Singuri dormeau sub ploile toamnei.

Era în anul 1944. Se încheiase armistițiul cu rușii la 23 august. Aveam 22 de ani și eram supărat cum nu e decât mama când rămâne fără copii, că atunci nimeni, dar absolut nimeni de pe pământul ăsta n-o poate face să-și oprească lacrimile și jalea!... Așa eram și eu atunci, în vara lui ’44, la 22 de ani când venise vremea să plec la armată și apoi pe front. Știam prea bine că urma să fac vreo două-trei luni de armată, de pregătire, după care voi pleca pe front, să lupt alături de ruși contra nemților.

În sat, în Surpate, se aflase de cei care căzuseră pe front, pentru care părinții primiseră scrisoare arsă-n colț; se știa, apoi, despre cei care căzuseră prizonieri la ruși, sau dispăruți, Dumnezeu mai știe pe unde. Alții se întorseseră fără o mână sau fără un picior. Tocmai de aceea eram așa de trist în vara aceea. Mă gândeam că, poate, n-am să mai vin niciodată acasă; că voi muri prin străini, ca un câine, la marginea hududoiului. În plus, îmi era teamă de război. Eu n-am fost niciodată un om curajos! Niciodată nu mi-a plăcut să sar la bătaie, așa cum o făceau mulți din sătul nostru, dacă cineva îi călca pe picior, cum s-ar spune. Mie mi-a plăcut să trăiesc singur, în liniște, fără să mă știe cineva. Mult de tot   mi-a plăcut mie singurătatea !... Vara, mai ales, pe când eram fecior, îmi plăcea să mă duc singur la muncă, oriunde mă trimitea tata, la sapă, la coasă ori la cules de mere, numai să fi fost singur; să nu mă întrebe nimeni, toată ziua, măcar un cuvânt.

Îmi plăcea să aud vântul adiind prin crengile și prin frunzele pădurii, iarba vălurind cu pletele desfăcute, resfirate, râzând; să stau întins pe spate și să privesc înspre munți ori la vale, spre câmpie, și să-mi imaginez că erau niște oștiri călări, care alunecau în timp ce dormeau, iar uneori parcă și auzeam cum necheza vreun armăsar, în somn, stârnind un fulger răzleț.

Alteori, mergeam la o fântână, într-o vale, la Herbedeu, sub niște paltini tineri, umbroși, înalți și subțiri dar plini de răcoare, și-mi plăcea să mă aplec peste ghizdurile fântânii din valea aia răcoroasă și liniștită și să privesc clipocirile apei în care îmi vedeam chipul. Parcă acolo, în fundul fântânii, era fratele meu geamăn, care-mi zâmbea și mă chema la el, în adâncuri să ne răcorim împreună și să uităm de arșița verii.

Într-una din zile, știind că-mi vine vremea să plec în armată și apoi imediat pe front, stând aplecat pe ghizdurile fântânii de sub paltinii ăia umbroși, am vrut să mă arunc în afund, după fratele meu geamăn, trist și singur ca și mine, care mă privea și parcă-mi făcea semn să cobor la el. El era fericit acolo, în răcoarea limpede a apei, pe când eu, în arșița verii... Eram trist și singur în vara aceea, a lui ’44, și-mi era frică de moarte!... Poate că tocmai de aceea nu mi-am dat drumul în fântână, deși aș fi vrut. Așa că, vrând-nevrând, am plecat în armată, unde am făcut două luni și jumătate de pregătire; apoi, am plecat la Drăgășani. De acolo, la Rm. Vâlcea și, mai departe, la Târnăveni, unde am și dat câteva atacuri.

Era prin octombrie; cădea o ploaie măruntă, rece și pământul era tot un nămol până la genunchi. Nemții atacau continuu, încât în armata noastră intrase debandada. Astfel, câteva grupe am rămas și am ținut rezistență, iar grosul armatei s-a retras, pentru a întări alte poziții care erau mult mai importante. Noi însă am rămas și am ținut rezistență. La Regimentul 19 Caracal, nemții au spart frontul. În acest timp, noi i-am respins pe nemți de pe poziție, dar din două, câte am fost, doar eu cu sergentul și cu încă un ostaș am mai rămas. Restul au murit; au rămas pe acolo, înșirați! Ploua peste ei și erau cu fețele palide, de nu mai aveau nici un pic de sânge în obrazul tânăr. Mă uitam la ei cum dormeau în ploaie, fără să le mai pese de ceva. Unora le-am închis eu ochii; se uitau la cer, întruna, prin ploaia aia măruntă și rece, de octombrie. Îmi părea rău de ei ca de frații mei!... Dormeau singuri sub cer!... I-am lăsat acolo  și am plecat la Jibou, unde din nou am dat câteva atacuri; apoi, am ținut iar rezistență.

Mi-aduc aminte că nemții erau despărțiți de noi printr-o linie ferată și că băteau în noi cu branduri de 120, iar noi aveam puști. Cu toate acestea, i-am respins. Chiar lângă mine a murit unul de-al nostru. Glonțul i-a trecut prin cap ca prin mămăligă. Dormea, bietul de el! L-am strigat, crezând că, poate, n-o fi mort, ci numai leșinat :

- Bă, scoală! Scoală-te, mă, n-auzi ? Dar el n-a mișcat. Doar sângele continua să i se prelingă din gaura prin care trecuse glonțul. Îi sta capul într-o baltă de sânge. Era tânăr și slab la față. Părea așa de trist, ca în vară, eu, la fântâna de sub paltinii ăia umbroși, de la Herbedeu, într-o vale răcoroasă, aproape de pădurea din Barcoasa. Atunci, când cu camaradul mort, m-am așezat lângă el și am plâns, ca și cum ar fi murit tata, singurul om care ținea cu adevărat la mine pe pământul ăsta; care mă înțelegea, fără ca eu să-i spun ce mă doare!... Îmi venea să dezertez și să mă duc cine știe unde, numai să nu mai văd atâția morți tineri,     uitându-se triști în cer, ca și cum ar fi vrut să-1 strige pe Dumnezeu și să-1 roage să-i ia de acolo, din noroi și din ploaie, să-i ducă sus, într-o poiană verde și liniștită, plină de soare și de cântecul păsărilor cerului, pentru că ei erau tineri, iar carnea lor nu putea și nu era drept să se facă pământ !...

