I-a înghițit Volga 'ntr-o vară...

Cei mai frumoși ani ai tinereții mele s-au risipit ca florile și ca frunzele anotimpurilor. Treisprezece ani am stat îmbrăcat în haine militare și în haine de prizonier. Și-n toți anii aceștia, nu știu dacă, noaptea, am visat vreodată măcar un singur vis frumos, ori să mă bucur și eu de ceva!... M-a luat în armată la 22 de ani, când mi-era și mie drag să-mi trăiesc tinerețile, alături de femeia mea și de copiii mei, că aveam deja trei; m-am însurat mai devreme, fiindcă simțeam eu că pot să fac copii și să întrețin o familie. Eram înalt și voinic! Nu mă speriam de nimic pe lumea asta și credeam că nu voi avea parte, în viață, de suferință, însă soarta omului n-o cunoaște decât bunul Dumnezeu, iar zilele vieții noastre sunt în mâinile lui!

Mi-aduc aminte că trăgeam cu coasa, din răsăritul soarelui, pe dealuri, până când se lăsa soarele peste păduri. Obosea și el, că era soarele lui Dumnezeu, dar eu n-aveam nimic, nimic! Din contră, de multe ori continuam să cosesc și pe lună, mai ales când era lună plină. Atunci știu că veneau căprioarele prin apropiere de mine și se uitau, săracele, cum trăgeam de coasă, de parcă ar fi fost din apă coasa mea!...

Îmi plăcea, mai ales, dimineața, când auzeam cântând câte trei-patru cuci deodată, îngânându-se, de răsuna pădurea. Nu mă mai gândeam atunci nici la nevastă, nici la copilașii ăia mititei, care veniseră pe lume unul după altul. Liniștită era inima mea pe atunci!... Dumnezeu mă lăsa să mă bucur de toate-ale lui: de cântecele cucilor și ale altor păsări, de roua ierburilor, dimineața, când intram desculț cu coasa în ea; de luna nouă, uitându-se mereu la mine, de vânticelul ce venea dinspre Bistrița și intra, furișindu-se, în pădure... De toate m-a lăsat Dumnezeu să mă bucur, fiindcă știa el prea bine ce-mi hărăzise pentru mai târziu!... Treisprezece ani din viața mea am plătit pentru bucuria acelor dimineți ale tinereții, când cel mai drag pe lume îni era să cosesc și să aud cântecul cucului!

În octombrie însă, 1934, am plecat în armată la Regimentul 31 Infanterie Calafat, la compania a patra, arma mitralieră, și am stat până în octombrie 1936, când m-am eliberat. N-am apucat să mă bucur de nevastă și de copiii mei, să mă joc și eu cu ei, să-i legăn pe picioare, să-i mint ba despre una, ba despre alta, că tot în toamna aceluiași an, ʼ36, m-au luat în concentrare, în Ardeal (Maramureș), unde am stat până în 20 de august 1937. Cam pe atunci am simțit eu ceva legat de unguri, de război. Nu dormea armata română! N-aveam generali care să sforăie pe graniță, cu capul pe mușuroaie de furnici!...Era trează armata noastră! Eram noi săraci, dar, vorba unuia din Craiova: „Noi avem vână, bă, de zimbru, nu de vacă!...”. Și chiar așa și era. Cât timp am fost pe graniță, în Maramureș, am simțit că nici un fir de iarbă de pe malul Tisei nu se mișca fără să mă-ntrebe dacă are voie să se aplece înspre noi sau înspre Tisa, să bea apă!...

Stam pe malul Tisei și mă uitam dincolo. Era vară și cald. Vedeam oamenii cum coseau și strângeau la fân și mi se făcea un dor de casă, de nu mai puteam!... Cum aș mai fi vrut să fiu și eu pe malul Bistriței ori pe deal, să trag la poloage și să simt apoi mirosul proaspăt al fânului!... Visul mi s-a împlinit în vara lui ʼ37, când am venit din Maramureș, de pe Tisa, dar din nou a trebuit să plec în altă parte de țară, pe Prut, unde am făcut pregătire de luptă și am apărat granița până în ʼ39. Apoi, am venit acasă. În 1941 s-a sunat mobilizarea. Am plecat pe front, la Odesa și, mai departe, la Stalingrad.

