Blestemul lui Dumnezeu pe pământ

Doamne, ce mult e de-atunci și prin câte mai chinuiește omul pe pământ până a ajunge iar pământ ! Am plecat în armată la 1 aprilie 1935, la Salonta Mare, județul Bihor, la Infanterie. Lăsasem acasă o nevastă tânără și trei fetițe. M-am căsătorit de tânăr; aveam nouăsprezece ani, iar nevastă-mea, șaispreze. Amândoi eram orfani de tată. Muriseră în primul război mondial. Ne-am luat de tineri. Ne-am unit două sărăcii, ca să scăpăm de sărăcie, dar de ea nu scapi cu una, cu două. Eu fusesem înfiat de mic de niște oameni cam răi; mă certau și mă băteau mereu, din nimica lucru. Sterpii n-au suflet! în loc de inimă au o ceapă degerată. Pe deasupra, cel care mă înfiase mai era și bețiv. De câte ori se îmbăta, îmi scotea ochii ca m-a înfiat și că n-am să fac nimic în viața mea, dar bunul Dumnezeu m-a dus, uite, până la adânci bătrânețe, cu toate că am risipit zece ani din viață cu armata, concentrarea și cu războiul al doilea.

În 1937 m-am liberat, dar pe 1 mai 1938 m-au vărsat la Regimentul 2 „Dorobanți” Vâlcea, în concentrare, unde n-am stat decât o lună; apoi, anul 1938 am stat acasă, însă în 1939 m-au chemat din nou în concentrare, tot la Rm. Vâlcea. De aci, m-au trimis în Basarabia, în comuna Perescina, județul Lăpușna. De fapt, tot anul 1939 l-am stat prin comunele alea din Basarabia.

Într-o zi, a venit un ordin și am fost chemați la cancelarie, unde, de la biroul mobilizării, ni s-a dat însărcinarea de a strânge cai, boi, căruțe. Am plecat prin comunele alea și am adus două căruțe cu cai și doi basarabeni; la fel au făcut și ceilalți concentrați. În căruțele alea am încărcat tot, tot, tot    ce-am avut în regiment, și ne-am retras spre Prut. Trecând prin Chișinău, pe străzi, ne-am trezit că, de sus, de la balcoane, de la ferestre se arunca în noi cu borcane pline cu apă. Unele au căzut în capul unor camarazi și le-au spart zgârva, încât eram surprinși de ce se întâmpla. Ne mai feream, că ne uitam în sus, să nu ne mai spargă capul. După cum vorbeau, stâlcit românește, după cum arătau și după cum spuneau alții, cei care își băteau joc de noi, spărgându-ne capelele și zicând că au trăit mai bine sub ocupația rusă, huiduindu-ne, am înțeles că erau evrei. Noi nu le tăcuserăm nimic! Noi eram în țara noastră, pe pământul nostru românesc, dar, uite, ei își băteau joc de noi !... Am ieșit din Chișinău cu un gust amar! În țara ta să fii batjocorit de străini.

Departe, în urma noastră, poate la vreo douăzeci de kilometri, se auzeau păcănituri de arme; uneori mai trecea câte un avion rusesc. Ei, ne grăbeau să plecăm cât mai repede, că se încheiase pactul dintre Molotov și Ribbentrop, la 23 august 1939, iar Basarabia rămânea la ruși. Aflaserăm și noi de treaba asta. Nu ne părea bine că plecam spre Prut; mai degrabă ne părea rău. Vedeam cum pământul românesc rămânea sub ocupație străină. Era ca și cum ți-ai lăsa frații și ai pleca departe, departe, fără să te fi certat vreodată cu ei. Îi lăsai singuri și necăjiți, fără să-i poți ajuta în vreun fel. Ce soartă amărâtă a mai avut și poporul nostru! Prea încercat! Cum să-și lase casele părintești, neamurile și să se mute în altă parte, chiar dacă ar fi venit în România, adică tot în țara noastră?! Nici eu n-aș fi putut să plec. Boierii puteau să plece, că-și luau averile în galbeni, se suiau în caleașcă și o întindeau, dar ei, țăranii, unde să-și ducă sărăcia și necazul?! Acolo se născuseră și tot acolo voiau să moară. Asta e ! Ce-ar fi putut să facă?!  Dacă intră ursul în sat și-l găsești la oi, în tarlă, știi că n-ai voie să tragi în el, că așa e legea și nici cu bâta nu poți să dai în el, că se repede la tine și te sfâșie. Așa că, îl lași să ia o oaie și apoi să plece. Dar ce e rău, că se  învață, după aia, și nu mai poți scăpa de el nicidecum. Vine și cară până ce te sărăcește ! Muncești ca prostul, că tot degeaba !... Ajungi de Ialta și de Malta ...

