Dumnezeu putrezea în cer
Prin septembrie 1939 aveam doi copii mărișori, de care a trebuit să mă despart, fiindcă am plecat la Regimentul 31 Infanterie Calafat, unde am fost echipați, organizați și trimiși în Ardeal. Acolo, în nordul Ardealului, erau niște zdruncinături cu ungurii; două sau trei județe fuseseră cedate ungurilor.
Noi, Divizia a doua, am fost duși la Șimleu Silvaniei, în județul Sălaj, unde am fost încartiruiți și echipați ca de război. Așteptam într-o încordare, de nu mai știam de noi. La un moment dat, știu că foarte mulți dintre noi întrebam ofițerii cât mai așteptam, de ce nu mai încep ostilitățile, fiindcă, oricâtă răbdare ai avea, simți că ți-o pierzi și preferi să înfrunți moartea, direct, decât să o aștepți, ca să vină când vrea ea...
Lucrurile însă s-au aranjat între ai noștri și unguri, prin cedarea nordului Ardealului. Noi, toți din divizie, ne-am mirat cum de s-a întâmplat așa! Cum să renunți, fără să te lupți, la o parte atât de mare și așa de bogată din țara ta?! Eram noi ostași simpli, de la țară, nu eram nici măcar ardeleni, dar ne durea treaba asta!... Era ca și cum ne-ar fi murit un frate sau ar fi fost luat în robie!... Mulți ardeleni, plângeau! Știau ei, bieții, de ce plângeau!... Cum să nu te doară?
Cu durerea asta în suflet am plecat dim Șimleu Silvaniei și am ajuns în Moldova, în județele Râmnicu Sărat și Tecuci, unde am stat din toamna lui ʼ39 până în primăvara lui ʼ40. Iarna fusese grea, dar noi nu țineam cont de asta, ci săpam niște șanțuri anticar, mari și adânci; mai păzeam și cazemetele care se făcuseră pe marginea Siretului, în caz de război... De fapt, eu cred că cei mari de la noi știau de câțiva ani că urma să înceapă războiul; altminteri, de unde până unde li se năzărise lor să le facă?
În toamna aia, a luiʼ39, ne-au luat rușii Basarabia. Se micșora biata țară, de parcă ar fi fost fără stăpân! Îți venea să urli ca lupul, iarna, când e zăpada la brâu și gerul îți răsucește oasele, de ți le întoarce pe dos!... Ca un blestem venit peste noi era ruperea, sfâșierea țării!... Mă gândeam de multe ori, acasă, la copii, și îmi ziceam că, poate, vor ajunge străinii și pe la noi, pe Valea Otăsăului, să-și bată joc de ai noștri, și nu știu cum îmi venea!...
De câte ori vedeam cazematele pe marginea Siretului, gândul mi se ducea la război. Nu că mi-ar fi fost frică de moarte, să lupt pentru țară, dar îi vedeam mereu pe ai mei, copilașii, uitându-se de pe gard și întinzându-și gâtul pe drum la vale, să mă vadă venind, iar eu, de, cine știe pe unde mă alunga vântul, prin ce colț de lume... Și așa a și fost, dar ceva mai târziu!
În primăvara lui ʼ40 a dat însă Domnul să mă duc și eu pe acasă și să-mi văd copiii, dar bucuria nu a durat prea mult, fiindcă din nou am fost chemat la regiment; apoi, iar pe-acasă și din nou la regiment, și tot așa până în septembrie ʼ41, când m-am dus la Regimentul 31 Calafat, unde am fost echipat de război. De fapt, știam sigur că voi fi trimis pe front, pentru că războiul începuse din iunie, iar noi luptam împreună cu nemții contra rușilor. Așa că, ne-au îmbarcat pe vapor, la Calafat, și am mers pe Dunăre până la Brăila. Gemea vaporul de greutatea căruțelor, cailor, tunurilor; era ticsit!
La Brăila am stat vreo câteva zile, după care ne-au încolonat și am plecat pe jos spre Basarabia. Am trecut Nistrul pe la Tiraspol. Aveam fiori mari înainte de a intra pe poziție, în prima mea zi de război. Nu că m-ar fi speriat moartea, mai ales că timpul era frumos și ar fi fost păcat să mori într-o toamnă așa de frumoasă, cum era atunci!...Dacă ar fi fost o vreme mohorâtă, mai că mai, dar așa era chiar păcat! Eu eram servant la brandurile de 81, când am intrat pe poziție. Era într-o noapte cu lună plină, mare, că vedeai și bufnițele cum zburau. Înaintea noastră fuseseră alte unități. Ei o luaseră de la Prut, pentru că mareșalul Antonescu a spus: „Trupele române vor trece Prutul!”. Așa a spus la radio.
Stam pe poziție, întins pe burtă, așteptând ordinul. Era însă liniște încremenită. Ciuleam urechile, ascultam cu grijă fiecare clătinare a copacilor, când, dintr-o dată, artileria noastră a început să bată neîntrerupt, iar noi, sub acoperirea focurilor artileriei, am înaintat și am ocupat poziție. Rușii au început și ei să ne răspundă, dar parcă nu aveau vlagă în ei. Se vedea că ceva nu era bine la ei. Mă așteptam să fie mai porniți, mai răi, dar erau prinși ca-ntr-o horă în care joci fără să ai chef!... Se trăgea de o parte și de cealaltă. Era mai mult o hărțuire; și rușii... și noi...
Nu se mai vedea, totuși, luna; se făcuse beznă dintr-o dată. Parcă trăsese cineva cu tunul în lună și o doborâse!... Atunci, m-a prins puțin frica! Totuși, continuam să atacăm; la fel făceau și rușii. Auzeam, prin beznă, gemete, strigăte de ajutor, răgnete... Era un vuiet mare, ca de uragan, de ziceai că se cutremură pământul sub tine; că, acum-acum, se despică și te înghite... Trăgeam continuu, la fel și rușii, ca niște apucați, și unii și alții, de ai fi zis că cineva ne întărâtase într-adins, ca să-și bată joc de soarta cuiva, care, în plus, mai este și nevinovat?! Dumnezeu, am învățat la școală, a făcut lumea după chipul și asemănarea sa.
