Dormeau toate apele

Pe mine nu m-a speriat moartea! Niciodată! Eu n-am știut ce e frica sau spaima, fiindcă eu întotdeauna am gândit că viața mea e în mâna lui Dumnezeu. Dacă el mi-a dat viața asta, bună, rea, cum o fi, înseamnă că tot el mi-o ia, când va vrea, și tot la el am să ajung să dau socoteală pentru ce-am făcut pe pământ. Așa cum unui copac nu-i e frică atunci când te apropii de el cu securea, sau iarba, când bagi coasa în ea, nu se sperie, s-o ia la fugă, tot așa am fost și eu toată viața mea. Și de ce m-aș fi temut de moarte, când, atunci, în vara lui ’44, plecând în armată și apoi, după numai două luni și jumătate de instrucție, să pleci direct pe front, fără să-ți pese dacă te mai întorci sau nu acasă, mai era cazul    să-mi mai bat capul, din moment ce nu aveam copii, să rămână amărâți în urma mea, orfani ?!...

„Fie ce-o fi! mi-am zis. Cum o vrea Dumnezeu și Maica Domnului! Dacă mă întorc, bine, iar dacă nu, mare pagubă ! Că doar nu s-o face gaură-n cer !...”.

Fratele meu plecase ceva mai înainte pe front. Nu scrisese deloc. Parcă de scris îți mai ardea pe linia întâi. Se încheiase armistițiul cu rușii, la 23 august '44, când am fost trimis la București, să scoatem nemții de acolo, de la aeroportul Băneasa, fiindcă nu voiau să plece cu nici un chip. De la noi, de la Vâlcea, era un batalion, altul de la Slatina și al treilea de la Dolj. Toate formau divizia a unsprezecea. Dar bine se mai instalaseră nemții în clădirea aeroportului de la Băneasa ! Numai SS-iști erau acolo. Un batalion de SS-iști. Prima dată au încercat să se infiltreze pușcașii, fiind susținuți de noi, de mitraliori dar cum intra un pușcaș într-o baracă sau se apropia de aeroport, cum îi dădea neamțul cu grenada în cap și acolo cădea al nostru.

Atunci, ne-am gândit noi ce ne-am gândit și am ajuns la concluza că cea mai bună idee era aceea de a incendia acoperișul clădirii aeroportului. Acoperișul era din carton. Noi, mitraliorii, am băgat cartușe trasoare și-am bătut în acoperișurile clădirilor și-al barăcilor, până ce au luat foc. De-abia atunci s-au predat nemții ăia, SS-iștii. Un batalion de nemți am luat atunci prizonieri. I-am dezarmat de grenade, automate, pistoale, tot, tot,  i-am încolonat și i-am dat altora în primire, să-i ducă unde trebuia. Nu știu dacă ai noștri, românii, i-au predat sau nu rușilor, dar eu mă gândesc că au ajuns cu toții în Siberia. Chiar dacă ai noștri, să zicem, i-ar fi dus undeva, tot n-ar fi avut cum să-i ascundă de ruși. Oricum, tot în Siberia ajungeau.

Mă uitam la ei când îi dezarmam și când i-am încolonat și mă minunam de felul lor de a fi. Păi, ăștia nu se văitau, domnule, sau să se roage de tine, c-o fi, c-o păți, tot să încerce să scape, cum ar fi făcut nu știu cine! Ăștia erau oameni adevărați! Curajoși, domnule, nu glumă. Se uitau la tine, de ziceai că te îngheață! Foarte serioși! Și frumoși oameni! Toți tineri, gălbiori la păr și înalți, cu ochii albaștri... Frumoși băieți ! Păcat de ei, că, precis, mai mult de jumătate din ei nu s-au mai întors din Rusia. Pe acolo le-au putrezit oasele...