Când m-am ridicat de lângă mortul acela tânăr, răsărise luna pe cer, mare și uimită de ce vedea pe câmpul peste care se așezase și bruma. De acolo, de la Jobou, am plecat în comuna Var, unde din nou am dat câteva atacuri și i-am respins pe nemți; la fel și în comuna Tătărăști, unde am depus jurământul cu rușii, că vom fi frați și că vom continua să luptăm împotriva „hoardei fasciste”, cum ziceau ei. „Hoarda fascistă” însă continua să ne amenințe chiar prin unii preoți români, care ne spuneau că nemții au luat mulți prizonieri români. Cu alte cuvinte, cam aceeași soartă urma să ne pască și pe noi. De bună seamă că veștile astea, ale popilor, ne demoralizau Am continuat însă să mergem tot înainte, dar cu frici în suflet, mai ales cu, care mă temeam de moarte și de lagăr mai rău decât de un cutremur ori de un potop de ape prăvălindu-se din cer.

Intrasem acum sub comanda căpitanului Arsă nescu, un om aspru și neînduplecat cu ostașii. Seara am început atacul, dar nemții nici nu ne-au prea luat în seamă; au tras, totuși, câteva focuri de armă, câteva branduri, după care ne-au lăsat în pace. Se vedea bine că aveau de gând să tragă de timp, pentru a se instala ei mai bine; ori poate că deja se instalaseră și de acum doar așteptau un moment mai bun, ca să ne dea cu crăcii în sus pe toți. Simțul meu îmi spunea că ceva era în neregulă, că prea era liniște, de parcă nici n-ar fi fost frontul pe acolo, pe lângă Șatu-Mare.

Ne-am instalat pe poziție. A doua zi, eu, fiind cercetaș de direcție pentru descoperirea, inamicului, am fost trimis de sergent, de comandantul meu de grupă, într-un deal, unde erau trei grămezi de bălegar. M-am dus la prima grămadă de bălegar, dar nu am putut vedea chiar bine cum erau instalați nemții. Atunci, m-am dus la a doua grămadă, m-am pitit și am văzut foarte bine cum se pregăteau nemții pentru atac. Erau destui nemți.

Am venit înapoi, tot așa, târându-mă pe brânci și i-am raportat sergentului meu, Popescu Gheorghe, care m-a luat și m-a dus la locotenentul Alexandrescu. Apoi, toți trei am mers la căpitanul Arsănescu, care n-a crezut ce i-am raportat, zicându-mi că mint. M-a înjurat și m-a amenințat:

- Minți, ostaș! Te-mpușc!

- Domnule căpitan, eu personal văzui foarte mulți nemți! Vă rog să mă credeți! Văzui cum se pregătește atacul, să meargă peste noi! Eu cred că ar fi cazul să părăsim poziția, să fugim.

Dacă am văzut că ne înjură, pe mine și pe sergent, iar pe locotenent l-a amenințat că-l împușcă, sigur că a trebuit să facem ca el. Treaba asta s-a întâmplat la ora 9 dimineața, iar la ora 11 au venit nemții peste noi. Spaima ne-a cuprins pe toți. Am tras până ce nemții s-au apropiat la cincizeci de metri de noi. Erau mulți, foarte mulți față de noi. Când am văzut așa, ne-am retras pe un canal: unii-n dreapta și alții pe stânga. Trăgeam ca disperații, fiindcă nu mai știam ce-am mai fi putut face! Unde să ne mai fi băgat?! Am tras până s-a spart țeava puștii. În acest timp, au venit patru tancuri, care trăgeau din patru părți. Primul tanc a apărut chiar în fața noastră și-a dat primul proiectil chiar pe canal. În momentul acela, eu m-am gândit așa: „Mă, zic, al doilea proiectil s-ar putea să vină în stânga...” și-am sărit în dreapta. Proiectilul s-a dus, într-adevăr, în stânga, dar tot m-a rănit în umăr și nu am mai știut nimic de mine, că mă acoperise pământul aproape de tot.

S-a terminat lupta și au venit nemții de ne-au luat de acolo, din canal. Pe mine m-au scos din pământ, mi-au luat arma și mi-au aruncat-o, la fel și merindele, dar merindele mi le-au luat, fiindcă mi-am dat scama că din momentul acela eram socotit prizonier de război și că voi fi trimis în Germania, în lagăr. Pe cei care am fost zdraveni, de puteam merge  pe picioare, ne-au încolonat pe trei rânduri; pe cei care erau răniți rău, de gemeau și se zvârcoleau, i-au împușcat, trăgându-le în cap câte un cartuș, două, iar pe cei morți i-au lăsat acolo, în ploaie, pe canal. 

Ne-au dus încolonați, pe picioare, până în Satu-Mare, unde ne-au băgat într-o biserică. Ne-am așezat în bănci, în biserica aia mare, mare de tot, cum nu mai văzusem până atunci, și mă uitam la sfinții de pe pereți, la icoana Maicii Domnului, a Mântuitorului, la altele cu patimile Mântuitorului și, văzându-le, parcă m-am mai îmbărbătat și-am prins curaj, dintr-o dată, văzând prin ce-a trecut Iisus Cristos față de cele prin care trecusem eu. M-am ridicat și m-am închinat către una din icoanele cu patimile Mântuitorului. Neamțul s-a uitat la mine și mi-a zâmbit; era trist, și afară ploua cu găleata. Era aproape de seară. Îmi era foame și îmi era frig. Neamțul mi-a făcut semn să mă așez în bancă. M-am așezat și în clipa aia am simțit că am ceva la brâu. Într-adevăr, aveam două grenade. În timpul nopții, le-am scos ușurel și le-am băgat în bancă. Dacă mi le-ar fi găsit vreo santinelă, în mod sigur aș fi fost împușcat.

