A fost odată un Om! A fost ca niciodată, că altfel nu s-ar fi povestit!  S-a născut la începuturile lumilor ce urmau să vie! Un strigăt uriaș a fost nașterea lui, precum acum orice naștere, precum orice lumină!  Tăcerea era peste tot, în ea sunt gândurile Cerului!  Lumina pregătea neantul! Așa au apărut anotimpurile! Câte puţin din toate a primit Pământul! Trebuia să aibă ceea ce pentru trebuințele noastre acum există! După primii paşi Omul s-a uitat în jur, a privit, a înţeles, a zâmbit.  Din zâmbetul lui primea Cerul veşti! Munţi, ape, câmpii  au fost  aşezate împrejurul lui cetate, loc care  apără, dă linişte şi încredere. Gândurile sale alergau peste tot. Seara  se întâlneau cu cele ale Cerului şi ale Pământului.

Omul mângâia cu privirea, cu paşii, cu mâinile. Fiecare mângâiere trebuia să devină rostul său de a fi... Nu exista aşteptare deşartă! Curgerea zilelor, mersul său, şi nopţile de lumină defineau firescul! Dragostea, iubirea şi nevoia de zâmbet fuseseră trimise aici înainte, erau deja peste tot. Omul învăţa din tot ce întâlnea... Învăţa simţind! Aşa înţelegea, simțind! Era calea cea mai scurtă de a-i ajunge la suflet! Apoi mângâia, strângea învăţăminte şi zâmbete în el. Anotimpurile veneau şi plecau. Urmele lor se cuibăreau în el. Din ele s-au construit lăzile de zestre. Aşa a învăţat Omul despre frumos, zâmbet, dorință!

Cer,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori și zâmbet aveau! Din mângâieri Omul împletea podoabe: fructe, spice, legume, poame, lut, animale, păsări. Copacii i-au dat  cămin, căldură, fereastră și mai ales locul de unde aștepta diminețile... Le  aşeza în calea pașilor! Pe acolo veneau anotimpurile și freamătul! Roata,  focul şi cumpenele, tot din lemnul copacilor Omul le  făcea.

Adevăr despre viaţă Omul primea prin tot ce exista, prin tot ce făcea...

Într-o zi un zâmbet uriaș i-a apărut în zarea din care îi veneau diminețile... A alergat într-acolo... Era un zâmbet copleșitor de frumos ce-i producea și lui zâmbet! Avea părul despletit precum adierile copacilor și ochi bucăți de Cer! S-au îmbrățișat contopindu-și dragostea...Copii mulţi a avut Omul cu Femeia ce o primise în dar. Copiii au avut și ei copii!  Câmpiile, munţii, dealurile aveau nevoie de dragoste. Totul avea nevoie de dragoste. Și-a învăţat toţi copiii să mângâie tot ce privirea lor întâlnea. I-a învăţat dragostea, iubirea, zâmbetul..., i-a învăţat rostul mâinilor. Nimeni nu murea! Venea doar un timp când unul dintre ei  pleca în munţii din jur şi nu se mai întorcea. Copiii plângeau până când îl simţeau în ei. Îşi descopereau părinţii în ei. Aşa reveneau zâmbetul şi încrederea. Aşa li se transmiteau toate câte erau. Omul poveştii noastre despre viaţă, trăia în toţi cei ce se năşteau!

Anotimpurile veneau pe rând. Îmbrăţişau Pământul, sufletul  Omului şi plecau în aceeaşi ordine a venirii. Totul se întoarce până la urmă în Cer. Aşa au învățat oamenii dorul. Păsările i-au încântat cu sunetele cerului. Apoi au ascultat izvoare, vânt,  frunze, zăpadă și așa au învățat doina. Puteau astfel să  povestească mai uşor şi mai pe înţeles despre viaţa lor. Munţii, apele, câmpiile, dealurile înţelegeau și se bucurau de rostul ce-l aveau pe Pământ! Cer, pământ,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori şi zâmbet aveau.