Aveau ei și avioane pe aeroportul Băneasa, dar n-au putut să facă nimic cu ele, fiindcă, cum încerca vreunul să se ridice și să plece, cum îl dobora anti-aeriana noastră. De acolo, de la aeroport, ne-au dus în Pădurea Râioasa, tot lângă București. Aci, nemții făcuseră niște barăci, în care locuiau și în care depozitaseră fel de fel de lucruri : efecte militare, băuturi, săpunuri, de toate bunătățurile. Parcă ziceai că ești cine știe în ce magazin de lux. Greu a fost însă până să ajungem noi să punem mâna pe toate astea. Cum ne-am apropiat de barăcile alea, cum au început să ne mitralieze. Atunci, am atacat și noi, și pe jos, și pe sus, dar nemții din barăci nu voiau să iasă să se predea, deloc. Doar atunci când au văzut că erau înconjurați cu patru-cinci tanchete, au ieșit din barăci și s-au băgat cu capul sub șenile. Toți șase, câți erau, au murit. Noi nu-i împușcam; îi luam prizonieri. Dar dacă ei singuri au vrut să moară, decât să se predea, treaba lor!

Mi-a venit un pic cam greață, când le-am văzut capetele terciuite de șenilele tanchetelor, dar asta n-a ținut prea mult, că deja mă obișnuisem cu morții și cu pericolul. Văzusem, la aeroportul Băneasa, mormanele de nemți morți, înșirați pe lângă barăci. Îi văzusem, de asemenea, și pe ai noștri, după ce am ocupat aeroportul: erau sfârtecați de grenade, fără mâini sau picioare; alții, cu mațele înșirate pe coridoare, prin încăperi, și nu mă speria pe mine că mai vedeam iar niște morți.

După ce s-au băgat cu capetele sub șenile, i-am dezbrăcat pe nemții ăia, șase, să le luăm ce aveau pe ei, și atunci am văzut că aveau o ștampilă pe braț. Erau SS-iști din cei mai periculoși ! Ăștia aveau jurământ, să nu se predea nici pe linia întâi. Aveau numai puști- mitraliere. Erau dați în mă-sa !... Oameni curajoși !...   I-am văzut eu și la Oarba de Mureș, unde, în trei săptămâni, au omorât șaisprezece mii de români și cine știe câte mii de ruși.

În Pădurea Râioasa n-am stat decât trei zile, dar a fost ca la nuntă. Am mâncat și-am băut la vin, la șampanie, de-mi plezneau creierii-n cap. Am căutat prin toate barăcile și ne-am luat numai ce ne-a plăcut nouă. Ne-am burdușit ranițele cu cămăși, izmene, pânză din foaie de cort. Cu de toate le-am umplut... Era acolo o butie mare, plină cu vin din cel mai bun. Am tras cu pistolul și-am pus gura ca la izvor. Mureai bând, domnule !... N-am mai băut, și nici n-oi mai bea vin din ăla. Apoi, am umplut câte patru-cinci sticle de fiecare, că erau prin camerele nemților numai sticle goale, ne-am îmbătat tun și am plecat la batalion.       Când am ajuns la batalion, căpitanul Ceaușu, care era din Pietrari, comandantul batalionului nostru a început să ne-njure :

- Băă...’tu-vă Dumnezeul mamii voastre, de nenorociți, o să muriți otrăviți, băă, că nemții ăia, SS-iștii, înainte de a se omorî, au otrăvit vinul, proștilor... Toți o să muriți.!...”.

- Păi, domnule căpitan, am zis eu, dacă ar fi fost otrăvit, am fi murit toți șase până acum, dar uite că n-am murit - și căpitanul a rămas un pic pe gânduri.. După câteva ore, ne-a chemat la el și ne-a cerut să-i dăm și lui un kil de vin, să bea. A băut și el și n-a murit!

Apoi, ne-au îmbarcat în bou-vagoane și ne-au dus spre Ardeal, după nemți. În gara Bușteni, ne-am dat jos și fiecare din noi a vândut din ce luase din barăcile nemților. Am făcut rost de o grămadă de bani dar pe toți i-am cheltuit în restaurant la Sibiu. Ne-am îmbătat, de nu mai puteau ofițerii să ne mai scoate de acolo. Pulbere ne-am făcut. Ne-au lăsat și ofițerii, fiindcă știau ei prea bine că urma să intrăm imediat pe linia întâi, pe dealurile Mediașului, și cine știe care mai scapă dintre noi. La fel știam și noi, dar nu ne speriam deloc că o să murim.. Eram tineri și aveam chef de viață! Asta era treaba !