Am ajuns la Prut și am trecut dincoace, cu căruțele; pe basarabemi i-am trimis înapoi, la casele lor din județul Lăpușna. Ne-am instalat în comuna Ivănești. Venise iarna, cu ger mare, cu ninsori, cu zăpadă viscolită. Eram încartiruiți în casele oamenilor. Toată ziua făceam instrucție. Mirosea a ceva necurat, dar ofițerii noștri nu ne spuneau nimic. Dacă-i întrebam ceva, ziceau : „V-a spus cineva așa ceva ?! Vedeți-vă de treabă !...” însă se vedea că erau și ei îngândurați. Bănuiau că nu va mai dura mult și că va începe războiul.

Când eram acolo, la Ivănești, a venit un ordin: cei care aveau copii, trei, patru, să primească cincisprezece zile de permisie. Eu cu Gică al Iui Țonțu aveam câte patru copii. Al patrulea era, în sfârșit, băiat. Ne-am dus în audiență la comandant și ne-a dat drumul acasă cincisprezece zile.

Am venit cu trenul. Trenul era înghețat bocnă; dârdâiam, dar eram bucuros că mă duc acasă, la nevastă și la copii. Bănuiam că erau amărâți. Într-adevăr, când am ajuns acasă, nevasta n-avea nici un băț al dracu’. Tremurau bieții copilași de frig, de ți se făcea milă, nu alta. Așa că, am luat două sănii, eu cu cumnatu-meu, Ion, și ne-am dus în pădurea de peste râu, unde aveam o bucată de pădure. Am tăiat niște fagi, am umplut săniile și am trecut râul dincoace. Am intrat în sat, și primarul, Costică Măciuceanu, ne-a oprit și ne-a obligat să ducem lemnele la primărie. Zicea că n-aveam voie. Degeaba am încercat eu să-i spun că nevasta și copiii îmi tremură de frig în casă, că eu mai mult de asta am venit în permisie, ca să le aduc lemne, că n-avea cine, că tot degeaba; el o ținea una și bună că n-aveam voie. Mai târziu, ne-am și încuscrit. Atunci însă și-a bătut joc de mine și de copiii mei. N-a avut milă de ei. Comandantul, la care ieșisem la raport, m-a înțeles și mi-a dat permisie, iar el, primarul, om din sat, care știa în ce situație mă aflam, că aveam patru copii rebegiți de frig, a fost fără milă !... Îmi venea să-i dau în cap cu ceva ! Nu știu ce avea împotriva mea, că prea urât s-a purtat față de mine !...

M-am întors acasă supărat, supărat ! Când m-a văzut nevastă-mea, cu săniile goale, a început să plângă. I-am spus ce pățisem, iar ea l-a blestemat. „Nici ajutoare nu vrea să-mi dea! a mai zis ea. Mării lui Genă, că n-are copii, îi dă, fiindcă sunt neamuri și de-aia.. O să-l vadă Dumnezeu !”. Așa că, am plecat din nou cu săniile în Gura Hinții, tot pe la o bucată de-a mea de pădure, și-am adus de-acolo.

Vremea a trecut repede; s-au dus cele două săptămâni și am plecat înapoi în Moldova, la Ivănești. De acolo, am plecat în comuna Heleșteni, din județul Roman. Era iarnă grea, grea de tot. Rupeam gardurile și făceam câte un pic de foc. Toată iarna lui ’40 am săpat la tranșee antitanc. Făceam niște gropi mari, adânci. Săpau bieții militari, cu zăpada în spinare, până nădușeau. Îi mai întrebam pe ofițerii noștri pentru ce trebuie să săpăm tranșeele alea, iar ei ne răspundeau așa :

- Ei, trebuie să le săpăm, că, de, nu se știe... Nu se știe.; dar ei știau în mod sigur că va începe războiul. Intraserăm și noi la bănuieli, fiindcă nu era joacă, să sapi toată iarna lui ’40 și până în ’41, când s-a sunat mobilizarea.