Dacă El este bun și milos cu noi, noi de ce nu suntem asemenea lui?! Era clar că cineva lucra pe la spetele lui Dumnezeu, cu vicleșug mare, pentru a tăia beregățile mele și ale copiilor mei; ale rușilor, de asemenea!... Stam pe poziție, în tranșeu, și mă gândeam la Dumnezeu și la copiii mei. El mi-i dăduse și tot El trebuia să-mi poarte de grijă, fiindcă astfel, cel care lucra pe la spatele lui, ar fi putut să-l ucidă și pe El! Lucrul ăsta nu se putea însă întâmpla, mă gândeam eu, fiindcă eu nu mi-l puteam imagina pe Dumnezeu mort, pe câmp, cu cuțitul înfipt în spate, plin de sânge și năpădit de viermi!... Nu, Dumnezeu era deasupra noastră și ne vedea ce facem. Ne privea cu milă și ne lăsa să ne învrăjbim, ca să înțelegem că ne-am îndepărtat de El și că doar prin suferință ne vom apropia din nou de El.
Aproape în fiecare noapte mă gândeam la lucrul ăsta, bătându-mi capul în zadar, încât ajunsesem să o iau aproape razna. Doar copiii se mai așezau între mine și Dumnezeu și se agățau cu mâinile de vestonul meu, nelăsându-mă să mă tulbur prea tare.
În ziua de 13 octombrie 1941 a căzut Odessa. S-au dat lupte grele acolo. Eu n-am participat, dar mi-am dat seama după ce am ajuns la Odessa. Am văzut cazematele, fortificațiile, tancuri arse, oameni și cai morți, sute, poate mii de prizonieri... Te cuprindea mila și groaza în același timp! Mirosea prin oraș numai a hoit. Putrezeau caii și oamenii pe străzi. Năclăiți de sânge, îngăuriți de gloanțe, sfârtecați de schije, mâini și picioare risipite printre dărâmături și prin cazematele alea săpate în pământ și întărite cu traverse de cale ferată, iar deasupra pus pământ. Rușii nu se așteptau ca nemții să-i ia dinspre Răsărit, iar noi dinspre Apus, și atunci s-au retras.
Ajungând în Odessa, noi am rămas cu trupe de ocupație, ocupându-ne și cu curățirea terenului. Cercetam să vedem dacă prin case, prin beciuri mai era camuflat inamicul.
Ofițerii noștri ne spuseseră: „Băieți, dacă va cădea Odessa, noi, dacă ne-o ajuta Dumnezeu și-om scăpa de pe-aici, vom merge în țară! Ne va schimba o altă unitate”. Dar n-a fost așa. Nici vorbă să ne schimbe!... Atunci mi-am dat eu seama că pe soldat poate să-l ducă oricine de nas, pentru că e considerat prost, bătut în cap, și el, chipurile, nu știe decât să asculte și să execute. Și chiar așa și era, chit că eu, unul, să zicem, simțeam nevoia, după luptele alea de lângă Odessa, să mă duc acasă, la copii... Dar parcă îl interesa pe vreunul dintre ofițerii noștri ce gândeam eu?!
Așa că, vrând-nevrând, am fost luați în marșuri, pe câmpiile Rusiei, tot înainte. Ploua cu găleata. Ziceai că nu se mai termină odată. Înotam prin nămol. Ca porcii. Eram uzi fleașcă. Ploi reci, repezi. Continuam însă să mergem. Mărșăluiam continuu. Zi și noapte mergeam. Unde, Doamne, să-ți așezi și tu capul sub cerul ud fleașcă și el?! Eram uzi complet. Înotau picioarele în apa din bocanci. Ne era somn. Eram flămânzi și uzi, dar continuam să mărșăluim prin noroaiele Rusiei fără de sfârșit!
Inamicul continua și el să se tot retragă. Noi înaintam în urma lui, precum hăitașul vânatul. Mie, și nu numai mie, nu-mi plăcea deloc că tot înaintam, când ar fi trebuit să ne întoarcem în țară, la copiii noștri, care, poate, ne așteptau flămânzi!... Îmi venea să urlu de necaz când vedeam că și ofițerii mergeau ca vitele, alături de noi, uzi leoarcă, cu capetele plecate, ca la înmormântarea lui Dumnezeu! Parcă nici nu mai era Dumnezeu pe pământ!... Parcă ne lăsase singuri sub cer, să ne înece ploile și noroaiele Rusiei.
Se retrăgeau rușii înspre Siberia, fiindcă știau ei că iarna va fi, în curând, de partea lor. Ne atrăgeau, mi se părea, într-o cursă bine gândită, din care nu aveam cum să mai scăpăm, dar cui aș fi putut să spun eu tot ce gândeam?! Și-apoi, să zicem că n-aș fi avut chef să mai merg tot spre inima Rusiei... Ce-aș fi putut face?! Unde să mă fi dus, noaptea, când era cu putință să o întinzi, să dispari?! Greșeam, rău de tot, greșeam! Eu simțeam că rușii ne întind o cursă așa de bine ticluită, cum nici nu gândeau nici nemții, nici ai noștri, ofițerii, care acum mergeau ca vitele la abator, cu capetele în jos, cu glugile mantăilor pe cap, și ei năclăiți de noroi, fumând mereu, cu fețele întristate... Poate că în sufletul lor gândeau și ei ca și mine, însă nu aveau nici ei cui să se plângă! Cineva, de undeva de departe, pusese în mișcare milioane de oameni, îi sortise cu bună știință morții! Aveau, se vede, un interes mare în toată povestea asta urâtă, cu războiul.