Pe tren, de la București la Sibiu, am mâncat doar niște pesmeți. Cu ce să trăiești ?! Așa că am mâncat și am băut în restaurantul ăla din Sibiu, de-au crăpat toți dracii de ciudă!... Se uitau unii civili la noi, ce mâneam, și înghițeau în sec. Se mirau și ei de unde aveam noi ațâți bani, să chefuim. Le mai dădeam și lor câte ceva, mâncare, băutură, dar nu cine știe ce, pentru că ei rămâneau acolo, iar noi plecam la moarte.Nici Comenduirea nu avea treabă cu noi. Nu se lua deloc de noi. Cred că știau, sigur, că urma să plecăm cu trenul la Mediaș. De fapt, trenul suna mereu; ne tot chema, dar noi parcă mai aveam habar pe ce lume mai eram?! Până la urmă,  ne-au suit ofițerii în tren, l-au sigilat și am ajuns la Mediaș. Am coborât din tren și de-abia ne mai țineam pe picioare de beți ce eram. Ne-au încolonat însă pe grupe, pe plutoane, companii, pușcași, mitraliori. Gata! Direct spre Dealul Mediașului. Nu tu odihnă, nu tu somn! Nimic, nimic!... Și mi se închideau ochii de somn, de nu mai puteam, Măcar o oră să mă fi lăsat să mă-ntind în iarbă, pe dealul ăla, dar ți-ai găsit!...Alor noștri le cășunaseră pe nemți, și cred că aveau dreptate, că veneau nemții cu ai noștri vânzoale, grămadă. Ne respinseseră. Văzând treaba asta, ai noștri au pus în bătaie aruncătoarele de 81 și 120; pe noi, mitraliorii,  ne-au instalat pe creasta dealului cu mitralierele. Pușcașii, care erau înaintea noastră, beți turtă, au luat-o primii la atac, strigând: „Ura ! Ura ! Ura !”, iar noi îi susțineam cu mitralierele.

I-am respins atunci pe nemți, destul de ușor, și   i-am dus dincolo de Mediaș, unde era o creastă. Aci se instalaseră ei bine de tot, dar i-am scos și de-acolo tot cu aruncătoarele de 81 și 120. Am luptat toată ziua. Ne sărise băutura pe nări, cum s-ar zice. Parcă nici nu gustaserăm ceva! Așa eram de treji. Dar și câți dintre ai noștri au rămas înșirați pe dealurile și-n văile alea de lângă Mediaș. Noroc că a venit noaptea și pe la șase-șapte s-a încetat lupta, și din partea noastră, și din partea nemților. În zorii zilei următoare însă, am început din nou. De fapt, eu bănuiam că lupta va începe când se crapă do ziuă, fiindcă în timpul nopții văzusem cu ochii mei niște cercetași nemți. A fost destul de greu să-i scoatem pe nemți de pe creasta de deal pe care se opriseră și se întăriseră.

Noaptea, căpitanul nostru ne-a trimis, pe noi, cei șase inși de fuseserăm în Pădurea Râioasa, și ne-a dat ordin să scoatem din pământ o cruce mare, de lemn, înaltă de vreo trei-patru metri, care era băgată în pământ la un metru și jumătate, fiindcă acea cruce, lângă care eram noi instalați, era punct de reper pentru nemți. În apropiere mai era și un nuc, dar cel mai bine se vedea crucea. Așa că, ne-am dus noi, șase cu comandantul de pluton și cu încheietorul, un sublocotenent, și-am mers tot târâș, pe burtă, până ce-am ajuns la cruce. Era dimineața, devreme, că de acolo, de sus, i-am văzut pe nemți cum beau ceaiul în marginea lizierei. Ploua cu găleata. Ziceai că s-a spart cerul și o să ne înecăm de atâta apă. Pământul era terci, fleașcă. Noi eram ca porcii. Nu mai cunoșteai nimic din noi. Peste tot eram înămoliți. Sublocotenentul ne-a dat ordin s-o smulgem din pământ, și, când am tras odată de ea, am și scos-o și-am trântit-o la pământ. Cum au băgat nemții de seamă, au și început să tragă după noi cu aruncătoarele de 60, dar noi am fugit mult în dreapta; n-am mai luat-o pe unde veniserăm.