Era vară și cald. Trăgeam cu mitraliera, pe câmp, după ruși. Nu știu câți ruși voi fi omorât, dar știu că am tras în ei și mai știu că mereu mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, dacă vrei să mă lași, lasă-mă, dar dacă vrei să mă iei cu tine, să mă iei repede! Să nu mă chinuiești, Doamne! Iar de-o fi așa, să-ți fie milă, Doamne, măcar de copilașii mei, că sunt trei, Doamne, și toți trei mărunței!...”.

Toți trei erau băieți. Uneori, mai ales când stam în tranșee și ploua ori dădea zloata peste noi, de nu mai știai de tine, că stăteai în nămol, în pozmoliță, până dincolo de genunchi, plin de păduchi, și atunci mă gândeam că, chiar dacă mor, are cine să mă urmeze: are cine să-mi dea de pomană, la zile mari, și cine să vină pe la mormântul meu, să-mi pună la cap o floare și o lumânare.  Așa că nu-mi prea mai băteam capul ce-o fi cu viața asta a mea! Când văzusem eu atâția morți și răniți, cum treceau cu tancurile peste ei, de vii, nu mă mai gândeam la viață nici ca la o lacrimă, când îți cade în țărână!... Nici cât la un fluture, pe care calci, vara, cu talpa goală, și-l strivești fără să vrei, acolo, în iarbă.

Dacă vreodată m-a mișcat ceva cu adevărat în toți anii ăia, treisprezece la număr, au fost două întâmplări legate de nemți și de evrei, o dată, și de ruși și nemți, altă dată.

Parcă văd și acum SS-iștii cum i-au împușcat pe evrei în Rusia. Erau dați în mă-sa SS-iștii ăia!... Oameni aspri, care nu prea stăteau de vorbă cu tine, chiar dacă erai ofițer român. Pe evreii ăia i-au pus de au săpat un tranșeu adânc; era un neamț mai mare. Săpau bieții evrei și plângeau de udau lemnele. Erau, printre ei, și bătrâni, și femei cu copiii în brațe. Ăștia nu săpau. Stăteau pe marginea șanțului și se uitau cum săpau ceilalți. Dar toți plângeau!... Știau că acolo le vor putrezi oasele. Îmi venea să pun mitraliera pe nenorociții ăia de stăteau cu automatele la piept, în poziție de tragere, cu mâna pe trăgaci, fără să clipească, dar ce-aș fi putut să fac?! Eram doar alături de ei... Îmi venea însă să le strig așa, în față: „Bă, nenorociților, ce-aveți, mă, cu oamenii ăștia, că doar sunt civili și nu v-au făcut niciun rău! Nu vedeți, mă, că eu și copii mici și e păcat de ei! Voi îi ucideți și pe copilașii ăia nevinovați, așa cum a făcut Irod al lor, al evreilor?! Ce vină au, mă, ăștia de azi, pentru ce-au făcut bătrânii lor cu Iisus Cristos și cu copiii?! Ăștia sunt tot oameni, ca și noi! Ei nu sunt pe linia întâi, să tragă în noi!... Ei sunt civili. Cum să ne luptăm noi cu civilii?! Nici un țigan nu ar face treaba asta!...”.

Și-n timp ce mă gândeam și mă uitam la femeile alea, la evreicele ce erau cu copilașii în brațe, odată aud cum se dă ordin de pregătire pentru a trage. Și-n momentul acela am văzut cum femeile, evreicele tinere, frumoase, și-au pus copiii jos, pe iarbă, la picioarele lor, și s-au uitat drept înspre SS-iștii ăia, care au primit ordinul de tragere și le-au executat fără a clipi măcar din ochi. Apoi, după ce evreii au căzut în șanțul ăla mare, SS-iștii au mai tras câteva focuri în cei care încă nu muriseră și-n copilașii îia nevinovați, pe care i-au împins cu piciorul peste ceilalți, în șanț. După ce au controlat încă o dată, să vadă dacă mai era cineva de zicea „au!”, au chemat tancurile. Tancurile s-au învârtit cu șenilele peste șanțul ăla, până ce l-au astupat, de ziceai că acolo n-au fost și nici nu vor mai ieși vreodată oameni; că doar iarba va acoperi acei morți nevinovați, acei copilași care se agățau cu mâinile de picioarele mamelor lor, neștiind ce se întâmplă acolo.