Continuam să înaintăm, să mărșăluim prin ploile alea care nu se mai terminau, până când, într-un târziu, am ajuns la Doneț, unde inamicul a opus un pic de rezistență; la fel și la Don. Îmi amintesc că la Dnepropetrovsk am stat toată iarna lui ʼ41 spre ʼ42 ca trupe de ocupație. Orașul era destul de distrus. Arseseră fabricile. Oamenii, civilii, erau lipsiți de alimente. Spuneau că la ei sunt colhozuri, că primesc doar trei sute de grame de pâine pe zi și două-trei ruble. Mâncau, bieții oameni, pâine uscată. Era criză mare. Oameni amărâți. Ne arătau și nouă pâinea aia uscată, pe care o mâncau. O uscau pe sobă, ca să mănânce cât mai puțin. De multe ori le mai dădeam din rația noastră, că ți se făcea milă când vedeai copilașii ăia galbeni la față, supți, cu ochii fugiți în fundul capului. Văzându-i, mi-aduceam aminte de copiii mei și mă gândeam că poate tot așa vor fi și ei, amărâți.
Noaptea, făceam patrule prin oraș. Uneori ne mai atacau și partizanii. Erau camuflați prin case mai mari, prin câte un crâng de pădure, în marginea orașului. Pe unii i-am prins. Când vedeau trupe de-ale noastre, care nu erau chiar așa întărite, trăgeau în ele. Așa ne-au omorât mulți ostași. Mi-aduc aminte că ai noștri au prins vreo trei partizani care au fost aduși la comandamentul românesc, cu toate că în oraș era și comandantul german. În timpul acela veniseră la noi, pe front, pușcăriași din țară, care ceruseră să fie eliberați și trimiși să lupte în Rusia. Veniseră cu un batalion de completare. Unii erau foarte serioși, încât nici nu credeai să fie din cei care uciseseră ori tâlhăriseră pe cineva.
Și atunci când au fost aduși partizanii ăia, li s-a cerut unor pușcăriași, doi inși, să-i execute pe partizanii ruși. Pușcăriașii și-au luat armele și au plecat cu partizanii pe o stradă, în sus. Erau trei partizani. Pușcăriașii noștri i-au împușcat în timp ce ăia mergeau pe stradă, în sus. Nu știu cum mi-a venit când i-am văzut cum au căzut și cum țâșnea sângele din ei. M-am întors aproape imediat. Parcă mă clătinam ca un om beat. Muriseră trei oameni la vreo patruzeci de ani, fiecare. Sigur că aveau familie și copii mari, poate chiar pe front. Fuseseră și ei tineri; se însuraseră, râseseră, jucaseră, plânseseră... Au fost, asta e!... Unde era, oare, Dumnezeu?! Unde se ascunsese, de nu mai voia să ni se arate?! mă tot întrebam de unul singur.
Continua să plouă aproape fără întrerupere. Ploi multe, grele. Uzi până în măduvă. Frig umed. Ceață umedă. Nu se mai vedea cerul. Muriseră toți îngerii din cer. Putrezeau și ei în negura din cer. Apoi, au început ninsorile. Totul era alb. Alb complet. Doar noi continuam să înaintăm prin câmpiile fără de sfârșit. Mărșăluiam și eram tot în hărțuială. Atacau ai noștri, mai răspundeau și rușii, și tot așa...
Mărșăluiam, mărșăluiam prin zăpadă, și noi, și caii, tunurile, toți! Brandurile le duceam cu doi cai. Ieșeau aburi din cai ca din locomotivă. Zburau corbii pe deasupra noastră. Continuam să mărșăluim. Zăpadă mare. Ger cumplit. Oameni blestemați. Popor blestemat de soartă!... Ce căutam noi tocmai pe-acolo?! Eu nu puteam înțelege nicicum lucrul ăsta! Până unde Dumnezeu avea de gând să ne târască nemții după ei?! Ce voiau, de fapt?! Voiau să cuprindă toată Rusia? Și ce să fi făcut cu ea? Să o vândă americanilor?! Nu, nu puteam pricepe nici în ruptul capului... Poate oi fi fost eu greu de cap, la nu știu ce, dar înțelegeam prea bine că nemții ne țineau după ei ca pe niște slugi nenorocite. Interesul era al lor, nu al nostru.
Continuam să înaintăm și să atacăm, dar fără prea multe rezultate. Atacul cel mai mare avea să fie dat de-abia primăvara, pe 3 mai ʼ42. Eram pe o câmpie întinsă, în apropiere de Harkov. Știu că eram cu brandurile într-o viroagă, când au început să bată și rușii, și ai noștri. Apoi, au năvălit tancurile rusești peste noi și ne-au înconjurat. Ofițerii, dacă au văzut, ne-au zis: „Băieți, nu mai avem încotro! Nu mai avem nici o scăpare! Fiecare cum ne-o milui Dumnezeu și cum vom putea să scăpăm de aici!”. Când am auzit și-am văzut noi prea bine că nu mai era rost de stat, am lăsat și brandurile, și tot, și am plecat numai cu ce-am putut lua cu noi.
Veneau tancurile rușilor ca niște grămezi mari de vite, mugind, iar artileria lor după ei, în grabă, de ziceai că s-a rupt cine știe ce răgaz și-au năvălit ape mari peste lume. Cu tunurile băteau, cu mitralierele, de nu știai unde să te mai bagi! Ai noștri au început să țipe, să țipe!... Țipau și fugeau. Fugeau pe câmp, și tancurile după ei, în urma lor, grămadă! Vai de mine!... Eu și cu încă unu, care era cu mine la cai, la cărucioarele alea cu care duceam brandurile, ne-am hotărât să încălecăm pe cai și să fugim. Am trecut printre tancuri călări. Rușii scoteau capetele din tancuri și râdeau. Râdeau ca nebunii, însă nu ne loveau, deși trăgeau după noi. Eu cred însă că ei n-au vrut să ne omoare. Mai mult au râs de noi. Ar fi putut să ne facă terci sub șenilele tancurilor. Le-a fost milă de noi! Asta cred că era. Oameni tineri pe tancurile alea; băieți neînsurați, mai mult ca sigur. Dar miloși. Ne-am retras departe, departe, Ne-am suit la tren și am ajuns tocmai în gara Tincuța. Aci, nemții puseseră foc depozitelor de efecte militare și de alimente, ca să nu cadă în mâna rușilor. Și gara ardea. Erau flăcările până la cer.