Într-o zi liniştea s-a tulburat. Ca o apă strivită s-a tulburat liniştea. Aşa a apărut zgomotul. În el erau oameni, necunoscuţi. Au dat năvală, parcă dintr-o înghiţitură a pământului. Aveau priviri scurte şi nu puteau să zâmbească Soarelui, copacilor, celorlalţi oameni. Doar caii lor aveau aburi calzi şi priviri blajine. Caii lor aveau priviri blajine și iertătoare! Săracii de ei, înseamnă că nu cunosc şi nu simt dragostea şi iubirea! îi compătimeau oamenii. Fără să ceară sau să roage, necunoscuţii au început să se înfrupte din podoabele oamenilor! Umpleau căruţele în care veniseră cu agoniseala oamenilor. Ceea ce rămânea era distrus şi pustiit. Oamenii priveau miraţi şi îngăduitori . Cu milă îi priveau. Nu ştiau să urască. Omul din ei îi învăţase despre viaţă. Apoi plecau. Un nor de fum şi praf  rămânea în urma  străinilor  fără zâmbet. Plecau cu zgomot cu tot.

Liniştea fumega. Oamenii călcau pe întrebări fără răspuns. Dar nu erau supăraţi, Omul din ei le spunea că munţii, apele, câmpiile, animalele, păsările, aerul şi Soarele sunt numai ale lor. Îi asigura că vor primi alte podoabe. Ei trebuiau doar să  mângâie, cu dragoste, aşa cum învăţaseră, așa cum ştiau şi simţeau! Liniştea  şi zâmbetul ieşeau din ascunzişuri. Cer, pământ,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori și zâmbet aveau. După câteva anotimpuri oamenii străini, fără zâmbet, au venit  din nou aducând zgomotul. Ciomege şi bâte aveau! Loveau tot ce întâlneau. Era clar că nu cunoşteau mila. Oamenii cădeau loviţi de neputinţa zâmbetului din mâinile lor. Străinii umpleau căruţele cu podoabe, pustiau şi plecau lăsând norul de fum şi praf să usuce lacrimile. Multă tăcere în urma zgomotului rămânea. Liniştea se zbuciuma și ploua lacrimi. Aşa au cunoscut oamenii nedreptatea. Privirile și le-au ridicat spre Cer așteptând întoarcerea luminii! Soarele nu mai era  la fel.

Zăbavă, iertare şi înţelegere! le striga Omul din ei. Cei căzuţi dintre noi au venit în Cer să spună. Străinii se vor întoarce din nou, dar să nu vă temeţi. Avem munţii, apele, câmpurile, animalele, păsările, aerul, Soarele. Nu ni le vor lua niciodată. Sunt ale noastre. Sunt din naşterea noastră!  Dar străinii au venit iarăşi şi iarăşi şi iarăşi...! Şi iarăşi! Doborau  oamenii zâmbitori, încărcau căruţele, pustiau şi plecau. Tot mai multe corpuri zăceau fără zâmbet. Ploi de lacrimi rămâneau în norul de fum şi praf. Oamenii învățau acum despre teamă, frică, nedreptate. Întrebările fără răspuns rămâneau între Pământ şi Cer, ochii înlăcrimați se strecurau printre ele. În căldura sufletului zâmbetul se îmblânzea.

Să mergem  în păduri să cerem ajutor copacilor prieteni! Nu trebuie să-i mai lăsăm pe străini să ne trimită înainte de vreme în Cer şi să ne ia podoabele, gândeau oamenii. Omul din ei a avut de furcă până i-a făcut să înţeleagă că nu trebuie să facă asta. Multele lacrimi de până atunci i-au îndemnat să lovească. Şi au lovit! Precum orice închinăciune le era spovedania loviturilor! Străinii s-au speriat. Nimeni nu îndrăznise până atunci să-i lovească. Ei puteau lua orice, de oriunde fără ca cineva să li se împotrivească. Oamenii loveau cu forţa lacrimilor şi a nedreptăţilor ce le speriase zâmbetul.  Vorbele de îndemn ce le striga Omul din ei, dar şi fuga străinilor îi potoliră. Fugiră toţi care încotro. Norul de praf era acum fără fum. Anotimpurile se grăbeau să şteargă urmele. Cer, pământ,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori zâmbet aveau.