Băteau nemții cu proiectilele de 81 și de 60, de ziceai că au căpiat de-a binelea în dimineața aia. Cred că le era necaz că le făcuserăm figura asta!... Noi continuam să fugim, și iar să fugim, iar proiectilele grămadă după noi. Eu nu știu cum am făcut, că am scăpat cu capul în jos într-o groapă, iar proiectilul, când a căzut, m-a acoperit pământul, de nu mi se mai vedeau decât un pic picioarele. Băteau nemții la metru pătrat! Buni meseriași! Dați în mă-sa!... Atunci, puteam să mor, dacă nu sărea sublocotenentul cu încă doi inși, să mă tragă de picioare. Dacă nu mă scoteau repede, acolo muream. Începusem să învinețesc la față. Mi-au spus ei, la urmă.

Am ajuns la batalion și apoi am început să înaintăm. Ei, nemții, erau numai în apărare. Pe la prânz i-am respins. Au luat-o la fugă. Aruncau mașinile în aer și fugeau. Puneau, nenorociții, la mine peste tot. Dintr-o mină din asta a murit un sergent de-al nostru din Ionești. Era cu căruța. După ce a trecut linia ferată, nu știu cum o fi călcat cu roata pe mină, că odată l-am văzut sărind prin aer; apoi, a căzut în cap, pe linia ferată. Acolo a rămas. Mort ! A murit și calul. Acolo au murit...

De aci, de la Mediaș, am luat-o mereu după nemți și am ajuns la Blaj, unde am stat o zi  și o noapte. Nemții se instalaseră din nou pe o creastă de deal. Îi vedeam cum stăteau cu pistoalele-mitralieră atârnate de gât și banda târâș după ei. Pisau la noi, dar și noi la ei!... Cum ne duceam înspre ei, cum ne respingeau; tot așa, du-te, vino, până ce am reușit să-i cam înconjurăm și atunci s-au retras. Parcă păreau obosiți, sătui de atâta război, că nu prea mai aveau chef de luptat. Ne cam săturaserăm noi, că eram în țara noastră, d-apoi ei, care veneau, tot în retragere, tocmai de la Stalingrad, unde auziserăm și noi de la alții că acolo fusese prăpăd. Mai auziserăm și de Vigoda și ne miram de ce fusese pe acolo. Aici însă nu mi se părea cine știe ce. Parcă ar fi fost o convenție între noi: „Bă, tragi și tu până ce omori, până te saturi, dar dup-aia trag și eu, să ne facem norma de morți !...”. Mie așa mi s-a părut, pentru că mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Niciodată! Știam că o singură viață am și odată și-odată tot trebuia s-o dau în primire, că doar nu muncisem eu pentru ea, s-o cumpăr. Muream și...gata! Asta era. Copii n-aveam, nevastă nu, fratele meu tot pe front, părinții erau acasă, cu grijile lor, iar eu ce treabă să fi avut ?! Îmi zicea căpitanul să montez mitraliera și să trag, să omor la nemți; trăgeam și-i vedeam cum cădeau, de rămâneau acolo, dar nu simțeam nimic, absolut nimic. Parcă ar fi căzut o frunză din copac.

Pe acolo, pe la Blaj, erau niște duzi și le înglăbenise frunza, de ziceai că e poleită în aur. Uneori mă uitam cum treceau gloanțele de la mitralieră chiar printre crengile duzilor și vedeam cum cădeau frunzele, încet, lin, iar mai departe, neamțul, grămadă. Parcă mai frumos cădeau frunzele dudului; mai domol. Acasă nu mă gândeam deloc. De fapt, nu mă gândeam la nimic. Poate, câteodată, la vinul ăla de-1 băusem în Pădurea Râioasa. Bun vin! Șampanie, nu alta ! Ce mi-ar mai fi plăcut, pe atunci, să fiu și eu într-unul din avioanele alea de bombardament ale nemților și să am lângă mine damigeana cu vin! Să văd eu de acolo, de sus, cum cădeau bombele, cum se ridicau flăcările de pe clădiri, mașini, căruțe, și din când în când să mai trag câte două-trei gâturi de vin din ăla ca șampania. Aviața însă nu era pentru a mă plimba pe mine și damigeana cu vin!