Am continuat să ne retragem și cred că am ajuns la Rășcani. Rămășițele regimentului meu au venit în țară. Am stat acasă vreo două luni de zile, dar nu-mi mai ardea de nimic. Aș fi zăcut toată ziua pe pătură, la soare, sub un măr din ogradă, dar îmi era rușine de oameni. Mereu veneau pe la mine și mă puneau să le povestesc de pe front, pe unde fusesem și ce pățisem. De , nu eram rănit, dar ceva se zbârcise în inima mea!... Mi se părea că soarta asta a omului nu e prea bună; că mai bine era să nu mai fi venit pe lume. Când îi vedeam pe ăia mici cum se învârteau pe lângă mine, cu sfială, ca și cum ar fi înțeles că aveam nevoie de odihnă și de liniște, parcă îmi venea să plâng!... Eram, și am fost, prea milos în felul meu. La fel ca și tanchiștii ăia tineri, rușii care scoteau capetele din tanc și râdeau. Poate că așa și e bine: să râzi de soartă. Eu, în schimb, nu eram așa. Eu mă gândeam mereu, ba la una, ba la alta, iar frământarea asta știu că nu era bună. Ce puteam să fac? Stam uneori pe sala casei, întins, și mă făceam că dorm, ca să nu mă mai întrebe unii sau alții despre front. Și-așa știam eu prea bine că tot nu mă credeau. Era o pierdere de vreme..
În vara aia, când am fost acasă, în ʼ42, am mers și eu la strâns de fân, ca s-o mai ajut pe nevastă-mea, pe mama, că era criză mare atunci. O zi lucrau femeile pentru un kilogram de mălai. Mi-era și rușine că mama și nevastă-mea se duceau la lucru, iar eu rămâneam acasă cu copiii. Îi mai întrebam și eu de una, de alta, dar nu mai eram așa de apropiat de ei, așa cum eram pe câmpiile Rusiei, când mă prindea dorul de ei, mai ales când nu se mai opreau ploile alea de toamnă și aș fi vrut să fiu cu ei, la căldură, în casă, la gura sobei, să coacem nuci și porumbi cruzi, ori dovleac turcesc, în cuptor... Dar erau vise, cum vise mi se păreau a fi și zilele alea de vară, când rămâneam acasă și mă uitam cu coada ochiului la copii, făcându-mă că dorm.
În sfârșit, toată toamna și iarna lui ʼ43 am făcut-o numai în concentrări, iar în aprilie ʼ44 m-a chemat Regimentul 31 Calafat și m-a vărsat la Regimentul 12 Bârlad împreună cu o sută de oameni. În regimentul ăsta de la Bârlad erau foarte mulți basarabeni, care ceva mai târziu, ne-au făcut o figură la care nu mă gândeam pentru nimic în lume, pentru că eu, ca român, nu aș fi făcut-o nici în ruptul capului.
Treaba însă era cam așa: frontul se apropia. Era deja la Iași. Odată cu noi au mai venit o sută de oameni de la Regimentul 26 de la Craiova și încă o sută tot de la Craiova, de la Regimentul 1 Dolj. Eram, așadar, trei sute de ostași, care trebuia să-i schimbăm pe basarabenii de la Regimentul 12 Bârlad, care era la Cetatea Albă, fiindcă basarabenii ăștia, dacă au văzut că se apropie rușii din ce în ce mai mult de noi, au început să fugă la ruși, noaptea, de unde ne înjurau, și pe noi, și pe ofițerii noștri, care fuseseră și ai lor. Îi strigau pe nume și-i înjurau. Ne ziceau așa: „Băă, mai stați voi mult p-aci? Vine nunta peste voi, băă...”.
Într-o bună zi, pe când noi eram pe Nistru, pe la Olănești sau Porcaru, unde am stat vreo cinci săptămâni, trupele rusești au rupt frontul pe la Iași și pe urmă ne-au încercuit.
Toată armata română care am fost în Basarabia, către Cetatea Alba, am fost luați prizonieri. Era chiar pe 23 august 1944.
În noaptea de 22 spre 23 august s-a dat un atac mare, dar rușii ne-au respins. Atunci, ne-am retras de pe poziție, fiindcă ofițerii noștri ne-au spus că nu mai aveam nici o scăpare. Dimineața, pe la orele opt, nouă, am vrut să ne lăsăm în comuna Sărata, care era aproape de Cetatea Albă, dar n-am putut să mai intrăm, că veniseră rușii înaintea nostră. Acolo era o cale ferată. Noi veneam de pe câmp și voiam să trecem peste calea ferată, să intrăm în comună, însă rușii au început să bată în noi cu mitralierele, cu tunurile.
Dacă am văzut așa, că ne-au primit cu focuri, ne-am retras pe calea ferată, grupuri, grupuri. Odată ne-am pomenit că au venit niște tanchete rusești, cu camioane... Ostașii ruși, pe ele. Mergeau, stând în picioare, cu pistoalele de gât. Când ne-au văzut pe noi acolo, au oprit tanchetele și camioanele. Ofițerii noștri ne-au zis: „Băieți, nu mai avem încotro! Care aveți batiste, scoateți-le, să nu ne împuște ăștia! Ne predăm, ce să facem!...”.