Nu peste mult timp străinii s-au întors din nou. Cât de nedreprt era rostul vieții  lor! Fără ciomege şi bâte s-au întors. Știau  că oamenii au învăţat să lupte şi nu li se părea drept. Ei trebuiau să se lupte cu oameni care nu ştiau să se lupte. Învingătorii nu admit lupta! Vor învinge altfel. Vor modela nedreptatea precum ei erau. Alte căi neştiute vor găsi. Totdeauna neştiute. Dacă oamenii  îşi vor da seama, vor inventa altele şi altele. Oamenii cu zâmbet se păcălesc uşor, prin încrederea lor îi vom nimici. Trebuie învinşi prin  bunătatea şi neputinţa lor de a face rău. Precum copacii şi animalele. Nevinovăţia lor este putinţa noastră de a fi. De a fi puternici. A tot stăpânitori. Iertarea şi dragostea lor ne vor ajuta.  Podoabele Pământului sunt ale noastre. Dreptul lor este să le producă pentru noi. Au primit pentru asta taina mângâierii. Şi taina zâmbetului au primit. Pentru ca noi să putem dirija prin ei trebuinţele noastre. 

Au venit paşnici, cu vorbe mieroase şi au cerut să fie adăpostiţi. Li s-au dat adăpost, pâine şi sare! Daruri din dărnicia Pământului li s-au dat. Nu au mai plecat! Au rămas cu oamenii purtători de zâmbet. Feţele lor împietrite nu au putut să înveţe zâmbetul. Au învăţat cuvintele oamenilor şi fără zgomotul. Erau stângaci, dar oamenii îi priveau cu înţelegere. Străinii nu ştiau să mângâie pământul şi oamenii ştiutori de zâmbet, îi lăsau să se plimbe în voie. I-au acceptat în Cetatea lor dintre munţi, ape, câmpii, dealuri. Nu le amintea nimeni de răutăţile pe care le făcuseră până atunci. Nimeni. Omul din ei îi învăţase să ierte. Cu bucurie, înţelegere, bunătate...  Pentru a fi ca ei şi a cunoaşte bucuria zâmbetului. Într-o zi unul din ei s-a ridicat pe o piatră şi a strigat:

- Oamenilor! Oamenilor! Veniţi mai aproape! Eu sunt ca voi şi vreau să vă ajut. Am învăţat să fiu ca voi.  Eu ştiu ce trebuie făcut ca să vă scoateţi din nou zâmbetul la lumina dătătoare de viaţă a Soarelui! Vă voi păzi şi înmulţi podoabele. Vom uni tărâmurile noastre într-unul singur, la fel să fim. Va fi linişte. Și pace va fi. Ciomegele şi bâtele le vom arde. În jurul focului ne vom prinde de mâini şi ne vom roti. Ca într-o îmbrăţişare. Precum Soarele. Pământul și totul va zâmbi.  Va fi linişte. Zâmbet de linişte va fi.

Tare s-au mai minunat oamenii! Nu înţelegeau de unde ştia el de povestea zâmbetului lor? Şi ce bine ar fi să aibă pentru copii mai multe podoabe, linişte, zâmbet şi să nu mai fie nimeni doborât. Sunt ca voi, de aceea ştiu! Aveţi încredere în mine şi alegeţi-mă MaiMarele vostru. Oamenii l-au crezut. Au avut încredere şi si-au scos din nou zâmbetul la lumina Soarelui. De a doua zi culegătorii de podoabe au fost schimbaţi cu străinii ce începuseră să vină din ce în ce mai mulţi. Oamenii i-au crezut şi  i-au lăsat să îi ajute. Li s-a pus la dispoziţie totul şi fiecare se căznea să facă să le fie  mai bine. Cer, pământ,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori și zâmbet aveau!

