doctor..."
Durase mult consultaţia. Maria vorbea incoerent. Delira. De la tatăl fetei aflase doctorul cam tot ce-l interesa. „Războiul, nea Ioane. Nu-i ajung vieţile secerate pe front... Eşti un om tare, ai trecut prin multe. Vei trece şi prin asta. Grăbeşte-te să ajungi cu fata acasă". Apunea soarele. Era ultimul asfinţit pentru Maria. Închisese ochii privind chipul rotund şi stacojiu coborând dincolo de sat. Zâmbea. Ca orice mireasă care-şi priveşte mirele.