Așa am făcut. Am lăsat armele jos și-am scos batistele. Ei au venit la noi. Ne-au făcut semn cu mâna să stăm jos. Ne-am așezat. Ei au intrat printre noi și se uitau la noi. Au zis: „Ha, români! Români! Acum suntem frați!”. Au mai dat mâna cu noi; au stat jos, pe iarbă, lângă noi, și iar ne-au spus că suntem frați cu ei și că pornim de acum împreună contra nemților. Pe urmă ne-au făcut semn să ne ducem și noi să mâncăm struguri și lubeniță. S-au purtat frumos cu noi, dar noi nu mai eram pe pământ. Nu credeam aproape nimic din ce ne spuseseră. Gândul nostru era de acum la Siberia. Bănuiam că ne așteptau ani buni de lagăr în Rusia.
Ofițerii lor au plecat; au lăsat numai niște soldați de-ai lor cu noi. Câte unii, dacă vedeau că unul de-al nostru are bocancii mai buni, îi luau și le dădeau pe-ai lor. Am mâncat și noi niște struguri, lubeniță, porumb. Apoi, santinelele ne-au luat și ne-au dus la comandamentele lor, unde ziceau că ne dau „zapiscă” la mână și ne trimit în țară, dar după ce am ajuns acolo, n-a mai fost vorba aia. Ne-au strâns pe toți, ne-au făcut convoi și ne-au dus înapoi la Cetatea Albă, unde ne-au băgat în niște clădiri bombardate, în școli, în biserici. Trei zile ne-au ținut acolo. Mâncare puțină. Înghesuială mare la porție. O bucățică mică de pâine. Câte unu lua de două, trei ori, iar altul deloc. Eram leșinați de foame. După trei zile ne-au luat și ne-au dus pe picioare până la Odessa. Ne însoțeau premilitarii. Se încinseseră în cartușiere, cu grenade, cu arme și ne țineau sub ordin, încolonați. Am mers așa vreo șapte zile. Uneori mergeam și noaptea. Ziua ne topeam de căldură, de sete și de praf. Ne mai odihneam în câte un sat. Mâncare, mai deloc. Mai coceam câte un porumb; îl mâncam și viu. La fel și cartofii, varza... Ca oile mergeam. Mi se umflaseră picioarele. Mi se opăriseră. Unii au putut să fugă; și eu aș fi putut fugi, mai ales noaptea, dar mă gândeam că nu aveam haine civile și nu știam nici să înot, ca să trec Nistrul, Prutul și Siretul. Așa că, m-am lăsat în voia sorții. Mergeam abătut, mă legănam în convoi, că nu mă mai țineau picioarele de oboseală, și mă gândeam acasă, la copii. Îmi părea rău de ei, că-i lălasem măricei. Mama era bătrână, nevastă-mea era însărcinată!... Rău, Doamne, de viața mea
În sfârșit, am ajuns la Odessa. Ne-au băgat într-un lagăr mare, în marginea mării. Închiseseră lagărul cu sârmă ghimpată, pe trei părți, iar spre mare era zid de piatră. Prăpăd de lume era în lagărul ăsta, și de toate națiile. Apă ne aduceau cu cisterna. La masă, nu puteau să ajungă toți, să ia un castron de ciorbă de-aia și o bucățică de pâine, că se făcea îngrămădeală mare. Rușii s-au gândit atunci să ne dea câte un bilet cu număr, dar n-au putut să facă nici așa ordine, că se îngrămădeau ca oile. Unii intrau de mai multe ori, iar alții nu apucau deloc. Băteau rușii la noi cu ciomegele, dar degeaba, că burta nu știe de bătaie.
Eram disperați! Nu mai știam ce să facem de foame. Câțiva s-au aruncat în mare, ca să scape de chinul ăla de acolo. Mie nu mi-a trecut prin cap gândul de a-mi lua zilele, înecându-mă. Mă gândeam mereu la copii, acasă, și ziceam în adâncul sufletului meu că, odată și odată, tot o învia Dumnezeu, chiar dacă era mort în ceruri, și și-o aduce aminte de noi. Nu putea să fie El atât de rău, încât să ne întoarcă definitiv spatele!... Dumnezeu nu poate să ne urască! Știam lucrul acesta.
După un timp, au început să ne formeze convoaie și să ne trimită cu trenul, însă nu știam niciunul unde anume ne vor duce. Au format un tren cu noi; ne-au băgat în vagoane, ne-au pus câte două găleți de apă la fiecare vagon și ne-au dat câțiva pesmeți - niște felii de pâine uscată. În fiecare vagon erau câte cincizeci, șaizeci de oameni. Parcă pleca trenul cu noi în cer, de unde nu mai aveam cum să coborâm vreodată! Mă gândeam, mergând cu trenul ăla, că cine știe când ne vom mai întoarce. Nimeni nu mai zicea nimic. Ne amuțise Dumnezeu pe toți. Parcă ne dăduse cineva cu parul în cap. Erau năuciți de supărare, de foame și de ciudă pe soarta ce-o aveam. Două zile și două nopți am mers cu trenul; am ajuns pe malul Nistrului, la Zaporoje, un orășel frumos, tăiat în două de Nipru.
Venise toamna pe Nipru. Apa Niprului curgea domoală la vale. Cădeau frunzele copacilor. Orașul era dărâmat rău de bombardament. Fabricile fuseseră distruse. Doar Niprul curgea liniștit, fără să-i pese de cineva: nici de noi, nici de ruși. Ne-au băgat într-un lagăr mare, închis cu sârmă ghimpată, în niște barăci din lemn. Eram români, nemți, unguri, italieni, polonezi. Fiecare nație avea barăcile ei. Aici nu eram decât soldați și subofițeri. Ofițerii au fost despărțiți de noi, chiar de la Odessa.