Într-o zi străinii s-au întors cu spatele. Vorbele lor s-au transformat în întuneric. Precum şerpii cei veninoşi se târau şi se înveninau vorbele lor. Încet, încet toate bogăţiile au fost luate şi duse  în zarea depărtării, acolo unde veniseră. Nu vă temeţi, a tunat vocea şi ea fără putinţa zâmbetului. Aşa trebuie. Ştiţi secretul binelui. Îl vom muta de aici. Voi cei mai înţelegători, trebuie să înţelegeţi că NOI suntem stăpânii voştri. Înţelegeţi şi mulţumiţi-ne. Aţi fost până acum  nişte cai slobozi. Sunteţi puternici. Mai puternici ca noi. Dar spre deosebire de voi, noi suntem vicleni. Avem ştiinţa de a aranja rostul tuturor lucrurilor. Pentru noi, pentru binele nostru şi al copiilor noştri, avem ştiinţa de a fi stăpâni. Acestea sunt adevăratele virtuţi, peste tot ce mişcă, peste tot ce există.  Doar printr-o bătaie a palmelor decretăm supunere,  ascultare, dragoste în slujire. Virtutea de a stăpâni tot ce există e numai în noi. Voi aveţi alte trebuinţi. A venit timpul să vă strunim. În libertate caii nu ştiu să-şi poarte stăpânii. Noi ştim ce nu ştiţi voi.  Gata cu coama în vânt și corola de lumini a lumii! Rostul vostru este să mângâiaţi pământul, să faceţi şi alte lucruri minunate decât nimicurile de aici. Vă vom duce  să construiţi oraşe, palate, case, străzi şi  poduri pentru noi veți face. Copiii voştri ne vor admira. Vor dori să fie ca noi, să trăiască ca noi în orașele și palatele construite de voi. Struniţi  veţi şti să faceţi mult mai multe lucruri minunate. Cine nu se supune va fi trimis înapoi în Cer!

Li s-au luat podoabele. Copaci, metale, cărbuni, petrol, pietre strălucitoare. Totul a fost dus dincolo de zare. Dincolo de zare. Palate, străzi, poduri, oraşe au bătut din palme purtătorii de nezâmbet să fie făcute. Oamenii s-au supus. Marmura şi pietrele de peste tot au fost aduse aici să strălucească. Pământul a rămas ascultător şi supus ca şi oamenii. Munţilor li se luau piatra şi pădurile. Palate, străzi, poduri din ei făceau.  Măiestria mâinilor venea din sufletul lor. Poate aşa vor zâmbi şi se vor îndura, îşi spuneau oamenii. În fiecare perete sunt mâinile lor zidite. Dragostea din mângâierile lor au  pus-o peste tot, pentru ei, pentru măreţia lor nevăzută, pentru dorinţele lor mereu nepotolite. În asfinţit întunericul se agaţă de palate, străzi, poduri unindu-se cu umbra nezâmbetului lor. Cel care le era Maimarele se căznea în fiecare moment să zâmbească pentru a fi ascultat, pentru a sădi încredere, dar nu reuşea decât un rânjet jalnic. Oamenii îl priveau şi nu înţelegeau de ce stătea cu ei şi nu se ducea dincolo în lumea nezâmbetului. De ce îi sfătuia să dea totul şi să meargă dincolo pentru că numai aşa le va fi cel mai bine? Nu înţelegeau, dar  pentru că stătea cu ei îl ascultau. Nu din frică şi nici pentru că ar fi avut încredere, dar aşa îi învăţase Omul din ei, să fie buni, iertători, îndurători...

