Doamne! Copiii  mei, Doamne!...

Plecasem în armată în 1938 și lăsasem acasă nevasta cu doi copii mici ─ unu de trei ani și altul de doi ani - un băiat și o fată. Armata am făcut-o la Deva, la Grăniceri, unde am stat un an, după care am fost mutat la Salonta Mare. Aici am stat o vară. Vara lui ʼ40. De la pichetul Pătârlagele m-au dus la Chișinău-Criș, la punctul vamal, unde am avut ocazia să-l văd pe mareșalul Antonescu. I-am dat defilarea. Era un bărbat înalt, serios și parcă era cam trist, ori se gândea, poate, la ceva, că prea era cufundat în gânduri. Nu zâmbea deloc. Sta acolo, la tribună, și ținea în mână un fel de baston, dar mai scurt, ca un clarinet, pe care îl mișca în jos și-n sus. M-am uitat bine la el. Era înalt, slăbuț și avea un pic de barbă, așa cum avea Ceaușescu atunci când l-au judecat.

Era nebărbierit. Să fi avut la cincizeci de ani. Serios om! Păcat că, mai târziu, pe front, dăduse un ordin: cel care nu luptă, să-l împușcăm. Deci, să-l împușc pe camaradul de lângă mine, dacă-l văd că nu trage în inamic!...Ei, asta nu mi-a căzut prea bine... Tata a căzut prizonier în primul război mondial și a stat doi ani și jumătate în lagăr, la nemți. După ce-a venit din lagăr, eu l-am întrebat dacă a omorât mulți oameni, iar el mi-a spus că n-a omorât pe nimeni, cu toate că ar fi putut, dar el știa că, dacă omori pe cineva, Dumnezeu îți ia și ție zilele. Eu n-am omorât nici un rus, nici un neamț... Încă de când am ajuns pe front, mi-am zis că o să ascult sfatul ce mi-l dăduse tata.

Atunci, în ʼ40, odată cu cedarea Bucovinei şi a nordului Transilvaniei, am primit ordin să ne ducă la Regimentul Grăniceri din Bacău, iar de acolo ne-au dat la Vatra-Dornei, pe linia Iacobeni-Cârlibaba-Ciocăneşti, pe Valea Bistriţei în sus. Dincolo de Bistriţa erau ungurii, iar noi eram dincoace.

Ei, mirosea rău de tot a război!... Nu mă gândeam decât la copii și la nevastă. Mi se făcea mereu dor de ei, dar ce puteam să fac?! Stam pe graniță și ne uitam dincolo, unde fusese pământ românesc și acum nu mai era. Ajunsese la străini, că așa vruseseră cei mari ai lumii!... Parcă îți venea să urli de necaz!... Ajunseseră românii de dincolo de râul Bistrița să fie străini în țara lor!... Mare păcat!... Halal diplomați!... Mă gândeam, și nu numai eu, ce aveau de gând cei de la București, de nu le păsa deloc de soarta românilor, ca și când ar fi fost ai nimănui. Mai discutam și noi, între noi, ostașii, mai ales seara, după ce ne adunam la companie, la Iacobeni.

Într-una din nopți, ne-am pomenit cu legionarii c-au intrat peste noi, în companie. Căpitanul nostru era în concediu. Era vreo șapte-opt legionari. Ne-au luat armele. Ei aveau pistoale. Umblau cete-cete. Ne-au luat ca din oală. Toți dormeam tun. Dimineața, legionarii au blocat toate șoselele, că nu mai puteam să ne aducem nici pâine.

- Ce facem, domʼ sublocotenent?!” l-am întrebat eu pe un concentrat.

- Du-te, mă, și ia sania! Înhamă caii și hai să mergem amândoi! Pune pușca mitralieră în sanie!

Armele ni le luaseră ei, legionarii, dar după ce ne-am certat cu ei acolo, la primărie, noaptea, unde se adunaseră învățători, popi, alții, ni le-au dat înapoi, dar cu greu. Zicea unul dintre ei că trebuie să ne dea armele înapoi, că noi apărăm țara din afară, iar ei o apără din interior. Apoi, am mers și am deblocat drumurile și   ne-am luat pâine pentru companie.