A doua întâmplare care m-a zguduit la fel de tare, s-a petrecut în vara anului 1942, prin august, în Rusia, pe fluviul Volga. Rușii ne luaseră prizonieri și ne treceau Volga cu un șlep, ca să ne ducă mai departe, într-un lagăr din Rusia, la Mardovka. Pe șlepul acela erau prizonieri români și nemți. La un moment dat, rușii de pe șlep, care ne însoțeau, au adunat o sută de ofițeri și de soldați nemți și i-au dus la capul șlepului. Apoi, au chemat mai mulți soldați români și ne-au pus să-i dezbrăcăm pe nemți. În pielea goală i-am lăsat. După asta, ca niște turbați, la un semnal, rușii de pe șlep s-au repezit la nemți și i-au îmbrâncit pe toți în apele Volgăi. Noi, românii, ne uitam îngroziți cum unii dintre nemții îmbrânciți în apă încercau să înoate și să se apropie de șlep, să se prindă de el, dar rușii au pus mitralierele pe ei și i-au ciuruit, de vedeai ce n-ai văzut de când e lumea asta pe pământ: se înroșea apa de sângele nemților (și erau numai băieți tineri, frumoși, subțirei!); unii înotau cu o mână, cu fața spoită de sânge; apoi, îi vedeai cum se scufundau și nu mai ieșea deasupra lor decât o gură de aer ─ aerul din urmă. Atât mai rămăsese din toată tinerețea lor ─ aerul acela pe care nu-l mai vedeai, că se pierdea și el în Rusia asta mare!

Noi, românii, plângeam de ți se făcea milă, așa cum plângeau evreii aceia, când i-au împușcat SS-iștii. Plângeau și ofițerii noștri, mai ales colonelul Cambrea, care, mai târziu, în lagăr, ne îndemna să intrăm în Divizia „Tudor Vladimirescu”. Asta, poate pentru că nu-l împușcaseră și pe el, atunci, pe Volga!... Plângeau toți ofițerii noști. A venit însă la noi, care ne înghesuiserăm unii în alții, ca oile, și ofițerii, și soldații, la grămadă, a venit un ofițer rus și ne-a spus: „Voi n-aveți nici o frică! Pe voi nu vă împușcăm, că nu voi ați început războiul!...Ăștia au plecat contra noastră!... Nu mai plângeți, gata!...”.

Eu însă nu credeam că vom scăpa, fiindcă la Stalingrad, într-o vară, când rușii ne încercuiseră, douăzeci și două de divizii, și de nemți, și de români, și de italieni, unguri, unii din ofițerii noștri au zis să tragem și să ieșim din încercuire, dar unde să te mai fi dus, că eram prinși ca-ntre fălcile leului!... Totuși, câțiva ofițeri români n-au vrut să se predea. Erau câțiva generali români foarte curajoși, care s-au suit într-o mașină și au început să tragă, de ziceai că nu mai rămâne picior de rus în toată Rusia asta mare, fără de sfârșit!... De unde însă, că au venit rușii cu niște tancuri și-au trecut cu ele peste mașina în care se suiseră generalii noștri, de i-au făcut chisăliță pe toți. Terci i-au făcut! Nu s-a mai ales nimic din mașina aia! Noi, când am văzut treaba asta, ne-am îngrozit! Am zis că, poate, vor trece și peste noi cu tancurile, dar n-au trecut. La fel de speriați eram și când i-au înecat și i-au mitraliat pe nemții ăia, acolo, pe Volga, când ne duceau în lagăr, în Siberia.

Așadar, în 20 de august ʼ42 am căzut prizonier la Stalingrad, unde am fost și rănit. Eram în tranșeu și auzeam cum vuiau obuzele de brand pe deasupra mea. Treceau razant cu pământul. Nu știu ce mi-a venit mie atunci, de m-am ridicat un pic din tranșeu, și-odată am simțit o arsură în mușchiul spinării. Atunci, m-am și temut că am fost rănit de vreo schijă rătăcită. Și chiar așa a și fost.