Omul din ei tăcea şi-i îndemna şi pe ei să tacă!  De ce atâta linişte? Şi cât zgomot producea nezâmbetul. Tăcerea voastră e o insultă pentru noi!, le-a tunat vocea nezâmbetului. Şi privirea ce o duceţi spre Cer ne deranjează enorm, totul contravine legilor noastre. Trebuie să faceţi numai ceea ce vă este îngăduit.  Am auzit fel de fel de vorbe despre tăcerea vostră. Adevăr, cinste, dreptate, iertare, credinţă, judecata de apoi şi alte bazaconii. Sunteţi un mare pericol pentru omenirea ce vrea să se dezvolte şi nu să se întoarcă în slobozenia necontrolată precum caii sălbatici.  Aţi avut onoarea să scoateţi bogăţiile din pământul ăsta puturos şi nesuferit. Aţi avut onoarea să ne construiţi oraşele şi tot ce ne este de trebuinţă. Aţi fost aleşi pentru asta. Şi în loc să vă mulţumiţi cu ce v-am oferit, tăceţi, priviţi spre cer şi spuneţi lucruri îngrozitoare despre bunul mers al vieţii. Noi comandăm aici totul, nu Cerul. Tot ce mişcă e plănuit de noi. Am fost aleşi să facem asta. Sunteţi duşmanii noştri. Veţi fi pedepsiţi.

Au fost aduşi oamenii în negru pentru a fi judecaţi. Au fost acuzaţi de nesupunere şi trădare faţă de legile date de oamenii nezâmbetului. Nimeni nu s-a împotrivit acuzelor nedrepte. S-a făcut întuneric în Cetate şi în oameni. Tristeţea nedreptăţii ca un voal de mireasă nenuntită alergă printre lacrimi. Pământul răscolit peste tot ascundea rădăcini şi urme de paşi. Omul din ei i-a învăţat secretul dăinuirii. Zâmbetul s-a adâncit  în tristeţea din ei. Toamna zăboveşte în fiecare anotimp. Doar gândurile oamenilor ca o coamă de cal fluturând veşnicia, sunt slobode şi se unesc în îmbrăţişări precum libertatea de a fi. Dimineţile vin în ferestrele lor, anotimpurile nu mai zăbovesc ca altădată. Vin şi pleacă. Cei rămaşi în Cetate îşi aşază privirile pe cărările de întoarcere dintre Cer şi Pământ! Sclipesc ca nişte stele într-o noapte geroasă. Ce facem acum Omule din noi?  Ce facem acum? În liniştea din ei au simţit căldură.

Cer, pământ,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori și zâmbet aveau.

Pe rând fiecare din voi va urca muntele cel mai aproape. Când terminaţi de urcat vă rămâne calea spre Cer. Veţi duce cuvoi  nedreptatea ce vi s-a făcut! Este multă şi grea, dar o s-o puteţi duce. Eu sunt în fiecare din voi. Nu e pedeapsă. Este putera din simţirile noastre. Este ceea ce trebuie făcut vieţii. Acolo sus în vârful de munte pământul rămâne jos, ca o ultimă treaptă. Acolo se va produce eliberarea.  Eliberați nedreptatea  ce aţi strâns-o până acum în voi, trebuie  să vadă lumina soarelui. Cu bunătate şi înţelegere se naştele binele, știți asta. Va curge sânge, ca  izvorul ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă.   Veţi lua cu voi tot ce aţi învăţat, tot ce aţi cunoscut. Veţi ajunge acolo unde  începe începutul. Curaţi, drepţi, zâmbitori, frumoşi. Va fi o explozie de lumină şi totul o să fie ca înainte.

Calea de mers pe pământ s-a întâlnit cu cea care duce spre cer formând o cruce, la fel precum Omul din ei este! Drumul vieții de mers pe Pământ s-a întâlnit cu cel ce duce spre Cer! Oamenii au înţeles! Oamenii ştiu acum că duc cu ei crucea primită atunci la naştere. Palmele mâinilor, zâmbetul copilăriei  şi mersul desculţ sunt pentru a arăta crucea din ei, adică calea dreptăţii, a adevărului, a luminii! Aceasta este adevărata menire a omului!  Un drum prin ploi, zăpezi, nopţi, lumină! Prin anotimpuri este rostul anotimpurilor. Răsplata lacrimilor nu are sfârşit. Totul se întoarce în Cer.

Cer, pământ,  copaci, ape, pietre, priviri,  paşi, munţi, câmpii, dealuri, anotimpuri..., culori și zâmbet mereu pentru noi vor avea!