
- Te superi dacă am să te rog să mă conduci până acasă? S-a făcut cam târziu pentru mine.
Era mult mai mult decât speram! Înainte să-i răspund mi-a trecut prin minte care puteau să fie motivele: sau vroia să-i facă o fiţă titularului și m-a ales pe mine cel mai inofensiv, sau era întradevăr târziu și eu eram cel mai interesant etc, etc. I-am dat cel mai lipsit de echivoc răspuns, biiine gândit:
- Cu cea mai mare plăcere!
Am mulțumit politicos mătușei și amfitrionului, am salutat continuatorii și am luat-o repede pe drum ca să prindem tramvaiul care trecea pe „6 Martie”, spre Vitan. Era târziu și am găsit locuri alături, n-am profitat de proximitate, discuţia nu era prea animată. Eu eram cam emoționat iar domnişoara, altfel plină de calități, nu prea părea sa aibă harul conversaţiei. Cred că am schimbat odată linia și am ajuns la stația „Parcul Vitan”. Ca să ajungem în cartierul ei trebuia traversat marele parc Vitan pe jos și-am ales o alee luminată, care ave,a din când în când, și bănci. Parcul era gol și liniștit, ne-am așezat pe una din bănci să fumăm câte-o țigare. Mi-am luat inima-n dinți și am luat-o de după umer; nu a zis nimica. Am strâns-o de umerași și-am îmbrățișat-o fericit. Era timidă, dar consimțea!
Minune mare! De-odată o umbră s-a lăsat peste noi:
- Actele dumneavoastra!
M-am întors și am văzut un purtător de chipiu, un milițian tinerel cu un carnețel în mână. Și de fapt de-aici, am cam lungit-o, începe toata povestea. Fiindca ă apărut eroul istorioarei ăsteia.
- N-am niciunul la mine,am zis eu.
- Nici eu….
- Atunci vreau să-mi spuneți, să știți că verific și-i mai rău! Domnișoară, numele, adresa și profesiunea?
Ea i-a spus totul, plângând .
- Cum îl cheamă pe directorul școlii ?
- Vă rog mult, nu trebuie, vă rog eu mult, nu trebuie să știe!...
- Bine, o să aflu eu.Și dumneavoastră, tovarașu’?
- Ce-i tot interogatoriul ăsta, tovarașu’, în fond ce-am făcut? m-am aruncat eu.
- Nu mă luați pe mine cu „interogatoriu”, că riscați sa dormiți noaptea asta la secție. La intrarea in parc, regulamentul scrie clar ca după ora 22 parcul trebuie să fie traversat fără opriri pe bănci; în plus dânsa este minoră; vă rog să-mi spuneți și datele dumneavoastră!
I-am spus ce i-oi fi spus, când m-a intrebat cine-i directorul meu i-am zis, triumfător, ca eu n-am director, ci rector, pe care-l cheama cutare și gata. Și-a închis carnețelul lui de idiot în care, chipurile, notase totul.
- Vă rog să vă duceti la locuințele dumneavoastră!
Am plecat înjurându-l printre dinti, spre Vitan, s-o conduc pe fată. Ea plângea de se rupea. Am ajuns la un colț de stradă amărat și întunecat, ea mi-a zis:
- De-aici mă duc singură, noapte bună!
Am încercat să-i spun că e un fleac, degeaba, am incercat s-o pup, m-a împins de spate și m-am întors tot prin parcul ăla blestemat. Tristă seară, începuse binișor!
Am luat-o pe aceeași alee și am dat drept peste „torționelul” nostru. Mi-am zis că putem vorbi altfel, n-avea ce să-mi facă dobitocul dracului; măcar să-ncerc s-o lase in pace pe biata fată. Hai să fiu mai „diplomat”:
- Tovarășu’, vă văd tânăr, cam de vârsta mea, cum v-ar fi să stați cuminți pe-o bancă, cu o fată de care vă place, și să se năpusteasca peste voi un nedorit, un intrus ?
- Eu nu fac decat să respect regulamentul.
- Regulamentul, regulamentul, eu cred că vă cam plictisiți și nu aveti ce face.
- Aici greșiți, am ce face!
- Ce?
- Stiu că o să râdeți, dar când sunt singur, eu scriu.
Cum sunt cam afurisit am zâmbit, și mi-a venit sa-i spun „probabil amenzi, nu?” dar m-am stăpânit.
- Aaa, frumos ! Ce scrieți, tovarașu’?
- Poezii… și să știți, unele chiar mi-au apărut la gazeta de perete de la secție!
Mi-am zis să fac pe prostu’, să mă distrez și să intru în jocul ăsta, total nesperat.
- Poezia e vastă, în ce genuri scrieți?
- Păi ar fi trei genuri: patriotice, de dragoste și despre natură.
- Nu-i rău deloc, da’ așa, să zicem mai… abstracte, nu vă tentează ?
- Nu sunt mistic, mie cel mai mult îmi plac George Coşbuc și Vasile Alecsandri; îmi place și Eminescu, bineînțeles, dar practică cam mult misticismul.
- Așa este, oricum nu aveti gusturi proaste. M-aș bucura să-mi citiți și mie una (niciun poet nu rezistă !), despre natură dacă se poate.
Și-a scos alt carnețel, mai gros, și a inceput să declame.
Am înlemnit, era poezie, puerilă desigur, dar auzisem altele mult mai penibile de la alţii, mult mai pretentioși!
Cititi-mi vă rog, tovarașu’, și una de dragoste !
Și a citit, și iarăși am fost tulburat, că suna bine, și nu-mi venea sa cred.
- Domnule, scrii bine, sincer nu mă așteptam, pot să citesc direct din carnețel ?