Nu știu de ce, dar nu mi-a fost deloc frică de legionarii ăia… După asta, a venit ordin să plecăm la Bacău, unde s-a format Batalionul 36 Grăniceri, cu care am plecat pe front, în Rusia, direct la Rostov pe Don. Ne-au îmbarcat în vagoane de vite și am tot mers, timp de mai bine de o săptămână. Era în ʼ42. Pe tren, spre Rusia, ne-au dat pește sărat, câte doi, și câțiva pesmeți. Mă uitam prin crăpăturile vagonului și mă prindea dorul de copii! Mă gândeam că poate voi muri prin câmpiile Rusiei, că mă vor mânca lighioanele și corbii; că băiatul și fata mea nu-și vor mai aduce aminte că eram și eu un om tânăr și în putere; că-și vor bate joc străinii de ei...

Stam ciucit pe podeaua vagonului, rezemat de alți camarazi pe care îi auzeam vorbind că noi mergem într-un batalion de pază al mareșalului Antonescu, dar mie nu-mi mai păsa, fiindcă nu mai credeam nimic, nimic din ce auzeam vorbindu-se. Poate că treaba asta, cu batalionul de pază al mareșalului, or fi scos-o ofițerii noștri, ca să ne mai îndulcească; să ne mai scoată din gândurile rele ce ne cuprinseseră pe mulți dintre noi. Cât de prost să fi fost, și tot îți dădeai seama că te duci la moarte, nu la distracție, la vreo nuntă...

Mă uitam printre crăpăturile vagonului și nu mai voiam nimic, nimic! Am zis de câteva ori „Tatăl nostru” și l-am rugat pe Dumnezeu să mă aibă în paza lui. În sfârșit, am ajuns la Rostov pe Don. Era un oraș mare și frumos. Acolo, ne-au încartiruit în cazărmi de cărămidă. Aici am stat din vară până în iarna lui ʼ42, când s-a rupt frontul la Stalingrad. Era iarnă grea de tot. Ger cumplit! Ceață!...

Cum s-a rupt frontul la Stalingrad, maiorul nostru ne-a adunat într-un mare cartier din Rostov și, noaptea, am plecat pe jos, prin zăpada aia grea, mergând toată noaptea, la optzeci de kilometri, că așa marș n-am mai făcut de când mă știu!... Parcă simțeam cum venea Siberia din spatele nostru, cum duduiau și trăgeau cu tancurile. Mergeam pas întins, aproape că alergam, ce mai!... Din când în când mai întorceam capul înapoi, fiindcă mi se părea că simt răsuflarea soldaților ruși, alergând valuri-valuri după noi, învăluiți în aburi și mirosind a băutură și-a mahoarcă.

Mă cuprinsese frica, ce mai tura-vura!... De-abia atunci mi-am dat seama, cu adevărat, că viața asta a noastră e ca o frunză-n vânt; că oricând poți să ți-o pierzi și că nu-i pasă altuia de ea. Ne clătinam de oboseală, dar continuam să mergem gâfâind, transpirați, speriați de moarte și de grija prizonieratului, că doar ne așteptam din clipă-n clipă la așa ceva. În sfârșit, spre ziuă, a dat Dumnezeu de-am ajuns într-un alt oraș, în Tangarov, unde ne-am îmbarcat la tren și am venit spre țară, până la Tiraspol, pe Nistru. Aci, ajungând, am crezut că vom sta vreo câteva zile, după care vom merge spre țară, dar n-a fost așa, că un colonel, care era comandant, ne-a oprit acolo, la Tiraspol. La urmă am aflat de ce: fiindcă în afara țării avea salariu dublu. Asta era treaba cu hoțul de colonel, nu că-l durea pe el în cot de soarta țării ori de viața noastră!... Bani să fie, și câți mai mulți!