După ce-am ajuns, ne-au schimbat efectele, ne-au tuns și am făcut baie. Apoi, ne-au format pe plutoane, pe grupe și ieșea fiecare la muncă cu nația sa. Ne-am format și pe categorii. Care arătau mai bine erau într-o grupă, mijlocii în alta, iar cei mai slabi în alta. Eu eram slab; poate pentru că tot timpul mă gândeam acasă, la lipsuri. Nu mă mai gândeam aproape deloc la mine. Eu am apucat la grupa slabă. Rușii îi spuneau „oca”. Pe cei din grupele întâi și a doua i-au scos imediat la muncă, iar pe noi ne-au mai lăsat vreo lună și ceva. Ne țineau prin curtea lagărului, mai ajutam la bucătărie. Apoi, ne-au scos și pe noi la muncă. Ne-au dus la fabricile care fuseseră bombardate. Scoteam fiarele și lemnăria de sub dărâmături, curățam cărămida de moluz, iar moluzul îl puneam deoparte; cărămida curățată o așezam în stivie. Mâncarea nu era de ajuns, dar nici nu era ca la Odessa. Aici ne dădeau câte trei sute de grame de pâine pe zi și ne fierbeau cartofi, morcovi, varză, fasole; din când în când mai băgau și conserve.
În lagărul ăsta s-au îmbolnăvit mulți prizonieri. Barăcile nu erau prea bine amenajate. Erau ploi. Veneam uzi de la muncă și ne culcam, grămadă, pe jos, pe pământ, ca porcii. O toamnă și o iarnă întreagă am stat așa în barăcile alea. Nu știam unde să ne mai băgăm de ger. Stam înghesuiți unii în alții. Dârdâiam. Unii gemeau în somn; alții strigau: „Mamăăă! Mamăăă!” și-njurau de toți sfinții, încât te cuprindeau fiorii. Îți venea să-ți rupi singur beregățile. Se încinsese și tifosul și mulți au murit din cauza lui, mai ales nemți. Alții s-au îmbolnăvit de dizenterie. Mulți fumători înrăiți își dădeau bucata de pâine pe tutun și mâncau de la rusnaci turte de floarea soarelui de la fabrica de ulei. La turtele alea le spuneau „macuca”. Beau după asta la apă, de se săturau! Dădeau în dizenterie și mureau pe capete, și români, și nemți. În fiecare dimineață puneau pe platforma unui cărucior câte opt, zece morți. Îi așezau ca pe znopii de coceni, în car, și nemți, și români, italieni... Era o echipă care se ocupa cu gropile. Îi duceau pe un maidan de lângă lagăr. Băgau câte trei, patru, cinci sau șase într-o groapă.
M-am îmbolnăvit și eu acolo, în lagăr, la Zaporoje. Am răcit la șale. Era ger, pământul rece, eu slăbit, flămând...Slăbisem rău de tot! De-abia mă mai țineam pe picioare! Îmi dădeau de la infirmerie niște vitamine. Aveam o slăbiciune în corpul meu, de parcă aveam optzeci de ani. Ziceam că am să mor pe acolo.
Nimerisem un șef de brigadă cam rău. Era de prin Romanați. Zicea că el a avut gradul de sergent major. Noi eram treizeci de inși în brigadă, dar, îmbolnăvindu-se, am mai rămas vreo douăzeci. Eu i-am tot spus șefului de brigadă că nu mai pot să ies la muncă, fiind bolnav, dar el, Roman Marin, că așa îl chema, mi-a zis: „Bă, ai fi tu bolnav, dar dacă ăla nu, ăla nu, eu cu cine să mai ies la lucru?!”. El, ca șef de brigadă, avea o porție în plus. Lui îi convenea, de! Într-o zi, n-am mai putut să mă duc la lucru; am rămas în baracă. A venit controlul prin barăci și m-au trimis la infirmerie, la „Lazaret”, cum îi ziceau ei. Șase săptămâni am stat acolo. M-a apucat primăvara. M-am mai înzdrăvenit un pic, fiindcă ne dădeau mâncare ceva mai bună: câte o felie de pâine albă, câte o cană cu lapte, mâncare de orez; ne mai făceau și perfuzii. Așa că, prin aprilie, sau mai, am ieșit iar la lucru. Mă simțeam mai bine. Era soare. Vedeam Niprul strălucind în soare; parcă era o oglindă. Era aer proaspăt, de primăvară. Am văzut, într-o zi, fluturii alergându-se prin lagăr și mi-a venit dor de acasă! Ce-aș mai fi vrut să fiu pe dealuri, pe la pomi, să-i văd plini, ciucure, de floare albă, și să aud cum cântă cucul în pădure! Să văd păduricea din coastă plină cu salcâmi în floare, iar eu să sui pe potecă, la deal, spre Opritură, cu coasa la spinare... Doamne, ce dor mă prinsese de casă în primăvara aia, la Zaporoje, pe Nipru.
Vremea însă trecea greu, dar trecea, și prin octombrie, la vreo două săptămâni după ce le-a dat drumul polonezilor, a sunat și pentru noi ceasul eliberării. Când brigăzile de români au ajuns la poartă, la control, rușii ne-au zis: „Hei, rumânski! Rumânski, sei ceas uhodițe damoi! Vasu ma-tii!” (adică: Hei, români! Românilor, acum plecați acasă! ՚Tu-vă mama voastră!). Care pricepea bine rusește ne-a spus: „Bă, fraților, mergem acasă!”.
Ne-am dus la bucătărie și am luat mâncarea ce ne-au dat-o acolo. Pe urmă, ne-au chemat la birou pe toți romînii și ne-au spus că ne ducem în țară. Ne-au mai zis să fim ascultători și să ajungem cu bine acasă, la familie.
Ne-au schimbat toate hainele și ne-au dat numai haine rupte. În picioare aveam pâslari cu talpă de lemn, o manta nemțească pe mine și niște pantaloni sovietici. Arătam ca o sperietoare, dar ziceam în gândul meu: „Doamne, numai să scap de aici, că și-n pielea goală mă duc acasă!...”. Ne-au spus că nemții mai rămân, că mai au de stat, iar hainele de ni le-au luat rămân pentru nemți.