Când ne-au încercuit rușii, la Stalingrad, m-au luat prizonier, fiind rănit. M-au suit într-o mașină, cu alții, și am plecat spre Siberia; ceilalți veneau pe jos, în coloane. Așa am ajuns în lagărul d ela Mardovka, dincolo de Volga, într-un orășel ca Rm. Vâlcea. Pe acolo erau numai păduri de brad. Mirosea a brad în tot orășelul ăla. Era frumos pe acolo. Aer curat, plăcut. Acolo, la Mardovka, erau mine de cărbune. Locuiam în barăci din lemn de brad, cu vată la încheieturi. Lucram la mină și aduceam, fiecare, câte o bucată de cărbune, de băgam în sobă; era așa de cald în baraca aia, de stăteai dezbrăcat... În lagărul acela eram trei divizii de români. În fiecare baracă erau câte 200 de oameni. Mâncarea nu mi s-a părut chiar așa de rea. Ei, ne dădeau și ei ce-aveau, că nu prea aveau nici pentru ei de-ale gurii. De foame, de! mâncai ce-ți dădeau rușii!... Mie nu mi s-au părut oameni răi. Din contră, mi s-au părut a fi creștini și miloși, ca și noi.

În mină, lucram câte opt ore; lucram în schimburi. După ce veneam din schimb, rușii nu ne mai puneau la nici o corvoadă , așa cum am auzit că se mai întâmpla în alte lagăre.

Veneam și ne odihneam. De fapt, nici în mină nu mi s-a părut chiar așa de greu. Rușii împușcau, iar noi încărcam vagonețele cu lopețile. Atât! Păi, vara, la coasă, pe deal, trăgeam de la cinci dimineața până la zece seara și tot nu mi se părea greu. Greu poate le-o fi fost ălora care trăiseră la oraș, că ăia nu erau învățați cu munca și cu sculatul prea de dimineață, dar eu, care mă trezeam înaintea cântecului cucului, am răbdat și nu mi s-a părut așa greu. Nici acasă nu prea mă gândeam, fiindcă știam eu că, odată și odată, tot trebuia să ne dea drumul, fiindcă n-aveau ce face cu noi acolo, toată viața. Aveam și noi acasă familie, iar în cer îl aveam pe bunul Dumnezeu, care ne vedea de acolo de sus și ne purta de grijă. Știam că El nu poate să-și întoarcă definitiv fața de la noi și că ne va lua de mână și ne va duce acasă, în România.

Eu am fost voinic și învățat cu munca și cu mâncarea mai săracă, fiindcă noi am fost oameni nevoiași. Se vedea treaba însă că e bine, uneori, să fii învățat și cu răul, că, nu se știe, poate dai peste un rău și mai mare, și atunci cum ai să-l treci, dacă te împiedici ca un copil?! Mulți însă n-au rezistat; s-au îmbolnăvit de dizenterie, au slăbit, că nu erau învățați cu munca ori că erau firavi din nașterea lor, iar ăștia au murit pe acolo, săracii!... Dacă era iarnă, îi suiau în sanie, dezbrăcați complet, și-i duceau într-un șanț mare; dacă era vară, îi suiau în căruță și tot acolo, în șanțul ăla, îi duceau. Trăgeau pământ peste ei. Nu tu popă, nu tu slujbă, nu tu cruce sau lumânare. Singurul „avantaj” ce-l aveau pentru ultima dată morții din lagărul acela era că veneau copiii din oraș la înmormântare. Mortul-prizonier era pus pe un cearceaf alb; patru soldați prindeau de cele patru colțuri ale cearceafului și-l ridicau cam o jumătate de metru de la pământ. Atunci copiii aceia, care erau pionieri cu cravate roșii la gât, cântau două-trei cântece patriotice, după care mortul era dus la groapa aia mare și aruncat acolo. Trăgeau pământ peste ei și ...gata! Aia i-a fost viața de om tânăr și frumos, odată!