Aviația era cât pe-aci să mă dea cu crăcii în sus, când am plecat de la Mediaș la Blaj. Parcă mă văd și acum alături de ceilalți, încolonați, în marș, când, la un moment dat, am primit ordin: „Aviație inamică!”. Jumătate din batalion ne-am adăpostit pe un șanț, iar jumătate, pe celălalt șanț. Erau însă avioane de recunoaștere. Comandanții noștri și-au dat imediat seama că urmau să vină alte avioane de bombardament și ne-au dat ordin să ne schimbăm poziția, dându-ne mai departe de șanț. N-a durat prea mult, că ne-am și trezit cu avioanele de bombardament; trei pe un șanț și trei pe alt șanț. Ziceai că fumega pe șanțuri. Așa trăgeau cu mitralierele. Ne uitam cum mitraliau pe șanțuri.

Nemții, dacă au băgat de seamă că nu mai eram pe șanțuri, de necaz, s-au apucat și-au bombardat grupul de comandă, unde erau vreo zece căruțe pline cu alimente, muniție... Ai noștri camuflaseră un pic căruțele, le acoperiseră cu coceni, dar nemții i-au văzut și i-au făcut chisăliță! Praful și pulberea s-au ales de ei! Toți au murit ! Și caii au murit! Au ars toate căruțele! Ce jale a fost acolo !...

Noi ne-am bucurat că scăpaserăm, dar nu ne părea bine de ce pățiseră cei bombardați !... Dacă am rămas fără alimente, am intrat în fermele de porci de la Blaj, înspre Oarba de Mureș, și-am mâncat la carne, de ne durea burta. Parcă era la Crăciun, așa mirosea peste tot a porc pârlit și a șorici. Ne-am săturat și noi de carne de porc.

Am ajuns la Iernut. Acolo era un castel mare. Ne plimbam prin el, peste tot, ne uitam și noi... Am stat câteva zile în castelul ăla. Apoi, am început să trecem Mureșul, pe dube, dar cum era gata podul și urma să trecem și noi, nemții trimiteau câte un proiectil și ni-1 fărâmau. Treaba asta ne-au făcut-o de mai multe ori până ce i-a venit unuia dintre noi ideea de a lega bărcile de cauciuc cu câte două frânghii: câte una la un cap. Treceam câte o grupă de nouă ostași. Numai noaptea treceam. Și numai când dormeau toate apele. Trei bărci aveam. Când treceam Mureșul, ne aplecam peste barcă și băgăm capul în apă. Beam la apă de ne spărgeam !...

Mi-aduc aminte că unul din Ionești, care zicea că el știe să înoate, că era de pe malul Oltului, tot mereu ne spunea că el nu mai stă pe linia întâi; că el trece înapoi Mureșul. Era speriat rău de tot ! Rău de tot! Numai și numai pe linia întâi! Eu îi dădeam dreptate, că el era o fire mai slabă și că se speriase de atâtea și atâtea lupte ! Și de atâția morți !...

În noaptea în care am trecut Mureșul, știu că am călcat numai și numai pe morți. Te împiedicai de ei, mai veneai grămadă peste ei, le puneai mâna pe față... Erau reci, reci de tot !... Muriseră când trecuseră cu o noapte mai înainte. Ăsta din Ionești, de tot zicea că el nu mai stă, că fuge înapoi, s-a aruncat, într-adevăr, în Mureș, așa îmbrăcat, iar hainele s-au umflat de apă și el n-a mai putut să înoate. M-am uitat la el de când s-a aruncat în Mureș și până a murit. Prima dată, după ce i s-au umflat hainele de apă, l-am văzut cu picioarele în sus. Apoi, după un timp, plutea pe apă. Murise.    