Toată noaptea a turnat cu găleata și n-am putut închide un ochi. Îmi tot făceam socoteala cum să scap de acolo, pe unde să sar și să fug, fiindcă îmi dădeam seama că nu mă puteam aștepta la nimic bun, dacă ajungeam în lagăr. Auziserăm și noi că evreii erau strânși de unguri și dați nemților, să-i ardă în cuptoare, de vii, sau gazați, Dumnezeu îi știe, însă ne îngrozeam la gândul că și noi urma să avem aceeași soartă ca a lor. Ai noștri, românii, erau mai miloși; nu auzeam să-i ardă sau să-i gazeze pe evrei.

Ploua întruna și-n biserica aia mare, mare de tot, era întuneric beznă; mai tușea câte unul sau se mai văita de durerile rănilor. În rest, ploaia și tropotul cizmelor santinelelor germane, care patrulau pe bordura de pe marginea bisericii. Știu că am pus capul pe bancă, dar nu să dorm, ci să plâng. Am simțit nevoia să plâng, ca să mă ușurez. Mă gândeam acasă, în special la tata, care ținea la mine, cum nu ținea altcineva pe pământul ăsta, și-mi părea așa de rău de el, fiindcă îl lăsasem bolnav și supărat din cauza plecării mele pe front. Lui îi spuneam tot ce mă durea și mă frământa; mamei nu-i spuneam mai mult nimic; poate că pe ea o consideram o femeie care nu poate să gândească prea bine și de la care nu poți primi un sfat. Mai târziu însă aveam să-mi dau seama că greșisem, Mama gândea mai mult cu sufletul și era, poate, mai apropiată de mine decât tata.

Atunci, în biserica aia din Satu-Mare, mă gândeam la tata și la boala lui; mă gândeam ce-o fi în sufletul lui, când o primi scrisoare că am fost dat dispărut. Stam cu capul pe bancă și plângeam încet, scâncind neputincios, ca un copil singur, părăsit de toți, chiar și de bunul Dumnezeu, flămând și zgribulit de frig. Nu aveam cui să-mi golesc sufletul de chinul din mine, de gândurile care mă tulburau, fiindcă știam eu că și ceilalți ostași erau la fel ca și mine; poate, unii, mai rău decât mine.

Ascultam ploaia căzând și curgând pe burlanele de tablă ale bisericii și din când în când vedeam o dungă de lumină de la mașinile germane care treceau pe stradă și se pierdeau în noapte. Am ridicat capul de pe bancă si m-am uitat înspre icoana cu patimile Mântuitorului. Era beznă în biserică, dar, ciudat, parcă vedeam bine icoana aceea, în care era reprezentat Iisus bătut în piroaie de fier pe cruce, cu coroana de spini pe cap, cu sângele șiroindu-i pe frunte și pe față. Simțeam parcă mirosul cald al sângelui tânăr al Mântuitorului. Mirosea a mere de vară, roșii și crude. Mă îmblânzea mirosul acela și mă adormea într-o vale verde și răcoroasă. Cred că adormisem și visam că eram în Pădurea Barcoasa, într-o poiană albastră, cu merișor, sub niște stejari falnici, uriași, sub care stăm la umbră și la răcoare. Bunul Mântuitor îmi adusese liniștea și pacea în suflet în biserica aceea din Satu-Mare, fiindcă mă uitasem la patimile lui și-mi fusese milă de tinerețea lui...

Când m-am trezit, santinelele umblau printre noi și ne tot îndrumau să ne ridicăm și să ieșim afară. Afară, am fost încolonați tot pe trei rânduri, în coloană de marș, și am pornit, pe jos, spre Ungaria. Era o dimineață urâtă, umedă și cețoasă. Era ploaie și frig. Noi eram nemâncați, nedormiți și amărâți, cum nu cred să mai fi fost alții pe pământ în dimineața aceea. Fiind încă întuneric și trecând prin niște porumbiști, că mai erau multe tarlale cu cocenii netăiați, mulți dintre ai noștri au reușit să se ascundă în porumbi și să scape. Poate că tot așa a scăpat și locotenentul Alexandrescu, cu toate că acel convoi era însoțit de opt nemți care aveau, fiecare, câte doi câini-lupi.

Până a reușit să fugă din coloană, nemții l-au încălecat pe locotenent pe cal și l-au fotografiat așa cum era, rănit, cu falca ruptă; apoi, l-au suit pe tanc și iar l-au fotografiat. Dar locotenentul ăsta a fost un om dat în mă-sa, dacă a reușit el să scape din coloană, să fugă și să ne scrie nouă, din București, în Germania, îmbărbătându-ne în scrisori și spunându-ne că în curând se va termina definitiv cu războiul, iar noi vom reveni la casele și la familiile noastre. Scrisorile lui ne-au ajutat mult în lagărul din Germania. Ne dădeam seama că cineva se gândea la noi, că ne admira pentru felul cum înduraserăm și rezistaserăm până atunci !...

Mergeam în coloană, spre Ungaria, însoțiți de nemțții aceia și de câinii lor lupi și ne uitam la femeile care ne aruncau mere. Le luam de pe jos și le mulțumeam; nemții nu ne ziceau nimic. Parcă și lor le părea rău de noi. Cel mai rău însă mă durea când vedeam privirea româncelor care ne dădeau mere. Multe plângeau și se închinau, rugându-se la bunul Dumnezeu să ne aibă în paza lui. Se gândeau, poate, că și bărbații lor aveau aceeași soartă, dacă nu chiar mai rău. Noi, românii, suntem oameni miloși! Mie, de fapt, privind româncele care ne dădeau mere, mi se făcea milă de mila lor. Îmi era drag de ele, că aveau sufletul curat și bun, milos peste măsură, așa cum avea și tatăl meu, care lăsa toți copiii din sat să se suie în cireșul ăla mare din ograda casei, din spatele fânarului. Era un cireș uriaș bătrân de tot, de aproape două sute de ani, în care se suiau câte douăzeci, treizeci de copii și zece, doisprezece oameni, mai ales în sărbători, și toți mâncau si culegeau, de plecau cu trăiștile pline. Dacă   l-ar fi cules cineva, cred că două sau trei care de cireșe ar fi umplut. Erau niște cireșe mari, galbene, dulci, dulci de tot, că simțeai cum ți se lipeau buzele de atâta dulceață. Tata sta ceva mai departe de cireș și se uita cum viermuiau copiii și oamenii pe crengile cireșului și-i părea bine că erau veseli cu toții. Uneori, din când în când, mai ales atunci când vreun copil se suia în câte un spic, să ia cireșele cele mai rumene, tata îi zicea :