- Să vezi, că o să fie război, ziceau bieții soldați.

Mi-aduc aminte că pe 22 iunie ’41, la ora patru, dimineața, s-a sunat mobilizarea și am primit ordin să trecem Prutul. Când am auzit, ne-am întristat cu toții. Ce să te mai gândești acasă la copii și la nevastă ?! Am zis în sufletul meu că, ori mor, ori trăiesc, cum o vrea bunul Dumnezeu. Mi-am băgat cărticelele de rugăciuni în buzunarul din dreptul inimii, m-am închinat, am spus „Tatăl nostru” și am plecat înspre Prut. Am început să tragem; ne răspundeau și rușii. Până-n ziuă i-am răzbit. Au murit mulți. Unii s-au înecat în Prut, când au trecut. Am trecut Prutul pe niște poduri de blăni și de nuiele. Te așezai pe brânci și treceai dincolo. Tancurile treceau prin apă. Eram în Divizia 11, din care făceau parte: 3 Olt Slatina, 90 Infanterie Sibiu, 2 Vâlcea și 19 Caracăl.

S-au dus dracului rușii! Au fugit! Am văzut, în acea dimineață, o grămadă de morți. Toți tineri. Cei răniți plângeau, alții se văitau : ,,Aoleu, copiii mei ! Aoleu, nevasta mea !...”. Alții îi vedeai căzând lângă tine. Fleașc ! Vedeai câte unul într-o parte; fleașc! altul în cealaltă parte; gloanțele trasoare treceau, lic, lic, lic! printre noi. Trăgeau rușii în neștire! Treceam peste cei morți și înaintam. Tot așa am înaintat, fără să avem prea mare rezistență din partea rușilor, care se retrăgeau continuu. În august ’41 am fost rănit la mână; mi-a trecut schija prin podul palmei și alta mi-a trecut prin cărticelele de rugăciuni și s-a înfipt în piele în dreptul inimii. A zis doctorul că am avut mare noroc cu „epistoliile” acelea de rugăciuni, pentru că puteam să fiu mort.

Luptam alături de nemți. Luptători tari erau nemții, domnule! Curajoși oameni! Ăia nu se speriau de moarte cu una, cu două! Într-o dimineață, pe la ora trei, au început nemții să bată la ruși cu artileria, de-au făcut prăpăd mare, mare de tot. Mulți ruși au murit, săracii! îi vedeam cum săreau bucățile de carne din ei... Tari luptători nemții, domnule ! Ai noștri poate că se mai codeau, dar ei nu erau deloc temători de moarte. Cu ai noștri se purtau bine. E drept că nu rămâneam cu ei, dar ne întâlneam pe câmpul de luptă. Ei mâncau separat de noi; aveau mâncare cu mult mai bună decât a noastră.

Știu că atunci când doctorul mi-a scos schija de mi se înfipsese deasupra inimii, aveam pieptul plin de  sânge. Acolo, la Tomești, unde mi-a scos schija, n-am stat decât o noapte, că au venit și ne-au luat de acolo, să ne ducă la un spital mai mare, la Iași. Aci, eram la etajul al treilea; la primul și al doilea etaj erau cei cu mâinile și cu picioarele rupte. Geamurile spitalului erau camuflate, dar, cu toate astea, într-o noapte, pe la unsprezece, odată ne pomenim: bauuu! hurrr! geamurile spitalului.

- Stați așa! Nu vă mișcați!, strigau la noi doctorii și ceilalți, care ne îngrijeau. Când însă am auzit din nou bubuiturile și huruitul geamurilor sparte, am rupt-o la fugă pe scări în jos, toți cei care puteau să fugă, și ne-am dus în spatele spitalului, prin niște ogrăzi; ne-am băgat în niște tranșee. Exploziile bombelor făceau o lumină ca ziua. Am văzut cum s-a huruit tot spitalul. Au murit toți care erau în el...

Dimineața, au venit niște mașini și ne-au luat de acolo, pe cei care scăpaserăm, și ne-au dus la Vaslui: Ne-au băgat în grajdurile unei unități militare. Stăteam pe paie. Șase săptămâni am stat acolo. Veneau mereu la răniți. Mai dădeam și noi o mână de ajutor. Atunci am stat și eu și m-am uitat cum doctorii i-au tăiat unui ostaș picioarele din apropierea șoldului. Cu ferăstrăul i le-au tăiat. I-au rotunjit oasele la capete; apoi, i-au cusut carnea și pielea, dar tot a murit săracu’. Ce rău mi-a părut de el! Mă gândeam că, poate, aș fi putut fi eu în locul lui.