Mai rău însă am dus-o pe timpul iernii. De obicei, la ora cinci sau șase era deșteptarea, dar când gerul era mare, ne sculam mai târziu. Atunci, de ger, lucram cu masca pe față, să nu ne crape pielea. Așa de puternic era gerul în Siberia. De acolo, de la Mardovka, ne-au adus încoace, în Ucraina, în lagărul de la Cestakov, unde am stat până ce m-am eliberat, pe 20 de mai 1947. Lagărul ăsta era pentru refacere. Slăbisem rău de tot. Din cât eram eu de mare și de voinic, ajunsesem la 30 de kilograme, îmbrăcat. Îmbolnăvisem rău de tot. Îi auzeam pe doctori zicând: „Mă, dacă e și căsătorit, are și trei copii... De, pașli na doma!” (Mergi acasă). Oameni miloși!... Alții, poate, m-ar fi ținut acolo și m-ar fi aruncat și pe mine la șanț, fără să am o cruce la cap.

Cât timp am stat în lagărul de la Cestakov, nu am lucrat nimic. Aproape patru ani am tăiat frunză câinilor prin lagărul ăla!... Mâncam mâncarea degeaba, cum s-ar spune. Noroc că lagărul era mare și mă plimbam toată ziua prin el. Atunci, în ʼ43, când m-au dus la Cestakov, ziceam că ar fi fost mai bine să mor, decât să mai fac umbră pământului degeaba, fiindcă, și de ajungeam acasă, tot nu mai eram om bun de muncă, așa cum fusesem la douăzeci și doi de ani, de spărgeam piatra-n pumn, cum se zice. Mă simțeam obosit și bătrân, deși nu eam!... Așa mă simțeam eu, din cauza bolii și a prafului din mină. Mi se îmbâcsiseră plămânii cu praf de cărbune. Îmbătrânisem parcă dintr-o dată!... Aveam o mare slăbiciune în corpul meu...

În ʼ44, în lagărul acela de la Cestakov a venit o comisie ca să ne înscriem în Divizia „Tudor Vladimirescu”, dar eu cu un țigan din Lăutărești (Băbeni), n-am vrut să ne înscriem. Ceilalți toți s-au înscris; am rămas numai eu cu țiganul ăla, dar nu ne-au pedepsit că nu ne-am dus cu ceilalți. Eu am zis în gândul meu: „Dacă n-am pierit acolo unde au fost cele mai grele lupte și am scăpat până acum, deși am fost rănit, înseamnă că trebuie să mor acum? Așa, mai bine, rămân aici. Dacă am noroc, scap; dacă nu, nu!...”.

După ce-au plecat toți ceilalți din lagăr, de-a rămas lagărul gol-pușcă, m-au chemat rușii și mi-au zis: „De ce n-ai vrut să pleci și tu cu ceilalți? Vrei să stai aici toată viața?!” și mă priveau cu milă, fiindcă mă vedeau în ce hal eram, de treizeci de kilograme, cu haine cu tot, și, în plus, știau că aveam acasă trei copii, băieți toți, care mă așteptau...

„Acum, ce fac?! le-am răspuns eu. Cum mi-o fi soarta!...”.

I-am văzut pe toți românii din lagăr cum s-au încolonat și cum au plecat în țară. Eu cu țiganul ăla am fost duși, apoi, într-un lagăr de nemți, unde am stat vreo două săptămâni. După două săptămâni, am fost duși tot într-un lagăr de români, și tot la Cestakov, unde erau românii care refuzaseră să se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”.

De aici, din lagărul de la Cestakov, în ziua de 20 mai 1947, după cinci ani de lagăr, de prizonierat, cred că Stalin a dat ordin să ne dea și nouă drumul acasă, să venim în țară. Dar nu toți românii de acolo au plecat atunci, ci numai cei mai prăpădiți, cei mai bolnavi, adică. Cei care au fost buni de muncă au rămas acolo. Nici nemților nu le-au dat drumul. În sfârșit, a dat Domnul și am plecat spre gară, încolonați. Pe drum, în tren, unde aveam și cazan, ca să ne facă mâncare, am fost însoțiți de un rus bătrân. Ăsta a venit cu noi până la Focșani.