- Mă, vezi să nu cazi, că te bat și mort, auzi ?! Și-l vedeam cum râdea pe sub mustața-i gălbioară. Tata era un om blând și bun, căruia îi plăcea să-i bucure pe alții. Cu siguranță că, de-ar fi fost vară, iar coloana de prizonieri ar fi trecut prin sat, tata i-ar fi lăsat pe toți să se suie în cireș, și pe prizonieri și pe nemții ăia care ne însoțeau; câinii i-ar fi legat de prunii din ogradă, iar mai târziu le-ar fi dat drumul; apoi, pe nemți i-ar fi dus cu căruța la gară, la Băbeni, și le-ar fi luat bilete la tren, pentru Germania. Pe noi însă ne-ar fi ținut în cireș până ne-am fi săturat.

Femeile ne aruncau mere, iar gândul meu era la tata. Mă uitam la ele cu milă; la fel și ele se uitau la noi. Luam merele și le băgăm în sacul de merinde și în sân. Îmi făceam socoteala că, poate, îmi vor prinde bine; și chiar așa a și fost, fiindcă, după ce am ajuns în Ungaria, ne-au suit la tren și am mers patru zile și patru nopți. În tot acest timp, nu ne-au dat nimic de mâncare. Mulți au murit în tren, de foame și de sete, că nici apă nu ne-au dat patru zile. La fiecare vagon găseau câte unu, doi morți; unul a dat în nebunie: a început să țipe, să scuipe, să se dea cu capul de pereții vagonului, să ne zgârie și să ne muște, de parcă era turbat.

După patru zile și patru mopți, am ajuns în Polonia, la Cracovia, unde ne-am întâlnit cu locotenentul Petrescu, care știa patru limbi. Mâncarea din lagărul din Cracovia era slabă de tot. Nu ne dădeau decât doi cartofi de fiecare. Locotenentul Petrescu a propus să ne facă supă din cartofii ce ne reveneau; în supa aia ne mai băgau și câțiva morcovi, iar locotenentul mânca și el cu noi, săracu’!...Mânca cu noi la umăr; el nu s-a dat că este locotenent.

Din Cracovia ne-au dus în Lemberg, iar de aici la Emmen, în Germania. Aici era un lagăr foarte mare, unde erau douăzeci de mii de prizonieri. Eram plini de păduchi, de boli și leșinați de foame. Prima dată am fost trimiși cu hainele la etuvă, ca să ne despăducheze. Apoi, ne-au pus la muncă. Căram pietroaie cu targa, ca  să facem un drum, sau ne înhămau câte patru, cinci inși și luam lemne târâș, ca să le aducem la bucătărie. Era iarnă și era ger cumplit. Noi eram pielea și osul, de-abia ne mai țineam pe picioare. Știu că se făcuseră două echipe din blocul în care dormeam: una număra șaptezeci și cinci de prizonieri, iar cealaltă echipă, o sută. Eu am nimerit în prima echipă. Mergeam la pădure și eram cu ochii numai și numai pe jos, tot gândindu-ne că, poate, poate, vom găsi ceva să băgăm în gură, că nu mai puteam de foame. Zăpada era mare; nemții, civilii, erau și ei sărăciți. Când treceam pe stradă, spre pădure, încolonați, nici nu se prea uitau la noi; mai mult se uitau la nemții lor, care ne însoțeau, și la câinii-lupi, care de-abia așteptau, cred, să ne sfâșie. Unde să te fi dus, că nu știai nici limba, nici încotro s-o iei...

La Emmen am stat din noiembrie până în aprilie '45. În iarna aia am zis că dau ortul popii pe acolo, prin pădurile alea. Bătea un vânt înghețat, de te seca la inimă. Mi-aduc aminte că, într-o zi, a bătut un vânt așa de tare, că toți prizonerii au căzut în zăpadă, iar nemții au venit și ne-au dat mâna de ne-am ridicat. Zâmbeau și se uitau în ochii noștri cu milă. Parcă le era rușine că ne aduseseră în halul ăla; că eram așa de sleiți, de vlăguiți, încât ne răsturna vântul ca pe niște snopi de paie. La Emmen locuiam la al patrulea etaj. De acolo ne uitam noi, românii, cum veneau la masă, mii și mii de prizonieri. Întindea câte unul mâna, ca să ia, pac! cu polonicul în cap. Nici nu mai știu câți s-au ales cu capetele sparte. Într-altă zi, mergâd încolonați spre pădure, să aducem lemne la bucătărie, am văzut ceva pe stradă, care semăna cu o bucata de pâine neagră. Ne-am repezit mai mulți, fără să ne mai gândim la santinele, și eu, dacă am pus primul mâna pe ea, pe bucată, am mușcat din ea ca lupul hămesit de foame: era rahat de câine, înghețat ! L-am aruncat și l-a luat altul, care  l-a mâncat, deși mirosea a împuțiciune de câine...

În aprilie '45, o echipă a plecat la Hamburg, iar alta la Lipschsladt, unde am apucat și eu. Eram la cincizeci, șaizeci de români. N-am stat prea mult acolo, că se apropia frontul de noi, și atunci ne-au dus la Mulheim. Îmbolnăvisem rău, din cauza gerului din pădure. Transpiram cărând la bușteni și apoi înghețam din cauza gerului. Așa că, am mers la vizita medicală și m-au găsit bolnav de TBC. Dacă eram bolnav și nu mai munceam, trebuia, mi-au zis, să nu mai mănânc. Ce să fac eu în situația asta?! De mâncat, trebuia să mănânc, chit că nu munceam, și atunci, dacă am văzut așa, când au adus cazanul cu cartofi fierți, am băgat și eu mâinile în cazan și am luat o mână de cartofi cât am apucat și eu, când m-am trezit că un nemț îmi cară cu bâta pe spinare, și dă-i ! dă-i ! de m-a rupt de oase. Nu mi-a mai ars nici de mâncare, nici de nimic.În plus, m-a și scos la lucru, nenorocitul ăla care se uita să-mi ia zilele, nu alta.