Parcă îți venea rău, nu alta! Vedeam cum cărau mereu căruțele la români și la nemți răniți. Cel mai rău mi se făcea atunci când vedeam cum îi duceau la groapă pe cei care muriseră. În fiecare dimineață puneau câte trei, patru sicrie în căruțe și le duceau la cimitir. Într-o zi m-am dus și eu acolo, din curiozitate, să văd cum îi îngropau, și-am văzut. Erau șanțurile făcute. Aveau câte patru metri adâncime. Veneau cu căruța, ridicau sicriul și goleau mortul din el în șanțul ăla adânc. Morții erau decât în cămașă și-n izmene. După ce goleau sicriele, le suiau din nou în căruță și se înapoiau cu ele la unitate. A doua zi, le umpleau iar cu morți și iar le duceau acolo. Îi puneau grămadă, unul peste altul și trăgeau pământ pe ei. Nu tu preot, nu tu salve de foc, așa cum făceau nemții. Nemții trăgeau salve și-i îngropau cu sicriu cu tot, nu ca ai noștri. Ei îi îngropau imbrăcați în haină militară.

Nu mă vindecasem prea bine, când m-am trezit cu colonelul doctor că-mi spune să mă duc înapoi pe front, la unitatea mea. Am încercat eu să-i explic că nu eram apt de luptă, dar n-am avut cu cine mă înțelege. Așa că, am luat-o din loc și am ajuns la unitatea mea, iar la puțin timp după ce am ajuns, am și intrat în luptă la Vigoda, aproape de Odessa. Acolo a fost măcel mare, mare de tot. Sute și sute de ostași morți. S-a făcut acolo un mare cimitir. Apoi, am plecat mai departe, la Odessa. Orașul nu era prea mare, însă era distrus rău. Nu mai erau telefoane, nu stâlpi de lumină... Nimic! Străzi baricadate, moluz, mașini arse, tancuri arse... Parcă erai într-un cimitir în care toate crucile au fost răsturnate și te așteptai, ca din moment în moment, să iasă morții din pământ și de sub dărâmăturile orașului și s-o ia, speriați, la fugă pe străzi.

Mâna prin care îmi trecuse schija, continua să mă doară, dar cine să se mai intereseze de soarta mea ?! Am pornit iar după ruși. Nu mai știu prin ce comune și orașe am mai trecut, dar știu că satele și orașele erau aproape pustii. Civilii fugiseră cine știe unde. Iarna era grea. Îmi degeraseră urechile. Îmi curgea apă din sfârcurile urechilor din cauza degerăturii. Nu mă mai gândeam deloc acasă. Ziceam că, într-una din lupte, să dea Dumnezeu ca unul dintre gloanțele rușilor să-mi treacă prin cap și să nu mai știu de mine! Să pier de pe lumea asta nenorocită! Nu mă mai interesa nimic, nimic. Vedeam morți, arși cu benzină, poate, ori înveliți în paie și arși, ca la Vigoda, de ziceai că erau porci de Crăciun, pârliți. Arseseră până și diagonalele din piele. Te lua groaza! îți venea să te arunci cu capul într-o fântână și să termini odată cu totul. Așa ajunsesem, de rău! Nici nu mai știam pe unde mai eram, dar nici nu mă mai interesa deloc. Mergeam așa, înainte, ca boul la jug, încotro îl mâna stăpânul lui. Simțeam biciul iernii pe spinare și nu mă mai durea. Stam în groapa individuală și în tranșee cu zăpada de un metru pe mine, pe foaia de cort, și nu mă mai gândeam la nimic pe lumea asta. Nici la cei patru copilași nu-mi mai era gândul. Cred că aș fi vrut să mor. Eram rătutit rău de tot, din moment ce eu nu mai țin minte decât de Rostov pe Don, de unde am fost respinși de ruși. Auziserăm că începuseră să-i ajute americanii.

De acolo, de la Rostov până la Iași, sau aproape de Iași, când i-am auzit pe ofițerii noștri că n-am mai fi cu nemții, ci am fi cu rușii împotriva nemților, eu nu mai știu nimic. Parcă mi-a luat Dumnezeu mințile, ni le-a aruncat prin zăpezile alea de pe câmpiile Rusiei și mi le-ar fi lăsat pe acolo. Nu mai țin minte ce-am mai făcut și pe unde am mai umblat !...