Așa că, vara lui ʼ43 am făcut-o toată la Tiraspol. Apoi, am plecat spre țară, direcția Brașov, la Regimentul 10. Când am ajuns însă la Tighina, am defilat și i-am dat onorul Mareșalului Antonescu. Părea la fel de trist și de singur! Era abătut rău, rău de tot, cu toate că încerca să pară vesel. Și era tot nebărbierit... Și tot cu gândul la Țară. Acum, când pentru a doua oară îi dădeam onorul, nu am mai simțit pentru mareșal decât milă.  Mi-era milă de el ca de părintele meu, pe care l-aș fi văzut cum încerca, neputincios, se zbătea din toată inima lui, ca să-și protejeze copiii de niște tâlhari, dar se vedea, bietul de el, că nu putea să se descurce. Atunci mi-a fost milă de mareșal.

La Brașov, în regimentul de refacere, am stat eu ce-am stat, dar mi se făcuse un dor de copii, de ziceam că n-am altceva de făcut decât să dezertez și să mă duc acasă, să-i văd și să-i iau și eu în brațe, să-i mângâi... Într-adevăr, visul mi s-a împlinit, că am primit o permisie de vreo tei-patru zile și mi i-am văzut. Erau amărâți, slăbuți... I-am luat în brațe și i-am sărutat, dar le era frică de mine. Plângeau. După asta, m-au chemat la Regimentul 90 Infanterie, la Sibiu, la vânători, de unde m-au trimis din nou pe front, la Iași, la Podul Iloaiei. Ne-au băgat direct pe poziție. Era în vara lui ʼ44. Auzeam ofițerii vorbind între ei:

- Am pierdut războiul! Gata, l-am pierdut… și se vedea că le părea rău, fiindcă îi vedeau pe ruși cum tot înaintau. Apoi, nu puteau să uite de pierderile mari de la Stalingrad, unde rușii făcuseră praf douăzeci și două de divizii.

La Iași au fost lupte grele, grele de tot, cum nu avusesem ocazia să văd în Rusia, la Rostov pe Don, unde stătusem în linia a doua, în așteptare, pentru a-i înlocui pe cei din linia întâi. Dacă se rupsese frontul, o rupseserăm și noi la fugă prin nămeții până la brâu. Acolo, la Podul Iloaiei, veniseră rușii peste noi, împreună cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, care era formată din românii ce căzuseră prizonieri la ruși și acum luptau împotriva fraților lor. Să lupți români împotriva românilor!... Mare păcat! Bătaia de joc a sorții!

Mi-aduc aminte că, într-o noapte, rușii și divizia asta blestemată au băgat peste noi o turmă de oi, să credem noi că erau ruși. Am tras în oi până le-am omorât pe toate. Curgeau gloanțele, proiectilele, bombardau avioanele, de nu mai știau unde să te mai bagi! Era prăpădul pe pământ!... Eu m-am lipit de peretele unei case, sub streașină, și parcă nu mai aveam inimă în mine de frică. Atunci a fost, cred, cea mai grea zi din viața mea! Stam sub streașina casei și dârdâiam! Îmi clănțăneau dinții în gură, deși era vară. Treceau avioanele rusești și mitraliau, de ziceam că n-o să se mai termine niciodată lupta aia.

După ce s-a potolit aviația, au venit infanteriștii ruși și eu, dacă rămăsesem în zona ocupată, am fost prins.