Lagărul de la Zaporoje a avut un efectiv de șaiesprezece mii de suflete! După ce ne-au schimbat hainele, ne-au dat și nouă soldă, ruble de-ale lor, pentru ce munciserăm, dar până a trece de Nistru încoace, le-am făcut de cap. Am mai adus și acasă o rublă, s-o arăt nevestei și copiilor. În ziua plecării, ne-au scos din lagăr pe la ora șapte dimineața. Era în octombrie 1945. Ne-au încolonat și ne-au îmbarcat la tren. Atunci, a fost cea mai frumoasă și cea mai fericită zi a vieții mele!... N-am s-o uit niciodată! Era o toamnă frumoasă, domoală, iar sufletul din mine îmi era ușor ca fulgul. Îmi venea să strig de bucurie! Ne sărutam între noi, cu lacrimi în ochi. „Bă, fraților, mă, uite, mă, că veni și ziua asta! Mulțumesc, Doamne, pentru mare mila Ta!” zicea cîte unul din noi. Întinerisem parcă și aproape că uitasem definitiv prin câte mai trecuserăm. Era cea mai frumoasă toamnă din Rusia!...
Până să ajungem la Sevastopol, plecase vaporul cu un sfert de oră mai înainte. Îmi venea să zbier ca o fiară, de necaz, fiindcă bănuiam că ne mai așteptau, de acum, și alte belele. Santinelele s-au dus la comandamentele din oraș, ca să vadă ce fac cu noi. La Sevastopol, mai erau lagăre de români și de nemți. Ieșeau și ei de la lucru, ca și noi, la Zaporoje. Ne uitam la ei și parcă eram noi în pielea lor. Fără să vrei ți se făcea milă. Pe tren, avuseserăm ceva hrană rece, dar o terminaserăm, iar celălalt vapor românesc, ce trebuia să vină din țară, numai peste o lună mai venea.
„Ei, mi-am zis, când am aflat că trebuie să mai așteptăm o lună, te pomenești că am scăpat de Zaporoje și dăm de naiba tocmai aici! Ăștia n-au de gând să ne dea de mâncare; ploile, uite, au început; câmpul e gol... Să vezi ce foame o să mai îndurăm noi pe-aici!...” și chiar așa a și fost, că vreo două săptămâni de zile am stat pe niște dealuri, prin niște păduri mărunte, pe unde vedeam mașini fărâmate, cai morți, oseminte. Pe acolo fuseseră lupte grele.
Umblam prin păduri, morți de foame, tot căutând măceșe, mere pădurețe... De, ce puteam găsi și noi!... Din când în când ne mai dădeau cei de la comandamente câte ceva: fasole, linte ori un pic de pâine. Ne strângeam și noi câte doi, trei, adunam surcele, făceam focul și fierbeam fasolea sau lintea în câte o cutie. Prin pădure mai erau și mine iar câțiva dintre noi au murit pe acolo, fără să mai apuce să-și vadă familia. Le-am făcut câte o cruce din crengi, că n-aveam din ce, și i-am îngropat acolo, în pădure.
De foame, umblam ca bezmeticii pe toate dealurile alea, tot cu gândul la ceva de-ale gurii. Începuseră și niște nenorocite de ploi, de ziceai c-o să putrezească și Dumnezeu în cer. Dacă au văzut așa, ne-au băgat și pe noi într-un lagăr, unde am stat două săptămâni. Stam în niște barăci sparte și tremuram de nu mă mai puteam opri. Slăbisem, de eram piela și osul. Stam cu ochii printr-o spărtură a barăcii de lemn și mă uitam cum turna cu găleata. Parcă se spărsese cerul. Nu se mai oprea nici zi, nici noapte. Era întocmai ca atunci când mergeam înspre Harkov, prin câmpiile alea fără de sfârșit, înotând prin nămol, obosiți, nemâncați, nedormiți... Mă tot uitam înspre mare, să văd dacă apare vaporul românesc, dar nu se vedea nimic, în afară de valurile mohorâte, care se loveau mereu de zidurile de piatră.
Îmi venea să mă arunc și eu în mare, așa cum făcuseră vreo câțiva, care n-au mai putut îndura așteptarea aia. Eram cu toții cu nervii la pământ! Parcă ziceai că din clipă în clipă vreunul dintre noi o ia razna și-ți dă cu ceva în cap. Mulți aveau privirea de oameni nebuni, cu ochii sticloși. Mergeau ba în sus, ba în jos, cu capul dat pe spate, cu gura căscată, iar ploaia le curgea în gură. Când li se umplea gura, vărsau apa; apoi, iar își dădeau capul pe spate... Ferească Dumnezeu!... Pe vreo câțiva i-am văzut alergând după un șobolan. Se împiedicau și cădeau; se ridicau înjurând și din nou o luau la fugă, cu toate că șobolanul dispăruse. „Unde e șobolanul? Unde e, mă, șobolanul? Îl luarăți, ai? Fi-v-ar obiceiul vostru al dracului, să vă fie, de nenorociți și de pârliți ce sunteți! Îl luați voi acasă, ai?” după care începeau să râdă singuri, ca apucații.
Stam și mă uitam prin spărtura aia din baracă, ținând mâinile încrucișate pe piept, ca să mă mai încălzesc, și mă tot gândeam cum să fac să mă arunc și eu în mare, să scap odată de toate neneorocirile astea; să nu mai văd și să nu mai aud nimic, nimic. Brusc însă îmi aduceam aminte că acasă mă așteptau trei copii, nevasta și mama, care nu știau nimic de mine; dacă mai trăiesc sau nu. Atunci, scoteam mâinile afară, în ploaie, îmi umpleam pumnii și îmi dădeam cu apă pe față. Mă învioram, dar supărarea și gândurile rele nu mi le alunga deloc. Totuși, mai aveam o speranță, că vedeam prea bine că nu ne mai puneau decât la corvezi: pe la bucătărie, unde mai aduceam cu brațul lemne din pădure, mai descărcam câte un vapor sau câte un șlep cu alimente...