A doua zi însă nu m-am mai putut scula din pat. M-au dus iar la vizita medicală și atunci au văzut că eram vai de capul meu. Mi-au pus pe piept, în stânga, o ștampilă pe care scria TBC. Deci, am scăpat de muncă. Bucuria mea! Nici nu mă mai gândeam că eram cu un picior în groapă. Eram bucuros că scăpasem de muncă!... Fiind bolnav, am rămas în lagăr, dar foamea mă înghesuia rău de tot și atunci. Văzând eu că era ceață groasă, am fugit din lagăr și am căpătat niște cartofi de la niște olandezi. Când m-am întors în lagăr, fericit că mâncasem vreo câțiva cartofi, pireu de cartofi, și mai aveam ceva și în buzunare, comandantul lagărului, Austrofel, m-a luat de după gât, de guler, și mi-a cărat la bâte pe spinare, în cap și pe unde m-a nimerit ! Apoi, mi-a mai dat un genunchi în fund și niște palme peste față de m-a făcut boască desânge. Am căzut în genunchi și am început să plâng cu fața în palme. Mai bine aș fi murit în clipa aia, decât să fiu bătut și umilit în acel fel.

După ce comandantul lagărului a plecat, au venit ceilalți prizonieri de m-au ridicat și m-au controlat, să vadă ce aveam în buzunare. Când au dat de piureul de cartofi, mi l-au și luat; s-au îngrămădit pe mine. Mi-au luat haina din spinare și mi-au controlat-o, să vadă dacă nu cumva mai aveam și altceva. Erau leșinați de foame! Cred că ar fi mâncat și carne de om, dacă le-ar fi dat-o cineva! Și crudă cred că ar fi mâncat-o... Spun asta, pentru că și eu aș fi făcut acest lucru; simțeam că aș fi putut. Omul devine fiară în anumite momente. Nimic nu mai e sfânt în trupul lui. Dă-i omului o bucată de pâine și-l faci fericit! Dă-i o bucată de carne și-l faci ucigaș!... E în stare să omoare pe prietenul și pe tovarășul lui, dacă vreunul din ei îi ia bucata de came din mână. Omul e o fiară galbenă ! O galbenă fiară!...

După treaba cu cartofii, mi s-a tăiat porția de tutun pe șase săptămâni; de asemenea, mi s-a tăiat porția de margarină. Aveam douăzeci de grame de margarină la zi, iar pe o pâine de un kilogram, doisprezece inși, tot pe o zi; seara, primeam hrană rece. Dacă am văzut că mi-a tăiat porția de tutun, de margarină, de ciorbă și de tot aproape, a trebuit să fug iar din lagăr, ca să nu mor de foame. Așa că, am făcut rost de un bomfaier și, împreună cu alți prizonieri, am tăiat sârmele ghimpate care înconjurau lagărul, și m-am dus în sat, după căpătat. Ne dădeau oamenii, că li se făcea milă de noi, când ne vedeau slabi ca niște schelete, zdrențuiți, cu ochii în fundul capului. Seara, când m-am întors, căpătasem câteva sandwișuri, niște cartofi și un pic de sare. Din toate astea i-am dat și sergentului Nițoi, care trăiește și azi în Bârsești. Ce s-a mai bucurat, săracu’.

De muncit nu prea mai munceam. Se petrecea ceva pe front, că se simțea și prin lagărul ăla. Nu știam noi mai mult nimic, că nu avea cine să ne spună, dar bănuiam că era, totuși, ceva, din moment ce civilii erau cu milă față de noi. Era în februarie ’45 și era un ger de crăpai, nu alta !... În lagăr, mâncarea era ca vai de lume. Ne mai aruncau nemțoaicele, de la bucătărie câte doi, trei morcovi cât coada șoricelului de subțiri, și ne îmbrânceam și ne băteam și pe ăia ca vai de noi. Dacă am văzut așa, că din nou leșin de foame și că nimănui din lumea asta nu-i păsa de mine, a treia zi am plecat din nou în sat. Lagărul era în sat, departe de oraș. M-am dus și am căpătat din ce m-au miluit oamenii și m-am întors în lagăr, având buzunarele pline. De data asta colindasem prin mai multe sate și mă întorceam sătul și încărcat de cartofi și de pâine uscată. Eram fericit ! Nici nu mă mai gândeam acasă, la tata. Aveam burta plină și nu-mi mai păsa de ce urma să mi se întâmple. Puteam să fiu bătut cu bâta, dar știam că eram sătul. Dacă muream, muream măcar sătul !...

Tot umblând eu prin sate, după căpătat, n-am mai știut să ajung la lagăr. Așa că, am hoinărit vreo douăsprezece zile, timp în care am dormit prin câte o claie de paie sau, mai des, pe câmp, unde strângeam lujeri de cartofi și-mi făceam culcuș, ca purcelul. Tremuram acolo până ce da soarele, dimineața. Era în luna februarie. Zăpada nu era mare; nu era decât de două degete, dar bătea un vânt puternic, rece ca gheata, de simțeai că-ți lua respirația, iar eu eram și cu TBC. Mă strângeam colac în lujerii ăia de cartofi, cu mâinile și picioarele la gură, și dârdâiam de nu mă mai puteam opri. Eram însă bucuros că eram liber și că nimeni nu mă mai scula, dimineața, să mă trimită la muncă. Mă uitam cum răsărea soarele peste câmpie și peste dealuri, mare și roșu, clătinându-se prin cețurile groase ale lui februarie, și vedeam zăpada sticlind în bătaia lui, iar gândul nu mă mai ducea, ca altădată, acasă, la tata, ci numai și numai la mâncare. Cred că pentru o bucată de pâine, într-o anumită vreme, ești în stare să-1 prinzi de gât și pe Dumnezeu, dacă el ar mânca pâine, și i-ai rupe beregățile fără să-ți pese cine este !... Pentru o farfurie de lapte și doi cartofi fierți am descărcat un wc-u unui olandez. Altuia i l-am descărcat numai pentru o felie de pâine și un pic de sare.