- Davai-te! Davai-te! (adică Predă-te! Predă-te!) mi-au zis, dar eu nu mă mai puteam opri din dârdâit. Ne-au dezarmat și ne-au dus la niște lacuri de la Podul Iloaiei. Apa din lacurile alea era vânătă și cu mătasea broaștei. Am băut din lacurile alea clocite. Generalii și-au smuls gradele de pe umeri și le-au aruncat. Au rămas, totuși, cu mantăile. Erau niște oameni înalți, la doi metri. Oameni voinici! N-am văzut pe nici unul înspăimântat. Adevărați ofițeri ai armatei române! Bravo lor!... Rușii ne-au încolonat, cu ofițerii noștri în urma convoiului. Nu au dat în ei, nu i-au înjurat. Era convoiul de un kilometru. De fapt, nici în noi, în ostași, n-au dat rușii; nu ne-au înjurat, dar dacă un neamț ieșea din coloană să-și facă nevoile, îl și împușcau. Parcă i-ar fi așteptat să facă ceva, ca să aibă motiv să-i împuște. Poate că aveau și ei dreptate, fiindcă nemții se duseseră peste ei, nu invers.

Era august ʼ44 și, iată, căzusem prizonier. Până a cădea prizonier, chiar în dimineața acelei zile, scăpasem de nu fusesem omorât de mitralierele rușilor și de un tanc. Eram pe poziție, pe o mejdină. În stânga mea aveam cinci, șase pușcași, iar în dreapta, sergentul, comandantul de grupă, și cu un țigan care era încărcător la pușca-mitralieră. Eu îmi făcusem amplasamentul decât pentru cap. Băgasem capul în groapă. Îl mai ridicam un pic și vedeam că rușii veneau grămadă spre noi.

- Trage, Tăcutule, mi-a zis țiganul ăla, că, dacă nu, trag eu în tine! Trage, băă!

Știam ce ordin dăduse Antonescu și, de teamă să nu mor împușcat de un țigan, am băgat arma pe lângă mine și am tras și eu un cartuș. Apoi, n-am mai auzit nimic. Atunci, speriat de liniște, am întors capul la stânga și văd cu groază că toți pușcașii erau împușcați în cap. Morți toți!... Mă uit la dreapta; sergentul și încărcătorul, țiganul, morți și ei. Veniseră pe spate... Mi-a venit să vărs când i-am văzut cu fețele năclăite de sânge și cu ochii beliți, albi. M-am ridicat și am luat-o la fugă ca omul nebun, fără să știu încotro mă îndreptam și ce voiam să fac, cu Faust-Patron-ul după mine, cu încărcătoarele de la pușca-mitralieră... Parcă atunci căzusem din cer și mă alergau haite de lupi turbați! Fugeam pe un drum de tarla, de ridicam praful în urma mea ca un nor. Am dat de un mitralior de-al nostru, care mai trăgea ce mai trăgea, dar când m-a văzut pe mine că fugeam ca apucatul, a lăsat pușca mitralieră și a rupt-o și el la fugă.

Văzându-l, am aruncat și eu ce aveam la mine și mi-am oprit numai pușca, dar din mers, fără să mă mai opresc din fuga aia, mai ales că auzeam tancurile rușilor cum huruiau, apropiindu-se mereu, și tot pe drumul acela de tarla. Nu știu cum oi fi făcut, cum m-oi fi învârtit prin porumbii ăia, că am ieșit chiar în fața unui tanc, și-au început rușii să tragă în mine de la vreo cinci metri, de săreau brazdele. Trăgeau în mine ca-n câine!... Știu că nu mai ziceam decât atât:

- Doamne! Copiii mei, Doamne!” și am fugit iar prin porumbi, la o jumătate de metru dinaintea tancului, cu ploaia de gloanțe după mine. Atunci a fost clipa în care mi-am dat seama cu adevărat că există Dumnezeu, pentru că, de multe ori, mai ales în lagăr, în Munții Urali, m-am tot gândit cum de scăpasem. Numai o minune dumnezeiască a fost ce s-a petrecut atunci.

Fugeam ca bezmeticul și vedeam prin porumbi ostași de-ai noștri terciți de tancuri. Rușii le luaseră bocancii, cizmele, ceasurile... Apoi, am ajuns lângă casa aia, unde m-am băgat sub streașină și de unde m-au luat infanteriștii ruși. Mergeam în convoi și mă gândeam ce ar fi trebuit să fi făcut pentru a fi scăpat, să nu fiu prins și trimis în lagăr; dar mă mai gândeam că, poate, așa socotise Dumnezeu că e bine.