Eram îmbrăcat cu o manta românească, de la morți, îngăurită peste tot de gloanțe, peticită ca vai de ea; mai aveam un veston nemțesc, bonetă rusească, pantaloni rusești, bocanici din foaie de cort, cu tălpi de lemn; bocancii ăștia cred că aveau peste două kilograme, că prea mi se păreau grei... Or unde eram eu așa de slăbit. În gara Băbeni am ajuns pe la prânz, dar am rămas acolo până a doua zi, pe la zece, că n-am mai avut curaj să plec pe jos, șase kilometri, până acasă, la Frâncești. Știam că nu puteam să-i fac, kilometrii ăștia, și mă prindea noaptea pe câmpul Băbenilor, pe unde nu erau sonde, ca azi, și nici asfalt. Așa că, am dormit în gară și a doua zi am pornit ușurel spre casă. Mergeam câte cincizeci-șaizeci de metri, stăteam jos. Simțeam că nu am să rezist până acasă; norocul meu cu Nicu Mănescu. Dumnealui a trecut cu șareta și a oprit. M-a cunoscut și mi-a zis să stau acolo jos, pe iarbă, că el se duce acasă să anunțe pe ai mei, copiii și nevasta, ca să vină să mă ia cu ceva.

Se uita cu milă la mine, săracuʼ!... Om milos!...

Nevastă-mea, am aflat la urmă, îmi făcuse pomeni la toate sărbătorile mari, de Înălțare, de Paști... Mereu îmi dădea de pomană. Mănescu, după ce i-a anunțat pe ai mei, că sunt pe câmpul Băbenilor, s-a întors și m-a adus acasă cu șareta lui. Când m-au văzut copiii, că se făcuseră mărișori, s-au și speriat și-au început să plângă. Nevastă-mea plângea și ea... S-au strâns vecinii, rudele... Toți plângeau!... Parcă fusesem mort și înviasem!

Arătam ca un schelet. Și ce haine urâte, de cerșetor, aveam pe mine! Și-au bătut joc de noi, că  n-am vrut să ne înscriem în Divizia „Tudor Vladimirescu”, de-aia. Clocoteau păduchii pe mine. A pus nevasta un tuci mare în curte, a fiert apă și am făcut și eu o baie fierbinte după atâția ani!... Hainele mi le-au pus în mijlocul curții și le-au dat foc. Ce miros urât și greu ieșea din ele!... Parcă ardea un lagăr cu prizonieri cu tot. A doua zi m-au dus la un doctor la Băbeni și doctorul mi-a spus să nu cumva să mănânc pe săturate, că stomacul meu e mic de tot, cât pumnul, iar mațele subțiri. Dacă mănânc mult, mi se sparge stomacul. Să mănânc lapte nefiert, așa cum îl mulgi direct de la vacă.

Așa am făcut și în câteva luni m-am pus și eu pe picioare. Iar m-am făcut de vreo optzeci de kilograme, dar ceva-ceva se schimbase în mine. Nu mai eram flăcăul ăla de douăzeci și doi de ani, care cosea cât era ziua de vară de lungă. Obosisem și parcă mi se făcuse nu știu cum de viață!... Nu mai aveam poftă de nimic, de nimic!... Parcă mă simțeam străin printre ai mei. Noaptea, de multe ori, visam că eram pe front, sau în lagăr, și mă trezeam țipând ori plângând.

Prin august, spre sfârșitul verii, m-am dus pe deal, să văd ce mai făcea câmpul. Mă simțeam singur, deși vedeam oamenii cosind. M-am așezat în fân, sub un cireș sălbatic. Am stat pe brânci și am plâns, fără să poată zice cineva că am luat-o razna, așa cum o pățiseră alții. Eu însă nu plângeam decât tinerețea mea, care s-a risipit ca frunzele acelui cireș  sălbatic, acolo, pe deal, în singurătate. Singur sub cer!...

(Ilinescu N. Nicolae, născut în 28 decembrie 1912, în comuna Frâncești, județul Vâlcea, decedat în 22 septembrie 1996)