Dimineața, ne-au strâns unde erau santinelele rusești și ne-au dat drumul. Nici nu ne venea să credem ochilor că eram liberi și că puteam să ne ducem acasă. Credeam că ne mint, ca să o luăm pe câmp și să ne mitralieze din spate, dar nu a fost așa. Am luat-o pe jos, înspre București, înspăimântați și rupți de foame. Am luat-o peste câmpuri, nu pe șosele, de teamă să nu fim prinși și duși la niște centre ce se înființaseră și unde, se zicea, se dădea mâncare. Nouă însă ne era frică să nu ne oprească acolo. Așa că, am ocolit orașele și mâncam ce găseam, mai mult struguri și lubeniță. De fapt, altceva nici nu aveam ce să mâncăm.

Eu cred că el era neamț, după nume, și-i era ne­caz că trecuserăm de partea rușilor, ca și cum noi vruseserăm lucrul ăsta, nu ei, cei mari. Era exact ca în proverbul ăla românesc: „Bese capra și pate oaia!^”. Se vede că tot noi, proștii, săracii țării trebuia să plă­tim cu vârf și îndesat aranjamentele celor puternici, care împinseseră lumea în pârjolul focului !...

După ce ne-a bătut, a dat ordin să ne îmbrace imediat, că aveam hainele ferfeniță, rupte în genunchi și-n coate, de cât merseserăm târâș, că-ți venea să plângi când ne vedeai! Ziceai că suntem cerșetorii României pentru care, uite, luptaserăm degeaba! Pen­tru care muriseră sute de mii de camarazi de-ai noș­tri !... Apoi, ne-a zis să mergem fiecare la compania lui.

Când am ajuns la compania mea, locotenentul cu care fusesem pe front, m-a luat în brațe și m-a pupat, îi părea rău de mine, fiindcă știa că aveam acasă pa­tru copii, că eram necăjit în inima mea... Mi-a dat haine noi și, apoi, am plecat la gară. Trenul era gata pregătit.   Ne-au îmbarcat și am plecat spre Ungaria. Am coborât tocmai la Debrețin. Acolo, tot orașul era fărâmat. Am dormit în tren. Dimineața, am coborât din tren și am luat-o pe picioare, în urma rușilor, până ce am ajuns în Cehoslovacia. Înaintea noastră plecaseră două batalioane și luptau alături de ruși.

Mergeam pe picioare și mă gândeam că, dacă voi intra iar în luptă și voi muri, cel puțin muream spove­dit și împărtășit, că, înainte de a pleca din Rm. Vâlcea, venise popa și făcuse treaba asta creștinească, după care mă simțeam, într-adevăr, îmbărbătat și curat înaintea lui Dumnezeu. Mergeam după nemți, continuu. Ei erau la vreo zece kilometri înaintea noastră. Băteau mereu. Se auzeau bubuiturile. Distruseseră podurile, ca armata noastră și rușii să nu mai aibă pe unde trece. Fărâmaseră orașele, șoselele. Nu puteai să mai mergi decât peste câmpuri; pe șosele; dacă mergeai, te bombardau nemții.

Era toamnă destul de târzie. Știu că, trecând prin câte o vie, mai găseam câte un strugure. Mergeam amestecați cu rușii. Mă dureau picioarele, de nu mai puteam să mai merg aproape deloc; aveam tălpile numai bătături. La un moment dat, m-am așezat, că nu mai puteam. Un rus m-a văzut și m-a întrebat ce am; așa am dedus eu ce m-a întrebat. I-am arătat talpa plină de bătături, că apucasem să mă descalț la un picior. Rusului i s-a făcut milă de mine. A oprit un tanc și m-a suit pe el. Am mers așa, împreună cu tanchiștii ruși, cam vreo zece kilometri, până ce i-a oprit un ofițer de-al lor, au vorbit ceva și m-au dat jos. Se vedea însă că tanchiștilor ruși le părea rău de mine, că mă lasă acolo, s-o iau iar pe jos. Mai mult ca sigur că unii dintre ei aveau acasă copii. Să­racul se adună cu săracul și se ajută tot cu el, nu cu cel bogat. Asta, niciodată!  Cu bogatul, nu !...