Acolo, la Oarba de Mureș, a fost prăpădul prăpădului! Oriunde puneai piciorul, îl puneai numai și numai pe morți. Era tot malul Mureșului plin de morți. Puteai să-ți verși mațete, nu altceva!... Ne învățaserăm însă cu mirosul. Mâncare nu aveam. Timp de trei săptămâni am mâncat numai pesmeți și am băut numai cafeaua de la morți, din bidoane. Beam cafea în loc de apă. Știu c-am băut apă dintr-o groapă. Apa din groapă era amestecată cu sânge de oameni. Știam lucrul ăsta, dar ce era să fac de sete ? Nu mai puteam !... Și când te uitai peste câmpul ăla, atât de mare, plin de morți!... Știu că nici nu mai demontam mitraliera. Ar fi trebuit să facem amplasament, să punem mitraliera, dar nu mai făceam. Puneam câte trei-patru morți, unul peste altul, ca și cărămizile, puneam mitraliera cu cracii pe morți și trăgeam în vârful crestei, de ziceai că am turbat.

Câteodată, mai ridicam capul și mă uitam peste câmpul ăla plin de morți și parcă nu-mi venea să cred ochilor. Șaisprezece mii de morți! Și trei săptămâni să stea neîngropați. Păi, ce miros, ce duhoare venea, că nu știai unde să te mai bagi! Noroc însă că ne obișnuiserăm până la urmă. Mă și gândeam, noaptea, cum o face Dumnezeu cu toți morții ăștia, la Învierea ce va să vină, pentru că toți omorâseră și, iată, acum fuseseră și ei omorâți. Uitam însă repede și-mi vedeam de mitraliera mea, de care îmi era așa de drag, de parcă era copilul meu. Cu ea mă jucam, o demontam, o ungeam, îi dădeam cartușe în loc de bomboane, să mănânce, și tot ea îmi purta de grijă, săraca. Și-atunci, cum să nu țin eu la ea?! Noaptea, mă uitam la ea ca la Dumnezeu! îmi era drag de ea, de nu mai puteam! Cred că i-aș fi dat în cap cuiva, claca ar fi îndrăznit să mi-o ia. Era ca și treaba cu țiganul și cu vioara. Țiganului îi place să cânte numai la o vioară, care-i e lui mai dragă. Tot așa eram și eu. Nu mă puteam despărți de ea nici mort. Foarte mult mă lipisem de ea.

Ni s-a întâmplat atunci, la Oarba de Mureș, în cele trei săptămâni care mi s-au părut a fi cele mai grele din tot războiul, mi s-a-ntâmplat să ne lovească chiar artileria noastră, fiindcă telefonistul murise și nu mai avea cine să țină legătura cu artileria. Telefonistului îi dădea reperele comandantului de artilerie; dacă a murit și noi am înaintat, s-a întâmplat de a bătut tocmai pe noi. Atunci, altcineva punea mâna pe telefon și spunea celor de la artilerie să bată mai departe, că ne omoară pe noi.  

La Oarba de Mureș au luptat multe batalioane, printre care Regimentul 2 Vâlcea, 21 Gorj, 18 Caracal și multe altele.. Păcat că acolo a murit atâta.lume! Și numai tineret. Alături de noi, pe o altă linie, au luptat și rușii. Toți erau beți criță. Au murit și din ei cu grămada. Nici măcar n-au știut c-au murit. Așa de beți erau! Păcat, că aveau și ei pe cineva pe acasă, care îi aștepta!?.. Veniseră tocmai din fundul Rusiei, ca să moară pe malul Mureșului, la noi!... Păcătoasă mai e și soarta ăsta a oamenilor!... Nici nu știi pe unde te găsește moartea și te ia în brațe, te strânge de-ți troznesc oasele și apoi te aruncă în iarbă, așa cum își aruncă vaca baliga.