Mi l-a intins, foarte tulburat. L-am răsfoit și i-am văzut scriitura clară, tot infantilă, dar cu virgulele și punctele puse aproximativ unde trebuiau. Eh, a trebuit să-i spun ca să-mi atrag respectul:
- Totu-i frumos și corect, însă terbuie să știți că „să ști” și „să fi” se scriu cu doi „i”.
M-a privit ca un miel și, oftând:
- Vă mulțumesc, mă gândesc acuma că, gramatical, aveți dreptate… Brusc:
- Sefu’, n-ați da o bere, ca să vorbim mai ân tihnă?
- Cred că glumiți, ca mai toți studenții, eu n-am nicio para chioară; și apoi la ora asta, e trei noaptea?
- Stați liniştit, uitați, vă invit eu, la „Ciocanul” (restaurant mare la intrarea în parcul Vitan) e o nuntă și-mi găsesc ăia o masă dacă-mi văd uniforma. Și ne-am dus la o masă, într-un colț, lângă nuntașii cam terminați de-o „periniță” anterioară.
Poetul a comandat o bere, a venit imediat. Mi-era foarte foame, însă nunta-i nuntă: a apărut o veselă nuntașă cu două farfurii imbelșugate. Viaţa a devenit brusc mai frumoasă! Singurul (mic) incovenient a fost că trebuia să diger încă vreo cateva creații, de trei genuri diferite, din carnețelul mai gros. Pas de probleme, versul milițienesc nu era foarte dezagreabil.
Își pusese chipiul pe masă, cu fața-n sus; avea o față cumsecade și părea intimidat.
- Dece v-ați facut milițian? zisei.
- E simplu, eu sunt băiat de la țara, cu părinți săraci. La şcoală am fost destul de bun la toate materiile, însă matematica nu se prea prindea de mine. Și poliția plătește binișor, nu mă plâng…
- Nevastă, copii ?
- Glumiţi, nu am reușit încă să-mi creez o situatie.
- Lasă, ai început corect și or să vină și alea. Uite, eu mai am măcar trei ani de tras, stat la cămin, cu cantină proastă. Apoi inginerii stagiari îs mai puţin plătiţi decat un miliţian; matale ai să ajungi colonel, eu poate inginer şef sau cercetător. Matale ai să ai și carnetelele cu poezii, care îți vor face inima mai blândă decât ale celorlalți colonei.
- Da, dar e alta lume care va așteaptă!
- Și eu cred că merită, de aia ma zbat.
Iarăşi
- Chiar asa şefu’, nu dați totusi o bere?
Nu dau că n-am cu ce, v-am spus, dar nu refuz pe-a doua, cu mulțumiri!
- Să vinăăă!...
Săracu’, mă obiga, eram cam încolțit. Uitați ce vă propun eu, care nu sunt de meserie în ale scrisului: am prieteni care sunt din domeniul literar și gazetăresc. Ar fi bine să faceţi o selecție din ce-ați scris și s-o transcrieți într-un alt carnet pe care să-l arăt prietenilor meu, să-și dea părerea lor. Ce ziceți?
I s-au facut ochii mari.
- Nicio problemă. Eu sunt de serviciu de noapte în parc miercurea și sâmbăta, de la ora nouă. Treceți și mă găsiți, ca să facem schimbul. Apoi, dovendindu-mi ca poeții interesați pot fi și parșivi:
- Şi să vă mai spun și eu ceva: pe fata asta o știam mai demult și-mi place și mie. Dar de-acuma-ncolo, dacă o mai văd noaptea cu atcineva, spală pe jos la secție amandoi. Iar cu dumneavoastră, eu știu parcul ăsta la perfecție și vă arăt nişte locuri în care nu sunteți deranjați de nimeni toată noaptea, garantez eu.
Se făcuse dimineața, tramvaiele funcționau și ne-am despărțit. M-am dus să mă culc la cămin și în ziua aia nu m-am dus la cursuri. Pe domnișoară n-am mai văzut-o niciodata, telefoane nu aveam și nu știu ce-ași fi putut să-i spun. In parcul Vitan n-am mai pus piciorul ani de zile. N-am avut tăria să recuperez noul carnet, deja îmi împinsesem jocul cam departe! Câteodată îmi pare rău că n-am trecut să iau selecțiunile din opera poetică a unui tanăr milițian. Îmi recunosc perfidia în afacerea asta, dar cred că eram chit cu autoritatea locală atotputernică.
Evident, toată scriitura de mai sus am mai răfistolat-o pe la la dialoguri, fiindcă, of Doamne !, sunt peste cinzeci de ani de-atunci, până și ortografiile s-au schimbat măcar de vreo două ori, dar totul așa a fost! N-am inventat nimic și-ar fi o blasfemie s-o fac. Dar demult mă tot gandesc să nu las să-mi scape scop-ul ăsta cu milițianul-poet, nu-s scriitor de meserie și n-aveam timp și nici stare să-l scriu, acuma o fac.
Fiindcă te poti aștepta ca poeții să fie mulți din lumea asta: şoferi de taxi, o infinitate de domnișoare romanțioase, funcționari, doctori, comercianți, ingineri (nu e cazul meu), aprozariști, profesori, escroci sentimentali, ciobani (ar fi cei mai indicați, dac-ar ști să scrie) etc, etc, pe scurt mai tot omul. Dar milițieni poeți pare mai... incompatibil; eu am întâlnit unul, și-or mai fi și alții.
Poezia este o stare de grație; incontestabil respectabilă! Vorba lui Bogardo: „poezia se cere păzită, cu săbii de-oțel, și de polițiști și de noi, la fel!”.