Monica Ligia Corleanca  - montajPlecasem la sfârşitul verii din Bucureşti spre Tulcea, traversând toată Dobrogea de la sud la nord. Praful şi căldura ne copleşiseră, fiindcă aerul condiţionat al maşinii era defect, iar curentul de la geamurile deschise ne răvăşea părul şi ne supăra ochii; drumul părea lung şi plicticos precum o traversare de deşert, fără niciun haz. Şoferul conducea ca un automat, iar eu moţăiam cu gândul la un duş răcoritor şi un pahar cu bragă sau bere rece. Treceam pe lângă, sau prin sate cu nume turceşti pe care eu le identificam pe hartă: Atmagea, Başchioi, Ortachioi, Sarichioi, Medanchioi, Islam Geaferca, Başpunar, sau Hamcearca (nume lipovenesc), Ciucurova (comună populată cu nemţi aduşi de regele Carol I, fiind împroprietăriţi şi naturalizaţi acolo, pe lângă ceva turci) şi altele. Numele acestea au fost păstrate până târziu, şi chiar dacă le-au schimbat cei din conducerea judeţeană, oamenii locului tot aşa le spuneau.

Am ajuns într-un târziu la Tulcea, unde ne-am „aruncat” la unicul hotel din oraş - Delta. Eu am mers la camera dată fără să mai cer altceva decât apă, iar şoferul Horia, a plecat să mănânce înainte de culcare. Aveam în plan ca a doua zi să mergem prin satele ciobanilor macedoneni bogaţi din zonă, pentru a încerca să-şi vândă maşina. Prietenii ne spuseseră că cei mai înstăriţi din satele vecine cu Tulcea căutau maşini mai vechi ca să nu bată la ochi că ar avea mulţi bani; toţi erau milionari de pe urma oilor, deşi trăiau într-un primitivism greu de imaginat. Am descins dimineaţa următoare spre satele machedonilor ( aşa le spun localnicii), am încercat toate adresele indicate, dar n-am fãcut mare lucru; oamenii, circumspecţi, ciudaţi şi ascunşi pe dupã perdelele caselor mititele, nu prea ne-au dat bineţe.

Ne-am întors la hotel, iar în drum am oprit la o cârciumă să mâncăm pastramă cu mãmăligă şi să bem must. Nu ştiu cine altcineva poate face mai bine pastrama de oaie si berbecul pe jăratec decât dobrogenii, poate hawaiienii unde am mâncat porc copt în groapă cu jar, pregãtit cam la fel . În drum, am gândit eu cu voce tare, că fiind în Tulcea, aş vrea să merg la un prieten al tatălui meu, care ajunsese pictor de marcă şi la fiul său, un bun grafician, cu gândul că poate găsesc să cumpăr vreo pictură specifică Deltei Dunării, pentru apartamentul meu din Bucureşti. Fermecată de locurile unde am învăţat să merg pe picioare, orice imagine a apelor şi vegetaţiei Deltei mă înviorau. La domnul George am găsit două litografii formidabile cu vechea geamie şi piaţa din Tulcea, desenate cu vreo patruzeci de ani în urmă, care nu mai există acum. Ceea ce picta fiul său, graficianul, nu mi-a plăcut nicicum, deci am dat să plec, după ce mi-am luat desenele pictorului tată, demne de admirat.

- Doamnă, poate aţi dori să vedeţi ce lucrează un tânăr profesor venit la liceu, absolvent de Belle Arte, foarte talentat şi original, spuse domnul George. După părerea mea va fi un mare pictor mural, de o forţă şi inspiraţie divină, care-l va întrece din mers pe Sabin Bălaşa. Lucrează şi acuarelă între timp, la fel de bine ulei, pictează icoane, este un neobosit descoperitor de tehnici noi, dar este dăruit cu ceva magic în fiinţa lui. Nu-l interesează banii, lucrează fiind pasionat de ceea ce face, deşi este sărac, foarte sărac şi mai are în grijă o nevastă cu doi copii. Strălucirea din ochii săi, pasiunea ardentă pentru pictură, energia debordantă cu care se aruncă să umple pereţii şcolii, parcă vorbesc dintr-o altă lume. Are acum o propunere de contract să picteze zidul de la intrarea hotelului Delta, apoi la noul hotel rustic construit la Letea şi sunt sigur că într-o zi cineva îl va lua de la noi pentru lucrări măreţe. A mai făcut la Brăila nişte picturi murale foarte reuşite; pe unde trece băiatul acesta lasă urme aurite. Să nu mă audă fiul meu, că se face foc pe mine, continuă dumnealui făcând cu ochiul.