Mă uitam, din când în când acolo, pe deal, unde nemții își făcuseră o cazemată. Băteau de acolo, de ne snopeau, nu alta. Cum ne vedeau că începem să urcăm, ne și secerau. Trei săptămâni de zile ne-au nenorocit. Ziceam că apucăm câmpii și-i sfâșiem cu dinții, dacă punem mâna pe ei. Când vedeam miile de morți și când simțeam împuțiciunea aia, mă gândeam că, de-aș fi o pasăre, un vultur, să mă înalț cu mitraliera până acolo, sus, la cazemată, aș trage în nemții ăia, până te-ai uita prin ei ca printr-o sită. Nu se mai putea continua așa, cu alte mii de morți, și atunci ai noștri s-au gândit să formeze niște grupe numai din ostași foarte puternici și curajoși, care să meargă târâș, noaptea, și să înconjoare cazemata. Cazemata aia era foarte mare; avea trei guri: una în stânga, una în față, drept, și alta la dreapta.

Într-adevăr, era foarte greu să te apropii de ea. Și era foarte periculos! Totuși, noaptea am mers târâș  aproape de ea, iar în zori, când s-a dat atacul, i-am încercuit și i-am împușcat pe toți. Nu erau decât șase inși. Exact numărul celor din Pădurea Râioasa. Am tras la urmă, în ei de m-am răcorit pentru toți morții noștri de la Oarba de Mureș, din bidoanele cărora băusem cafea în loc de apă. Îmi venea să le dau foc și să-i dau de-a dura pe coastă-n vale, dar nu mai erau decât niște morți, ca și ai noștri. Așa că, am coborât în vale și ne-am îngropat toți morții:16 000. Da, șaisprezece mii!... Am săpat niște șanțuri mari și    i-am băgat acolo pe toți, grămadă.

De acolo, din cazemata aia nenorocită, m-am ales si eu cu o mitralieră socotită. Avea cam șaizeci de kile. Bună mitralieră ! O luam pe umeri, după cap, și mergeam cu ea unde voiam; nici nu o mai demontam. Bună armă!... Dați în mă-sa, nemții ăștia !... Rușii aveau și ei o mitralieră pe două roți. Îi zicea „Maxim”.

Eram vlăguiți după cele trei săptămâni. Nu ne mai ardea de nimic. Am pornit însă tot mereu după nemți, fără să mai întâmpinăm vreo rezistență până la Tisa, pe care am trecut-o pe poduri. Nu le mai distruseseră nemții. Nu știu de ce. Nemții se instalaseră din nou pe un delușor. Iar am început atacul, dar parcă le luasem piuitul; dar și ei nouă, după Oarba de Mureș. Ei băteau ce bateau, însă fără vlagă. Parcă ar fi vrut să ne zică așa:

- Bă, fraților, mai lăsați-ne, bă, dracului în pace, că ne-ajunge de când ne tot batem! Lăsați-ne să ne ducem și noi acasă, barem ăștia care am mai rămas…, dar și noi rămăseserăm puțini. Aproape că nu mai aveam pușcași. Ne-au încadrat pe noi, mitraliorii, pe post de pușcași. Să lupți pe linia întâi, să faci salturi, cu mitraliera, să o demontezi, nu era lucru ușor.

Într-una din zile, după ce i-am respins pe nemți, am demontat mitraliera; am luat afetul în spinare și în mâini câte o cutie cu benzi. Mergeam așa aplecat, când odată aud: prrr ! prrr ! și atunci am simțit cum mi-a trecut glonțul prin mână, prin antebraț, iar cutia cu benzi mi-a căzut. Am stat pe loc și m-am uitat la mână; începuse să buștească sângele. M-am tras într-o groapă, mi-am pus un pansament, aveam la noi, și m-am legat cu un moletier, dar nu mi-a dat prin cap să mă leg deasupra împușcăturii.

Am plecat. Când am ajuns la postul de ajutor dincolo de Tisa, în țară, eram alb ca varul. Din nouă inși câți fuseserăm în grupă, trei au rămas morți, iar ceilalți șase, toți am fost răniți. Mâna a început să mi se umfle și să mă doară rău de tot. Mă gândeam că poate rămân fără ea, dar am avut noroc, că m-au trimis, cu trenul, la Sibiu. Era plin de răniți trenul acela. Un tren întreg! La Sibiu însă n-au avut locuri, că erau prea mulți soldați răniți, și atunci ne-au dus la o școală din Șura Mică. Era o școală cu etaj. Patru luni am stat acolo. Îmi puseseră niște proteze. Mi se anchilozase mâna de tot. Apoi, am venit și eu acasă. Am stat o lună de zile, după care m-am dus la infirmeria unității și de acolo la Pavilionul Central din Călimănești, unde erau mulți doctori nemți, foarte, foarte pricepuți.