Era august, cald, zăpușeală și praf... La câte o fântână, năpădeam ca oile la râu. Nu prea ne lăsau să bem pe săturate. Ne mai înjurau, ne mai și loveau, dar, până la urmă, tot beam apă, după care mergeam mai departe, din lagăr în lagăr, la Florești, la Bălți, unde am făcut baie. În lagărul de la Bălți, fiind un teren mlăștinos, săpam în pământ, făceam câte o groapă și, după ce se strângea apa, o beam. Eram închiși cu sârmă ghimpată.

De acolo, ne-au băgat în vagoane de vite și ne-au dus în Ucraina, la Mardovka, Pe tren, ne dădeau pește sărat, unu, doi, pești, și o bucată de pâine, iar apă luam  de la ceolovicii care ne însoțeau. Ăstora știu că le-am vândut hainele, bocancii...

Lagărul de la Mardovka era pentru refacere. Era un lagăr nou; se construiau barăci din brad. Mergeam la pădure, câte o sută douăzeci de prizonieri, tăiam brazi și-i aduceam pe pari până în lagăr. Din lagăr până la pădure erau cinci kilometri.

Munceam pe rupte, dar de mâncat, vai de noi. Ne dădeau foi de varză, ciorbă de varză și cartofi. Crăpam de foame. Mă sculam de la cinci, dimineața, și mă duceam la gunoi, de unde îmi umpleam buzunarele cu coji de cartofi și cu cotoare de varză. Mergând pe drum, spre pădure, ronțăiam la ele. Cum să trăiești?! Cu un ceai și un pesmete, dimineața; varză la prânz și seara?! Prin pădure mai mâncam și muguri de tei. Aveau un gust de colivă. Ei, ce să fi mâncat?! Mai găseam, uneori, boabe de grâu, de porumb. Mâncam, mâncam... De cartofi era să mor! Îi luam din cuib și-i mâncam cruzi. Erau amari. Smulgeam dovleacul din vreji și mâncam din el, pe drum... Eram ca un câine hămesit, alergând cu limba scoasă după o coajă de pâine sau orice altceva, care să-ți umple stomacul.

De fapt, în lagăr, două lucruri te chinuiesc cel mai tare: foamea și dorul de a fi liber! Nu munca te înnspăimântă, că de muncă eram eu sătul de acasă;    nu-mi era mie teamă de muncă, fiindcă acasă muncisem, de multe ori, mai din greu, dar libertatea te topește, oricât ai fi tu de zdravăn.

Într-una din zile s-a zvonit că ne vor muta într-un alt lagăr din Ucraina, iar noi ne-am bucurat, gândindu-ne că acolo vom trăi mai bine, dar n-a fost așa. Vorba românului: „Nu zice hop, până nu sai!”. Și chiar așa a și fost, că, în loc de bine, ne-au dus la rău. Ne-au suit în vagoane de vite și ne-au pornit pe podul Volgăi, lung, lung de tot. Cei mai bătrâni dintre noi au zis:

- E-he, ne schimbară adresa! Ne duc în Munții Urali!... și chiar acolo ne-au și dus, în lagărul 84/5.

În lagărul ăsta am văzut-o și eu pe Ana Pauker. Era cu părul retezat, frumos; era scundă și nu prea grasă. Eram chiar lângă ea. Părea veselă. Am văzut-o râzând. Ce dinți albi avea! Părul, negru corb! Ne-a vizitat, să vadă dacă eram bolnavi. Apoi, a plecat. Acolo era lagăr mare: trei mii de români și cinci mii de nemți. Comandantul garnizoanei noastre de prizonieri era unul Curcă, un plutonier din Craiova. Se formaseră brigăzi. Eu eram în brigada 64. Eram vreo cincizeci de inși, printre care și un moldovean bătrân, Cicoare Constantin, pe care rușii îl luaseră de la poartă. Ieșise bătrânul să se uite după noi, cum treceam în convoi, prizonieri, prin Moldova, iar rușii, văzându-l că se uita cu milă după noi, l-au luat și pe el în convoi. Cicoare ăsta era șef de brigadă, dar s-a îmbolnăvit și  m-au pus pe mine în locul lui. El a plecat la spital, săracuʼ! Nu știu dacă o fi scăpat cu viață, să se mai fi întors la casa lui din Moldova. În lagărul ăsta din Urali era cu adevărat greu! Munceam la liniile ferate, apoi la o carieră; spărgeam piatra și scoteam azbest. Trebuia să fac șaptezeci de procente, dar eu făceam câte două-trei sute, numai să mănânc, că eram rupt de foame!...