Dârdâiam în culcușul din lujeri de cartofi și mă uitam la soarele mare și roșu care, culmea, se uita și el la mine, dar cu un fel de milă, ca și cum ar fi vrut să-mi spună :

- Nu fi necăjit! Nu vezi că amândoi suntem bătuți de soartă ?! Tu, că trebuie să stai singur, pe câmp, ca un înger căzut, în pielea goală, din cer, dârdâind, iar eu, să plutesc prin cețurile astea reci, gândind la vara ce va să vină!... Așa că, uită-te bine la mine și, poate, pielea feței tale și a trupului tău se va încălzi, va roși! Suntem, vezi bine, amândoi amărâți: eu în cer și tu pe pământ” și parcă soarele plângea și el, acolo, în cer, prin cețurile alea reci.

M-am strâns și mai bine în culcușul meu și-am început să plâng. Aș fi vrut să mor !... Dacă aș fi avut o armă, mi-aș fi pus-o la tâmplă și aș fi terminat cu viața aia nenorocită, pentru că și așa, îmi dădeam eu seama, nu făcea nici măcar cât un cartof copt sau o bucată de pâine. Mă strângeam cât puteam de tare și plângeam, uitându-mă mereu înspre cer, spre soare și spre Dumnezeu, dar Dumnezeu nu avea deloc milă de mine; poate că se ocupa de alții, care erau cu mult mai amărâți decât mine, din moment ce nu voia nici măcar să se uite la mine, așa cum făcea soarele...

Plângeam fără să scot un cuvânt, deși aș fi vrut să-l blestem pe Dumnezeu pentru lipsa lui de milă față de mine, dar îmi dădeam seama, totuși, că nu putea să fi uitat de mine !... Ce era însă ciudat cu adevărat era faptul că absolut deloc nu mă mai gândeam acasă sau la altceva în afară de mâncare. Cred că, dacă aș fi văzut undeva un cazan cu ciorbă clocotindă, plină cu carne, mirosind a carne, cu siguranță că m-aș fi aruncat drept în el, așa îmbrăcat în zdrențele alea de cerșetor prin Germania și Olanda, numai să mă simt odată sătul și trupul să nu-mi mai dârdâie de ger!...

Când soarele s-a mai înveselit, m-am ridicat din culcușul meu de lujeri și, zgribulit, am plecat iarăși prin sate. Nu știam să vorbesc nemțește, dar nemții și olandezii mă întrebau :

- Haben Hunger ?” (Sunteți flămânzi?) iar eu răspundeam :

- Ia! (Da!) și atunci îmi dădeau câte ceva de mâncare.

După ce mi-au dat o bucată de pâine, olandezii m-au prins și m-au dus în lagăr, la comandant. Comandantul a chemat un neamț SS-ist, care m-a întrebat în ce lagăr vreau să mă duc: Wartheim, Dortmund sau Mulheim, unde mai fusesem. Bineînțeles că mie îmi era frică să nu mă împuște, că plecasem iar din lagăr, după mâncare. Tremuram de frică, mai ales când SS-istul s-a suit pe motocicletă, cu pistolul-automat de gât, și mi-a făcut semn să merg alături de el. N-am putut însă să merg mereu alături de el și mai rămâneam în urmă; mai stam și-mi mai trăgeam sufletul, că nu mai rezistam. Neamțul se oprea și el, dar fără să oprească motorul motocicletei; își aprindea o țigară, după care mă chema la el și-mi aprindea și mie o țigară. Mi-o întindea, privindu-mă cu milă, dar și cu un fel de ciudă, ca și cum ar fi vrut să-mi zică :

- Curvele dracului !... Numai din cauza voastră, a românilor, am ajuns noi aici, în situația asta!... V-ați dat de partea rușilor !...” Dar eu n-aveam de unde să știu dacă el gândea cu adevărat în felul ăsta. Privirea lui, miloasă și scârbită, poate că însemna și ce gândeam eu pe atunci; ar fi putut să însemne și altceva, așa cum ar fi, să zicem :

- Vai de capul tău și al meu! Doi amărâți! în curând îmi va veni, poate, și mie rândul... Mă așteaptă Siberia cea fără de sfârșit!... Ia, mă, amărâtule, țigara și tragi cu sete din ea, să mai uiți de lumea asta, de soarta asta blestemată, care își bate joc de noi toți.

Trăgeam din țigări și ne uitam unul la altul. Neamțul trăgea încet, calm, gânditor, iar eu trăgeam ca șarpele, să nu se piardă nici măcar un singur fum... La o altă oprire, neamțul a scos din buzunar niște bomboane mari cât prunele, roșii. Erau așa de dulci, ca și cum aș fi fost în cireșul ăla mare, din ograda noastră, vara, când se suiau în el toți copiii și mulți oameni din sat, bucurându-se și râzând cu toții. Așa mi se umplusese gura de zeamă roșie, dulce, dulce de tot...

Când am ajuns la vreo trei sute de metri de lagăr, neamțul mi-a zis :

- Vor wider drei hundert meter; vor vider das Iager ! (Mai încolo cu trei sute de metri; mai încolo este lagărul!). Apoi, neamțul a încălecat pe motocicletă și dus a fost. Atunci, dacă am văzut că am rămas iar singur și că am scăpat neîmpușcat, mi-am luat și eu iar valea, că doar nu eram nebun să mă mai duc în lagăr. Nu uitasem eu, și nici n-am să uit vreodată, bâtele ce mi le cărase în cap și pe spinare comandantul lagărului, Austrofeld. Așa că, am luat-o la pas și, tot mergând, am trecut în Olanda.