Domnul George ne-a aranjat o întâlnire cu profesorul îndrăgit de el, pictor bătrân şi bun cunoscător al artelor la cât bătătorise drumurile grele ale afirmării. Urma să ne vedem cu toţii a doua zi la liceu, unde pictorul preda desenul şi tocmai terminase o pictură murală, când va aduce câteva acuarele recente şi nişte icoane. Ne-a întâmpinat un bărbat tânăr înalt, arătos, brunet cu ochii foarte adânci şi negri, care ardeau cu intensitatea unei flăcări de sudură. Pictorul, întinzându-ne mâna amical.

- Sărut mâinile, doamnă!

N-am mai văzut decât acei ochi imenşi care te atrăgeau cu o vrajă de hipnotist că nu mai erai tu, deveneai o parte din adâncul fiinţei lui şi nu-ţi mai puteai controla emoţiile, te simţeai atras către un spaţiu necunoscut, ca şi cum te-ar fi coborât într-o peşteră adâncă, dar fascinantă. Amicul Horia, care ne adusese cu maşina, a tresărit simţind acelaşi lucru, iar domnul George zâmbea de înţepenirea noastră.

Omul acesta nu părea un pământean obişnuit, era o creaţie a universului care-şi pusese amprentele pe prezenţa lui fizică, părea o iluzie, ca o flacără, care atunci când arde, când pâlpâie, te ameţeşte. Nu cred că el îşi dădea seama de reacţia ce-o stârnea celor din jur. M-am gândit că nu băusem nici ceaiul de dimineaţă, dar mă simţeam beată, învăluitã de privirea sfredelitoare a acestui om, venit din alte spaţii, emanând o energie de mii de jouli.

- Haideţi să vă arăt pictura murală făcutã pe zidul şcolii şi câteva lucruri aduse pentru dumneavoastră, spuse pictorul. Stătea lipit de mine, m-a condus la peretele pictat, plin de miăcarea pescarilor cu plasele lor, a sturionilor sărind în aer din apele zbuciumate şi a soarelui care are o anumită strălucire magică sângerie numai acolo, la îngemănarea Dunării cu Marea Neagră şi la Gura Portiţei. Am remarcat câteva versuri din Ovidiu scrise pe un colţ al zidului pictat şi undeva, printre pescarii din desene, un cap mai estompat de femeie exotică, căruia nu i-am dat mare atenţie.

Domul George şi amicul Horia ne urmau tăcuţi, simţind dialogul mut dintre mine şi pictorul Ion. M-am aşezat să admir câteva acuarele şi două icoane neobişnuite: una avea pictat chipul lui Hristos pe o tăietură transversală de scorbură de copac, iar alta, tot pe lemn, cu Sfântul Ioan, frumos colorată, amintind de stilul bizantin, dar mult diferit, o viziune personală a pictorului. Am remarcat imediat că de fapt era chipul lui înconjurat de o aură neobişnuit de largă. Emoţionant ceea ce vedeam, parcă erau feţe în mişcare, iar ochii Sfântului Ioan erau chiar acei imenşi şi umezi ochi ai pictorului Ion, la care priveam acum înmărmurită.

Cine era oare acest nepământean şi ce rol aveam eu în această stranie întâlnire? M-am scuturat de emoţii şi am trecut la ales ceea ce mi-ar fi plăcut să am pe pereţi, la mine în casă . Am luat icoana lui Hristos, la care puteam pune un beculeţ în golul asimetric al lemnului să mă ghideze noaptea şi două acuarele mari cu teme dunărene, dar neobişnuite: una era o pădure de sălcii în bătaia soarelui cald de amiază, cu nuanţe sclipind în galben-auriu, portocaliu şi verde, o explozie de lumină şi viaţă. Cealaltă, cu nişte copaci într-un asfinţit târziu, străpunşi de sângeriul soarelui în dispariţie şi de flăcările violete ale unui foc mare din Deltă; totul pe fundalul unei nopţii negre, aşa cum am văzut eu acolo de multe ori. Flăcările se întind în Deltă cu viteza uimitoare din cauza trestiilor ce ard în pălălăi cuprinzând copacii şi lianele cu tot ce este uscat, mai ales vara şi toamna, dând spectacole care te înfioară.