Cei care îndeplineam norma mâncam în mijlocul dormitorului, sus, la drapel. Stam la o masă lungă, acoperită cu pânză roșie. Mâncam porție dublă; ne dădeau și un pic de carne din conservele ce le primiseră de la americani. Cu mâncarea mă mai potolisem cât de cât, dar mă omora dorul de a fi liber! Nu mai suportam lagărul! Deloc nu-l mai suportam!... Aș fi vrut să am curajul și nebunia de a dezerta, așa cum făcuseră, la Mardovka, patru ofițeri români. Ăștia dezertaseră și ajunseseră la Prut, dar când să-l treacă înot, i-au prins rușii și i-au adus înapoi în lagăr. I-au împușcat în pădure. Acolo     i-au lăsat, să-i vedem noi, când tăiam brazii. Acolo au putrezit; i-au mâncat dihăniile pădurii!...

La fel mă bătea și pe mine gândul să fug, ori să rămân acolo, definitiv, mai ales că mă tot îndemna un rus, care îmi zicea că-mi dă hazaikă (nevastă), silovkă (casă, acoperiș) și nu știu câte ruble, numai să nu mă înscriu în Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”. Nacealnicul (șeful) ăla ținea mult la mine, că mă vedea că eram harnic. Nu mai puteam suporta deloc să fiu închis și să rabd de foame. Ca pasărea aș fi vrut să fiu, când vine, primăvara, sau pleacă, toamna, de-o vezi cum se pierde printre nori, dar mai ales vara, când ești la coasă ori la sapă și vezi uliul cum plutește pe deasupra satului, peste dealuri și peste păduri!... Așa aș fi vrut să fiu acolo, în Munții Urali, și s-o iau în zbor peste munții ăia mari, peste toată câmpia Rusiei și peste Volga, să ajung în țară.

Cel mai rău mă cutremuram când vedeam prizonierii ducând la groapă pe vreun mort din lagăr. Îl dezbrăcau în pielea goală, îl luau doi inși de picioare, târâș, și-l duceau la o groapă mare, de zece pe zece, săpată în marginea lagărului. Când se umplea groapa aia, o astupau și apoi săpau alta lângă ea, și tot așa. Mureau pe capete prizonierii! De foame, de slăbiciune, de dizenterie, de mizerie și, mai ales, cred eu, de dor. Nacealnicul ăla îmi tot zicea să rămân acolo, să iau o rusoaică și să fac alți copii. De fapt, sunt unele momente în viața omului când nu te mai gândești nici măcar la copii; la nevastă, nici atât. Se gândește numai și numai la el, cam în felul ăsta:

„Dacă nevastă-mea e tânără și de mine nu mai știe nimic, fiindcă, în mod sigur, am fost dat dispărut, precis că se uită și ea ba încoace, ba încolo, că e tânără, și până la urmă mă uită, ia altul și face și cu ăla copii, iar de mine nici că-i mai pasă, chit că, să zicem, m-aș întoarce după nu știu câți ani... Copiii, bieții de ei, sunt mici și necăjiți, dar cu vremea s-or face și ei mari și nici gând să-și aducă aminte de mine. Cel puțin ei, nevasta și copiii, sunt în liberate și fac ce vor, mănâncă ce vor, binevoiesc să meargă unde vor, dar eu nu am dreptul la libertate?! Ce, eu nu am tot o viață, ca și ei?! Viața mea de ce n-ar fi tot frumoasă, că doar sunt tânăr și trebuie să mă bucur de ea acum, nu când voi fi zbârcit și nu voi mai avea dinți în gură...”.