În Olanda m-am întâlnit cu un rus, cu doi polonezi și cu doi italieni, cu care m-am făcut tovarăș. Azi, umblam cu unii, iar mâine cu alții. Vorbeam fiecare pe limba lui. De fapt, ne-am întâlnit în pădure, unde dormeam. Eu dormeam cu un italian, fiindcă cu el mă înțelegeam mai bine. Și el fugise din lagăr; era tot prizonier, ca și mine; și tot amărât ca și mine. Ne făceam culcuș din ferigă și ne înghesuiam unul în altul, dârdâind de ne zdrăncăneau oasele. Dimineața, ieșeam la marginea pădurii, mergeam la câte o casă, ceream  de-ale gurii, după care iar ne ascundeam în pădure. Eram toți numai zdrențe; ne sticleau ochii în cap ca la strigoi!... Eu n-am văzut niciodată cum arată un strigoi, dar nu putea arăta altfel decât noi. Când ieșeam din pădure, cu italianul, ne țineam de braț, ca să nu ne dea jos vântul. Mergeam lipiți unul de altul, aplecați și eram cu gândul numai și numai la mâncare. Nasul nostru așa de bine știa să miroase că, imediat ce ne apropiam de o casă, știam ce aveau olandezii în ziua aia la masă. Când simțeam mirosul de ciorbă ori de cartofi prăjiți în ulei, nu știu ce-mi venea să fac, dar știu că parcă mi se făcea rău. Aș fi vrut, de multe ori, să-i spun olandezei să-mi dea și mie măcar o ceașcă de ciorbă, dar nu știam cum să-i cer, iar în casa lor nu ne-au băgat niciodată. Ne țineau la poartă și ne dădeau ce aveau de dat.

Luam cartofii fierți ori cruzi și mușcam din ei ca oamenii sălbatici; apoi, mai băgăm câțiva în buzunare ori în sân și ne îndreptam din nou spre pădure. Erau păduri mari, de fag, de gorun și de brad. Prin pădure era frumos, dar în iarna aia, pădurea nu mi-a dat nimic, în afară de adăpost. Nu am găsit în ea măcar o măceașă, ori un măr pădureț, vreo alună, nimic, nimic, nimic.

Ne băgaserăm într-o viroagă, unde adunaserăm frunzele căzute în toamnă, peste care puseserăm ferigi înalte, stufoase; în ele ne făcuserăm culcușul. Ne încălzeam cât de cât, mai ales că polonezii mai aduseseră și niște zdrențe și le puseseră sub ei, dar și peste noi. Ne înțelegeam bine, dar nu din vorbe, ci din gesturi și semne. Eram cu toții amărâți, vai de capul nostru.                                                                               

De multe ori plecam și singur la cerșit. Așa ni   s-a întâmplat într-o zi, când tot orbecăind eu printr-un sat olandez, cu gândul numai și numai la mâncare, odată am simțit cum m-a prins cineva de mâneca hainei și m-a oprit în loc. Am zvâcnit eu și am dat să fug, dar mâna străină mă ținea cu putere, și atunci am ridicat ochii și m-am uitat la cel care mă prinsese. Era un cetățean olandez; era cu calul și cu căruța. Zice :

- Komm hier, ja ?” (Vino aici, da ?), dar eu n-am știut ce să-i răspund, și din nou am dat să fug, dar olandezul m-a suit în căruță și a mers cu mine patru, cinci ore, până ce a ajuns într-un oraș, unde m-a dus la un lagăr. Când am dat cu ochii de lagăr, aproape că am leșinat de spaimă; îmi venea să-mi rup beregățile cu ghearele, că aveam niște gheare de te speriai.

Cum am intrat pe poarta lagărului, m-au și dus la comandament și au început să-mi tragă la palme, de am căzut ca o cârpă, borș de sânge. Apoi, m-au scos afară, în curtea lagărului, și un neamț mi-a turnat apă, să mă spăl. Iar m-au băgat înăuntru si m-au întrebat pe toate limbile, dar eu nu știam decât pe românește; nici ei însă nu știau românește, nici unu, dar au înțeles, totuși, ceva, ceva, din moment ce m-au dus la un lagăr de italieni. Până m-a duce în lagărul de italieni, văzând că nu vorbeam pe nici o limbă în afară de românește, iar s-au enervat nemții ăia de mă bătuseră ceva mai înainte, și iar m-au luat la bătaie ca pe hoții de cai. M-au nenorocit în bătaie! Credeam că n-am să mai scap din bătaia aia, dar Dumnezeu, se vede, auzise strigătele și gemetele mele, când pisau nemții la mine, că m-a îmbărbătat,   m-a întărit, cu toate că ajunsesem la 27 de kilograme și nu mai știam nici să scriu, nici să mai zic „Tatăl nostru”.

 

Din nou m-au scos în curtea lagărului aceluia și mi-au turnat apă, să mă spăl, că mi se închegase sângele pe față, pe cap și pe mâini. Scuipam numai cheguri de sânge, că eram tebecist. Prizonierii italieni se uitau la mine cu milă; se vedea că le părea rău de mine, văzându-mă în cel hal eram, de îți venea să-mi plângi de milă, nu alta !... Și ce rău făcusem eu pe pământul ăsta, ca să fiu chinuit ca Iisus Cristos ?! Ăia de-mi turnaseră apă, să mă spăl, m-au dus din nou la comandantul lagărului, care mi-a dat „ausvaiț” la mână și mi-a zis, după câte am înțeles eu, să mă duc la un alt lagăr și că aveam dreptul la patru zile. Am plecat, fără să-mi fi dat și mie măcar o bucățică de pâine. Eram plin de vânătăi și leșinat de foame. Cine mă întreba de document, i-1 și arătam. Zilele însă treceau, iar eu încă nu ajunsesem unde ar fi trebuit.

Tot umblând eu aiurea, cu gândul numai și numai la mâncare, am ajuns într-un oraș, unde m-a prins un bombardament, cum n-am mai pomenit de când sunt. Cădeau bombele, ardeau clădirile, se desprindeau zidurile, urlau sirenele, huruiau avioanele, de ziceai că, gata, acum e sfârșitul lumii!... Eu însă mergeam nepăsător pe străzi, neștiind de mine ... Parcă eram pe o altă lume! Nu mă mai uitam nici în sus, măcar la avioane și la bombele care cădeau cu nemiluita. Mergeam cu ochii în jos, tot sperând că voi da de vreo bucată de pâine sau vreun cartof, dar n-am găsit nimic. Nici după ce s-a terminat bombardamentul, tot năucind eu pe străzi, printre dărâmături și morți înșirați prin dărâmături, pe străzi, prin curțile caselor, tot n-am găsit nimic de mâncare, de parcă o furase, toată, cineva și fugise cu ea în cer !...