Într-un târziu, a dat Dumnezeu de-a venit un vapor românesc, pe care l-am descărcat noi. A venit încărcat cu vite, vaci, oi, saci cu zahăr, cu orez, cu fasole, câte și mai câte.
Două zile am tot descărcat vaporul ăla; apoi, l-am curățat. De acum eram siguri că vom pleca spre țara noastră. Niciodată nu mi-a mai fost așa de dor de țară ca atunci! De pământul românesc!...
În sfârșit, crăpase ceasul! Era prin noiembrie, într-o sâmbătă dimineața, când a pornit vaporul spre țara noastră. De cum m-am suit și am pornit, a și început să mi se facă rău. Mă prinsesem cu mâinile de o balustradă de fier și mă uitam cum se pierdea Rusia, cum rămânea abătută și tristă în urma noastră! Parcă îi era ciudă că-i scăpaserăm din gheare. Era tăcută și tristă Rusia!... Mi se făcea milă de ea! Ne hrănise și ea cum putuse și ne adăpostise la sânul ei rece, dar ne adăpostise. Se învățase cu noi, și noi cu ea! Oameni peste tot pământul! Pământul la fel pe sub toți oamenii! Soarta noastră o știau însă cei mari, fiindcă Dumnezeu putrezea în cer. Curgeau ploile toamnei peste lume și peste noi, pe vapor.
Mă uitam înspre portul Sevastopolului, care de-abia se mai vedea, și mă gândeam la prizonierii care rămăseseră acolo, în lagăr. N-am să uit, cred, niciodată, cum se uitau la noi și plângeau, în dimineața în care ne-am îmbarcat pe vapor, iar ei au rămas sub ploile alea fără de sfârșit ale Rusiei!... Îi mai așteptau poate alte ierni nenorocite și alte zile grele, până ce urma să urce și ei pe un vapor, ca să vină în țară. În sâmbăta aia, de dimineața până seara am mers bine, dar sâmbătă noaptea spre duminică ne-a prins o furtună, de se zgâlțâia vaporul și ne arunca dintr-o parte în alta, de gata-gata să ne scufundăm. A dat însă bunul Dumnezeu să se trezească în cer și să-și întoarcă fața spre noi chiar în dimineața de duminică, atunci când am început să ne apropiem de Constanța. Mie, dar și altora, îmi venise rău de zdruncinăturile din timpul furtunii, și stam întins pe jos. Unii erau mai rezistenți și stăteau cu ochii țintă spre Constanța.
„Bă, băieți, a zis unul din ăia, de se uita mereu. Se vede pământul românesc! Pământul românesc, bă!...” și-i vedeam cum se bucurau ca niște copii. Pe vapor erau marinari români dar și ruși. Cu toții se uitau înspre Constanța. Marinarii noștri se bucurau de bucuria alor noștri, dar și rușii erau cu bucurie pe față. Ne dădeau țigări, dădeau mâna cu noi, ne îmbrățișau. Îi îmbrățișam și noi. Ne bucuram cu toții, ca și cum la Constanța venise primăvara și înfloriseră piersicii pe țărmuri. Și români, și ruși, deopotrivă, se bucurau. Oameni pe tot pământul! Un singuur Dumnezeu care de-abia înviase, se primenise în haine de duminică și ne întâmpina pe țărm cu brațele deschise. Era ca-n ziua de Paști în sufletul meu!... Dumnezeu înviase și ne zâmbea fericit.
După ce am coborât, a venit armata română din Constanța, ne-a ținut o cuvântare și ne-a făcut numărătoarea. Apoi, ne-au mai ținut încă opt zile în carantină. Am fost cazați în școli și în niște barăci. Ne-au schimbat iar efectele; ne-au dat altele mai bune; mi-au schimbat și cămașa și izmenele. La sfârșitul celor opt zile, ne-am îmbarcat la tren spre București. Ce să mai stea însă ostașii?! Ce să mai ai răbdare, că-ți venea să zbori, de-ai fi putut, ca să ajungi odată acasă!... Când se oprea trenul în vreo gară, se și interesau când vin personalele și, gata, și săreau în ele. Parcă nici nu-i mai recunoșteai pe slăbănogii care fuseseră în lagărele din Rusia. Întineriserăm dintr-o dată.
De la Constanța ni s-a spus că, la două, trei zile după ce ajungem acasă, să ne prezentăm la cercurile de recrutare. Am ajuns în gara Băbeni, unde (nu știu cum aflaseră) mi-au ieșit înainte nevastă-mea, cumnatu-meu și socru-meu. PLângeau cu toții. Nu știau ce să mai zică; la fel și eu. Cu barba și cu părul ăla mare, cum eram, parcă eram călugăr. M-au așteptat cu căruța; era în spatele gării. Ne-am suit și am plecat spre Șerbănești. Pe drum, se uita lumea la mine ca la urs! Acasă, mi-au ieșit copiii înainte: Gore și Mărioara. Erau slăbuți, piperniciți și speriați; aveau obrajii gălbejiți. Peste tot era sărăcie mare! Sărăcie goală!... Nu aveau mălai, nimic, nimic, nimic!... Copilul cel mic, Nicu, cel care a fost făcut când m-a luat pe mine prizonier, când m-a văzut cu barba și cu părul ăla ca de călugăr, a zis: „Mamă, nenea! Pleacă! Mamă, nenea!...” și se tot înghesuia în nevastă-mea, de teamă! Nevastă-mea era uscată. Ne uitam unul la altul și nu ne puteam opri din plâns. Copiii se uitau la noi și au început și ei să plângă. M-am întors cu fața spre cer și-am oftat de s-au risipit norii de deasupra satului. Ajunsesem, în sfârșit, acasă!
Udrescu N Gheorghe, născut în 18 martie 1912, în satul Șerbănești, comuna Păușești-Otăsău, jud. Vâlcea; decedat în 29 iunie 1989.