Așa gândeam în lagărul ăla, după ce aproape că mă convinsese nacealnicul, mai ales că acolo, în lagăr, era o silovkă, o casă unde erau femei la muncă; spălau. Poate că mi-aș fi luat una dintre ele, fiindcă rusoaicele, orice-ar spune nu știu cine, sunt frumoase și focoase. Când vedeam pe una roșie în obraz, cu ochii ca cicoarea și cu părul ca secara coaptă, rotunjoară, veselă, iute, parcă nu știu cum îmi venea!... Eram și eu tânăr, încă mai aveam putere, chit că slăbisem de ajunsesem de 39 de kilograme, dar sângele în mine fierbea ca și atunci când mă însurasem, la Șerbănești, pe Otăsău.

Ei, cu rusoaica aia, Daria, aș fi vrut să mă însor și să rămân în Munții Urali. Îmi plăcea mult de ea; la fel și ei, că o vedeam eu cum se uita la mine și cum îmi zâmbea. Poate că chiar ea l-o fi rugat pe nacealnicul ăla să mă convingă să rămân acolo. Dar n-a fost să fie, cum zice românul, fiindcă m-am înscris și eu, ca aproape toți ceilalți prizonieri, în Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”, și-a dat domnul de-am scăpat din Munții Urali.

Stau dracului aici, ziceam, până mi-o suna ceasul! La ce să mă mai duc în țară, să se uite ăia din sat la mine ca la un lepros și să mă tot căineze?! Mai bine să fi rămas în Munții Urali, să fi luat-o pe rusoaica aia rotofeie, cu ocii ca cicoarea, și, poate, era cu mult mai bine! Acum însă e prea târziu ca să mă mai întorc acolo. Și-apoi, nici că m-aș mai întoarce. Când aș vedea lagărul ăla, mi-aș aduce aminte cum îi duceau târâș, de picioare, pe morții ăia care erau în pielea goală, fără pic de carne pe oasele lor, schelete goale, că te apuca plânsul când îi vedeai. Cred că n-am să uit niciodată un mort cu gura rânjită, cu dinții galbeni, lungi, cum îi zdrăncănea căpățâna pe bolovani, când îl târau spre groapa din marginea lagărului!...

Stau dracului aici, la Odessa, și măcar mă mai uit și eu pe mare, din când în când, și văd valurile ridicându-se și alergându-se unele pe altele, întruna; mai văd vapoarele și le aud sirenele... Dar cel mai mult îmi plăcea cum se alergau valurile. Parcă erau poloage de fân și se legănau cu pământ cu tot!...

Stau aici și, până la urmă, voi vedea ce voi face! Poate c-o să rămân pe-aci, să lucrez în port...

Noaptea, ne-au și îmbarcat la tren și ne-au dus la Birzula, la divizie. Acolo, am stat cam o lună, îmbrăcați tot cu hainele de prizonieri, că Stalin nu voia să ne mai dea haine, de teamă cu fugim și noi cu ele. În fine, timp de trei luni am făcut instrucție cu rușii, de am zis că am să crăp pe acolo și n-am să mai ajung să-mi văd copiii. Frecau rușii la noi usturoiul!... Ieșea fum din noi, nu alta!

Într-o noapte însă am sărit din paturi ca iepurii din tufe. Era o hărmălaie de neînchipuit: împușcături, puști-mitraliere, tunuri... Se trăgea ca pe linia întâi, încât am încremenit de spaimă, fiindcă am gândit că a venit iar războiul peste noi și de-acum ni s-a dus definitiv viața. Dar n-a fost așa, că au venit ofițerii noștri, grămadă, peste noi și ne-au zis:

- Băieți, nu vă speriați! A căzut Berlinul! Ați scăpat! Gata, ați scăpat de front!.