Ambele lucrări ale lui Ion erau inspirate din zona apelor, dar aveau ceva din mişcarea cosmosului în desfăşurarea lor, erau încărcate cu vraja locurilor, dar şi cu emanaţia sufletului său contopit cu peisagiile colorate în nuanţe diluate, întrepătrunse unele cu altele. Totul părea în mişcare, desenele, icoanele, chipul pictorului, erau mici licăriri de flăcări într-un dans gravitaţional. O tehnică neobişnuitã de lucru, foarte sugestivă, de aceea le-am vrut imediat. Ne-am făcut socotelile, am plătit şi am plecat cu planşele făcute sul într-un suport special. Pe drum, domnul George şi Horia au rămas fiecare în tăcerea

lor. Horia n-avea nimic comun cu arta, ne însoţise la rugămintea mea, însă domnul George, medita la descoperirea acestui mare talent pe care simţeam cât îl admira şi iubea.

Ne-am întors la Bucureşti cu portbagajul plin cu bucăţi mari de nisetru şi de raci congelaţi, am împărţit totul şi am rămas fiecare la casa lui. Au trecut câteva luni de zile până când, într-o seară, am primit un telefon neaşteptat.

- Bună seara doamnă, sunt pictorul Ion de la Tulcea, prietenul domnului George care v-a adus la mine, vă mai amintiţi?

- Cum să nu, mă bucur să vă aud, dar cum aţi dat de mine? Cine v-a dat telefonul meu?

- Chiar mama dumneavoastră de la Brăila, unde am lucrat la o frescă mare, iar arhitectul coordonator de proiect era un fost prieten care vă ştia din copilărie.

- Cu ce vă pot fi de folos?, am întrebat eu.

- Vreau, adică... trebuie să vă văd!

- Nicio problemă, cum şi când doriţi să ne vedem, am întrebat eu.

- Chiar acum, dacă nu vă cer prea mult!? M-am speriat şi cu jumătate de gură i-am spus că n-ar fi fost cel mai potrivit timp, dar voi încerca.

- Pot veni eu, vă am şi adresa, tot de la mama dumneavoastră.

Am rămas cam încurcată, dar am acceptat. M-am gândit că ceva grav îl presa şi avea nevoie urgentă de ajutor. Vocea lui suna a disperare. Nu ştiu cum a „zburat” din centrul oraşului până la mine, dar a fost destul de rapid, că abia am reuşit să schimb capotul de casă cu haine de stradă. Am auzit uşa liftului, apoi soneria ş i-am deschis. Avea în mână o sticlă de şampanie foarte rece şi un pachet în care părea să fi fost o carte. M-a tulburat chipul său disperat, ochii aceia unici, scăpărând scântei de antracit; din nou am simţit că acest om coborâse parcă din altă dimensiune şi s-ar fi aflat printre noi într-o mare grabă să-şi termine misiunea prin mesajele exprimate în desene, culori şi mai ales în grandioasele picturi murale. Am fost răvăşită de prezenţa lui, ca şi el de a mea.

- Vreau să ştii că-ţi voi spune pe nume, aşa cum te-am chemat în gând fiecare zi de când te-am întâlnit, tu floare de nufăr. Te ştiu dintotdeauna şi cum ştiu că nu mai am mult de trãit, am vrut să te văd, să-mi fii alături măcar câteva minute, sau câteva ore, dacă se poate. Iertare pentru această invazie brutală în viaţa ta, dar nu mai am alt timp. Am rămas năucă, dar mi-am găsit repede calmul.

- Timp pentru ce? Explică-mi, ce s-a întâmplat cu viaţa ta, de ce-mi spui că te pregăteşti de... „plecare”, ce se petrece cu tine, eşti foarte bolnav şi ai aflat abia acum? Părea de vreo 30 ani şi ceva, arăta foarte bine, am rămas încurcată în presupuneri, fiindcă omul era extrem de politicos şi la locul lui.

- Ce spune soţia ta, copiii, ce se petrece în viaţa ta, nu înţeleg, am continuat eu.

- Soţia şi copiii mei nu fac parte din acest scenariu, nu mă explic, asta este! Am vrut să-ţi spun că am certitudinea că te ştiu de undeva, iar întâlnirea de la

Tulcea a fost confirmarea că nu mă înşel. Nu puteam să vorbesc cu tine în prezenţa celor doi bărbaţi care te însoţeau, dar m-am prăbuşit când ai plecat. A fost ca şi cum mi se amputase o parte din trup, nu mai eram eu, îmi luase-i toată puterea de concentrare şi de creaţie. O vreme n-am mai pus mâna pe pensule, am umblat năuc prin toată Delta, am mai fost la Brăila de câteva ori căutând pretexte ca să-ţi aflu adresa şi telefonul din Bucureşti, minţind pe mama ta că vreau să-ţi aduc o icoană pe care ai comandat-o când ai fost la Tulcea şi ai cumpărat tablourile. Iată că am minţit numai pe jumătate şi ţi-am adus icoana Sfântului Ioan pe care ai admirat-o atunci, să ai pereche la cea cu Isus Hristos şi să-ţi amintească de mine.