Pe doctorii ăștia îi opriseră ai noștri. Când veneau coloanele de ruși, ai noștri îi ascundeau pe doctorii nemți, ca să nu-i împuște rușii, că-i căutau peste tot. Noi însă îi ascundeam pe sub paturi, pe sub saltele, pe unde puteam, că ne părea rău de ei.

„Hoața romașka ! I-ați pitulat !...” ziceau rușii.

La Călimănești n-am stat prea mult, că m-au trimis la Spitalul Pantelimon din București, iar de acolo la un spital din Pădurea Râioasa, unde băuserăm vinul ăla ca șampania. Un vin tot așa de bun, dar negru, am mai băut și când am fost în școala de la Șura Mică. Ne dădeau câte două pahare pe zi. Era negru ca sângele ursului. O lună de zile am băut numai vin din ăla negru. Când beam, simțeam, așa, că parcă creșteam!... Crăciunul din ’44 l-am făcut la Șura Mică. Ne-au dat mâncare bună, bună de tot ! Și vin negru, negru de tot !...  

Acolo în Pădurea Râioasa, era un spital mare, chiar în mijlocul pădurii. Când mă plimbam prin curtea lui și prin pădure, parcă îmi venea să mă mai duc și să mai văd o dată barăcile unde stătuseră cei șase SS-iști de-și băgaseră capetele sub șenilele tanchetelor. Poate că ar fi trăit și ei, acum, dacă nu făceau prostia aia, că noi nu aveam de gând să-i omorâm, dacă se predau. De acolo, am venit la comisie la Râmnicu Vâlcea, dar din nou m-au trimis la București, la Spitalul „Regina Maria”, în spatele Gării de Nord. Un an întreg am tot umblat prin spitale și am rămas cu două degete anchilozate. Crăciunul '45 l-am făcut și eu acasă, cu părinții. Fratele meu căzuse prizonier și ne-a scris din Germania.

Tot războiul, cât l-am făcut, mi s-a părut un vis urât, de care n-am scăpat multă vreme. De nu știu câte ori, noaptea, începeam să strig : „Băă, dă banda! Dă-mi, bă, banda !” și băteam cu mâna în pat, ca, chipurile, să-mi dea banda mai iute. Alteori visam și morți. Îi vedeam acolo, la Oarba de Mureș. Câmpul plin de morți! Și din nou începeau nemții să ne căpieze cu mitralierele, iar eu din nou începeam să strig să mi se dea mai repede banda cu cartușe.

Veneau bieții părinți și mă trezeau. Aprindeau lampa și aprindeau tămâie. Mă afumau și-mi făceam și eu semnul crucii. Ai mei nu-mi ziceau în față, dar eu ghiceam că în sufletul lor se gândeau și ziceau că am omorât mulți oameni și de-aia lozesc și strig, noaptea, de se auzea din drum.

Mie nu mi-a fost însă frică de moarte! Deloc nu mi-a fost! Mie mi-a plăcut să lupt. Nu știu prea bine de ce, dar mi-a plăcut. Și acuma, dacă m-ar chema la război, eu, unul, m-aș duce. Dacă ăla nu, ăla nu, atunci cine să apere țara asta?! Pentru ce au murit atunci miile de oameni de la Oarba de Mureș ?!

Poate că, odată, am să mă mai duc pe la Oarba de Mureș, să văd monumentul ce s-a ridicat acolo fiindcă așa am auzit de la alții, și să mai văd iar Mureșul, dar tot noaptea, când dorm toate apele și cad frunzele galbene ale duzilor, toamna...

Notă - Fragment din volumul „Prizonierii infernului, vol.II - Pițigoi D. Țănasie, născut în 2 ianuarie 1923, în satul Șerbănești, comuna Păușești, căsătorit în satul Surpate, comuna Frâncești, județul Vâlcea.