Într-o vreme, pe când continuam să bat străzile și să mă uit ca omul nebun la morții sfârtecați de bombe, odată mă trezesc cu o femeie destul de tânără, de la Crucea Roșie. Ea a pus mâna pe mine, iar eu, speriat, am luat-o la fugă, țipând ca din gură de șarpe.

- Aoleu! Aoleu! Aoleeeu, mamă! strigam ca apucatul, cu toate că văzusem bine că cea care mă apucase de mână era o femeie de la Crucea Roșie, dar eu, cred, mă speriasem la gândul că din nou voi fi dus într-un lagăr, unde urma să mai încasez o grămadă de palme și de bâte.

Femeia aceea m-a alergat cu bicicleta, că avea bicicletă, m-a prins și m-a dus la un post de ajutor, la un spital. Acolo, am dat de un rus, cu care ajutam la curățenie. Pentru asta, ne dădeau mâncare bună: o farfurie plină cu piure de cartofi și puțină pâine, dar noi nu puteam să mâncăm nici jumătate din ce primeam. Era curățenie în spitalul ăla; mâncarea era foarte bună; munca era ca pentru copii, dar ce folos că acolo n-am stat decât șapte sau opt zile, fiindcă s-au adunat prizonieri foarte mulți și a trebuit să ne ducă într-un lagăr unde erau prizonieri de toate națiile. Am fost strânși pe nații: românii la români, ungurii la unguri, și tot așa. Pe mine m-au trimis din nou la Mulheim, unde eram douăzeci și patru de români. Acolo m-am întâlnit din nou cu locotenentul Petrescu. Ei primeau pachete de la americani; erau câte zece, doisprezece la pachet;      m-au băgat și pe mine la pachet. Atunci de-abia am aflat și eu că Berlinul căzuse, că veniseră rușii la Berlin și că îi ajutaseră americanii.

De asemenea, am aflat că o parte din români erau la Wer, alții erau la Dortmund și alții la Lipschstadt. Acolo, la Mulheim, i-am povestit locotenentului Petrescu despre lagărul de la Emmen, care a fost cel mai mare lagăr. Peste tot erau numai reflectoare foarte puternice. Erau numai blocuri de patru etaje; șapte sau opt blocuri pline de prizonieri!... Mai erau prizonieri și în niște barăci. Fiecare nație era separată: români, ruși, italieni. Pe noi ne despărțea, de ruși, un zid; l-am spart și făceam bazar.

- Davai soli !” (Dă-mi sare !).

- Davai hleba !” (Dă-mi pâine !).

Care era mai șmecher și mai iute de mână! Dacă românul era mai iute de mână, trăgea pâinea rusului și nu-i mai dădea sarea, sau invers. De multe ori rămâneai gol pușcă; nici măcar un picuț de sare, să ai după ce bea apă... Parcă eram blestemați. Lagărul acela era închis cu șapte, opt rânduri de sârmă ghimpată, pusă pe două rânduri de pari. Era imposibil să fugi.

Locotenentul Petrescu știa însă toate lucrurile astea. că fusese și el. Eu, dacă mă turmentasem de bătăile ce le primisem și de bombardamentul ăla, nu mai știam ce vorbeam și începusem să amestec lagărele și întâmplările. De fapt, pentru mine viața era un haos! Pluteam între cer și pământ. Eram năucit. Când au venit americanii și ne-au văzut în ce hal eram, zdrențăroși, plini de vânătăi, de păduchi, cu ochii sticlindu-ne de foame, schelete goale, ne-au fotografiat așa cum am fost, cu o sută de petece, de toate culorile, cusute cu ață și cu sârmă, vai de capul nostru !...

În ziua de 4 mai 1946 a venit o comisie de triere, formată din englezi, francezi, ruși și români și ne-au întrebat dacă vrem să mergem în țară. O parte a zis ,,da”, iar alții au zis ,,nu”. Eu nici nu știam ce să fac. Ne-au mai ținut acolo vreo patru, cinci zile, până a ne hotărî definitiv dacă rămâneam sau nu, după care, o parte, au fost duși la Dipoltz, iar cealaltă parte de români a rămas acolo, la Mulheim, unde am stat până în octombrie, când, nemaiputând îndura dorul de casă, am încercat să fugim clandestin.

Până la urmă, s-a format un transport, la tren, și opt zile și opt nopți am tot mers cu trenul, până ce am ajuns la Oradea Mare. De la Oradea Mare am luat un tren românesc și am venit până în gara Băbeni, iar de acolo, pe jos, până acasă. Se făcuse luna lui noiembrie. Se culeseseră porumbii și merele; se adunase totul de pe câmp. Sărăcia striga la ușă !... Tata m-a și trimis cu o mie de kilograme de mere la Constanța, să le vând și să aduc porumb, că el nu mai putea; se îmbolnăvise și mai rău de dorul meu !... M-am dus cu  merele la Constanța, le-am vândut și am adus acasă zece, cincisprezece bănicioare de boabe.

Apoi, m-am dus la Centrul militar Rm. Vâlcea, unde m-am întâlnit cu locotenentul Petrescu, cel care mi-a și dat ordinul de lăsare la vatră. Încet-încet m-am refăcut, dar nu puteam să uit prin câte trecusem, câtă mizerie îndurasem, câtă bătaie luasem și cum ajunsesem să fiu în stare să-i dau cuiva în cap, ca să-i iau bucata de pâine în mână...

Mult timp, după ce m-am întors din prizonierat, din Germania, visam, noaptea, cum tremuram de ger în culcușul din lujeri de cartofi ori strigam tare, de se trezea și tata din somn :

- Davai hleba!, iar tata aprindea lampa și-mi făcea semnul crucii pe piept. Era speriat rău, săracu!. Credea că am rămas într-o ureche, de tot țipam apoape noapte de noapte.

În noiembrie 1946 ploua ca în prima zi de front, la Târnăveni, când am văzut, pentru prima oară, soldații tineri, morți, dormind sub ploile toamnei târzii, singuri și triști. Scena aceea mi-a rămas cea mai vie dintre toate prin câte am trecut în tinerețea mea !...