Eu rămăsesem mută de consternare, dar şi de ciudăţenia evenimentelor. Am luat icoana, am desfăcut-o din hârtia în care fusese adusă şi m-a săgetat din nou privirea ochilor lui din pictură. Am admirat-o şi i-am mulţumit cu multă consideraţie. El a realizat emoţia mea:

- Să ştii că am pictat-o pentru tine, când nu te întâlnisem încă.

- Cum aşa? am întrebat eu.

- Am avut o viziune, o premoniţie şi subit am început să schiţez chipul sfântului, dar neavând vreun model, m-am inspirat din trăsăturile mele. M-a vizitat cineva când lucram şi mi-a cerut să-i vând icoana, oferind pe loc un preţ foarte bun, dar i-am spus ca este comandată de o doamnă care va veni să o ridice în câteva zile. Aşa mi-a spus Eul meu Superior ca un şuşotit la ureche, aşa am intuit. Când această icoană a fost gata ai apărut tu cu domnul George, al cărui băiat a fost coleg de facultate cu mine, erai exact femeia din visele mele sau mai curând din viziunile mele . Dacă ai fi avut mai mult timp să stai la Tulcea ca şi la Brăila, ai fi observat că în picturile mele murale apărea chipul tău de câteva ori, deşi nu te ştiam în realitate. Aşa am înţeles că venirea mea să lucrez la Tulcea nu a fost întâmplătoare, te căutam.

- Hai să bem un pahar de şampanie pentru a sărbători deodată întâlnirea şi... despărţirea noastră.

Am adus două pahare, el a desfăcut sticla şi ne-am urat noroc. Eu tot buimacă am rămas. Nu ştiam ce să cred. El, s-a ridicat de pe scaun uitându-se prin casă, s-a oprit încântat în faţa tablourilor lui de curând înrămate, apoi a venit spre mine, rostind solemn:

- Te iubesc şi te-am iubit dinainte de a mă şti pe mine, din timpuri îndepărtate, dar te-am întâlnit abia acum, la capătul călătoriei mele prin aceste locuri. Am vrut să-ţi spun asta, ca o spovedanie, fiindcă mă arde dorul de a fi cu tine în fiecare clipă. M-aş dărui numai ţie şi artei care mă împinge s-o pun pe hârtie sau pe pereţi. Sunt sigur că va rămâne mai multă vreme pe ziduri, de aceea am ales pictura murală, gigantescă, dar unică. S-a făcut târziu şi trebuie să plec, iar tu ai nevoie de linişte să te odihneşti. Voi merge direct la gară să iau primul tren spre Brăila.

M-a îmbrăţişat la uşă sărutându-mă uşor pe obraz, mai mult ca o suflare de înger, nu de om. L-am urmărit cu privirea până la ascensor, dar n-a întors capul. Am aşteptat până a ajuns jos şi am închis uşa de la intrare, întorcându-mă la balcon să-l văd. Nu eranicăieri, dispăruse în noapte. A doua zi am mers la serviciu, dar nu mă puteam desprinde de cele trăite, aveam mintea rătăcită, negăsind explicaţii celor întâmplate. Seara târziu, m-a sunat mama să mă întrebe dacă Ion fusese la mine; i-am spus ca da, că a stat puţin, mi-a lãsat o icoană şi a plecat grăbit direct la gară.

- A murit astăzi! Nimeni nu ştie unde a dispărut două zile. Cred că făcut un infarct. Bietul om, să moară atât de tânăr! Ce talent a pierdut ţara! Şi apoi, au rămas doi copii fără tată. Mi s-a stins vocea în gât şi n-am putut rosti o vorbă. Să se fi sinucis oare? a fost primul meu gând. M-am simţit vinovată de implicaţia în această tragedie a unui om pe care nici nu-l cunoscusem bine. Am căzut într-un fotoliu paralizată, am închis ochii şi m-am lăsat dusă undeva, departe, în afara timpului nostru, ca să-mi spăl memoria... Privind la icoana Sfântului Ioan cu chipul pictorului i-am trimis un gând pios, iar mai târziu i-am aprins o lumină. N-am pus niciodată acea icoană pe perete că m-ar fi urmãrit, m-ar fi durut privirea ochilor adânci şi negri ai sfântului. Tablourile lui Ion cu imaginile Deltei Dunării, le-am luat cu mine la plecarea din ţară şi se află expuse în casa mea, în amintirea unui om, sau nălucă a unui pictor genial, rătăcit pentru scurt timp în dimensiunea noastră.

Grafica - Ion Măldărescu