Rușii trăgeau de bucurie! Beau, cântau și trăgeau ca la nuntă. Totuși, nu ne-au eliberat decât peste două luni. Jumătate din divizie era îmbarcată în tren și jumătate era la instrucție. Ne țineau acolo și nu voiau să ne mai dea voie în țară. După o vreme însă, au venit ofițerii noștri și ai lor, ne-au îmbarcat pe toți la tren și a dat Dumnezeu de-am ajund și noi la Ploiești. Aici, ne-au despărțit: un batalion la București, altul la Pitești și altul la Curtea-de-Argeș, într-un lagăr, unde eram și eu. Lagărul era în niște zăvoaie. Acolo am stat vreo două luni. Eram sub tutela rușilor: și armament, și muniție, și mâncare, și ofițeri! Făceam la instrucție cu rușii, de plezneam, nu alta! Parcă eram apucați! De cine se mai temeau, nu știu, dar știu că au scos multă apă din noi.

De la Curtea-de-Argeș ne-au trimis să ocupăm cazarma Regimentului 90 Infanterie din Sibiu, dar armata veche n-a vrut să ne cedeze cazarma. Așa că am fost încartiruiți prin casele oamenilor din Săliștea Sibiului, câte patru-cinci oameni, pe la români, pe la sași. Am stat până în 14 noiembrie 1945, când m-au desconcentrat și-am ajuns și eu acasă, dar parcă eram pe altă lume. Se schimbase ceva în mine și-n nevasta mea. Ne înstrăinasem! Nu ne mai apropiam unul de altul cu aceeași bucurie, așa cum o făceam până a pleca în armată și pe front. Apoi, aproape în fiecare noapte visam că eram tot în lagăr și mă rugam de nacealnicul ăla să mă lase și pe mine să mă înscriu în Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”, iar el nu o ținea decât una și bună, că eu trebuie să rămân acolo, în Urali, și să iau o rusoaică. Mă rugam de el cu ochii plini de lacrimi, și chiar așa mă și trezeam din somn. Alteori visam cum jupuiam coaja teilor, o aduceam în lagăr și făceam din ea opinci. Le strângea lagărul și le vindea în bazaruri, iar banii îi lua lagărul.

Visam cum rupeam muguri de tei și-i mâncam cu lăcomie, ca animalele, primăvara, când ies la mugurul proapăt, și mă trezeam mestecând și cu gustul ăla de colivă în gură. Scuipam lângă pat, pe întuneric, iar nevastă-mea mă întreba ce am; eu îi spuneam că de la tutun...Încercam să adorm din nou, dar nu mai puteam, că gândul îmi era numai și numai la lagărul ăla din Urali, unde, din brigada noastră, din cincizeci câți ne înscriseserăm pentru Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”, doar cinci inși am mai ajuns teferi în țară. Restul au murit toți! Toți au murit și-au fost îngropați în gropile alea mari din marginea lagărului. Își vindeau, săracii, pâinea pe tutun; apa n-o puteai bea decât fiartă, că, altminteri, dacă ai fi băut o gură de apă rece, ăla erai: mureai de diaree!

Eu însă am ținut minte ce-mi spusese tata, să nu omor oameni, și, uite, m-a avut bunul Dumnezeu în paza lui. Și am scăpat! Frică de moarte mi-a fost, de ce să nu recunosc, dar din tot războiul, ce mi s-a părut mie ciudat, a fost atunci, cu tancul ăla sovietic, când trăgeau rușii în mine de la cinci metri și, totuși, nici un fir de păr nu mi s-a clintit din cap. Atunci am văzut și eu puterea lui Dumnezeu. În rest, ca frunzele pe apă suntem! Ca valurile care se alergau unele pe altele, pe mare, la Odessa...

Tăcutu Gheorghe, 81 de ani, născut în 25 martie 1916, satul Șerbănești, comuna Păușești-Otăsău, jud. Vâlcea