Eram flămânzi rău de tot. La trei, patru zile ne dădeau niște pesmeți. La fel și ei, rușii. Nici ei nu o duceau mai bine. Luptam împreună, dar mâncam separat. Mergeam tot luptând. Nemții nu mai opuneau prea mare rezistență. Cu toții simțeam că nu mai era mult și Germania urma să capituleze.

Am trecut prin Cehoslovacia, fără a lupta însă decât în Munții Tatra, și am intrat în Polonia; apoi, am lup­tat în Germania. Mai aveam vreo douăzeci de kilometri și se termina Germania, când s-a încheiat armistițiul, în 9 mai ’45. Orașele erau fărâmate rău de tot. Numai morți înșirați pe marginea drumurilor, pe străzi. Grămadă de mașini distruse, tancuri arse... Doamne, ferește! Vai de lume!... Soldații ruși intrau în magazine și ie­șeau cu brațul plin de sticle de băutură, cu pachete de tutun, cu fel de fel de lucruri, dar ai noștri nu puneau mâna.

Germania capitulase! Rusia era învingătoare! Milioane de morți degeaba! Noi luptaserăm ca proș­tii, fără să știm prea bine de ce! Atâtea mii de familii nenorocite din cauza războiului. Unii aveau să se bucure de căderea Germaniei. Pe noi însă nu ne încăl­zea cu nimic lucrul ăsta, nici că rușii izbândiseră. Noi ne întorceam acasă, la sărăcia noastră, tot pe jos, tot supărați, tot proșt.

Din Germania am luat-o înapoi tot pe jos și am ajuns în Polonia, unde am stat vreo câteva zile, să ne refacem, că nu mai puteam de picioare. Eram cu toții rupți, flămânzi, bolnavi, plini de păduchi, slabi de ne sticleau ochii în cap. Aproape că nici nu mai știam ce mai era cu noi pe pământ!... Mergeam ca niște vite, când le mâni la abator, la tăiere. Întotdeauna ne-au condus alții! Iată că și acum ne conduceau! Ba nem­ții, ba rușii!... Blestemat popor!

Din Polonia am luat-o iarăși pe picioare până în Ungaria, la Debrețin, unde s-au format trenuri, să ne aducă în țară. Rușii se înapoiau cu camioanele pline cu captură de război. Noi nu mai aveam nici măcar căruțe. Aveau rușii niște camioane mari, cred că ame­ricane. Trebuia să te dai la o parte, că altminteri... Erau veseli, chiuiau, trăgeau cu pistoalele... Poate că ei aveau de ce să se bucure, că îi învinseseră pe nemți și se întorceau încărcați acasă, la nevestele și la copiii lor, dar eu mă întorceam, ca și din Rusia, tot cu ranița goală! Tot plin de păduchi mă întorceam la copiii mei!... Nu-mi părea însă rău și nici pe ruși nu aveam necaz că se întorceau încărcați și erau veseli. Nu zi­ceam decât atât :

- Doamne, ai grijă de mine, să ajung și eu acasă la copiii mei! Să se bucure și ei că n-am murit și că au și ei tată. Atâta ziceam și mergeam mai de­parte, încolonați, prin orașele Cehoslovaciei și ale Un­gariei, care erau dărâmate rău de tot. Lume necăjită, amărâtă!... Că războiul nu e altceva decât blestemul lui Dumnezeu pe pământ!

La Debrețin, în Ungaria, ne-am îmbarcat la tren am ajuns la Rm. Vâlcea. Era în august, cred, 1945. Zece ani din viață mi se duseseră de pe pământ! In­traseră parcă în pământ! Măcar de s-ar fi făcut flori, primăvara, să le culeagă copiii mei, să le miroase și să le pună-n fereastră! Mai bine însă că nu se puteau face flori, că ar fi mirosit a nădușeală, a fum, a lacrimi amare.

Când am ajuns acasă, copiii mi-au sărit, fuga, în brațe. M-au pupat și mereu ziceau :

- Tăticu’ nostru ! Tăticu’ nostru…

Nevastă-mea se uita la mine și la copii, stând cu cel mic în brațe, și plângea și ea pe sala casei.

Eram murdar și urât, dar mă bucuram că veni­sem acasă. Dumnezeu îmi purtase de grijă. Mai aveam la piept cărticelele de rugăciuni, pline de sânge și străpunse de schija aia. Dumnezeu stătuse acolo, între ru­găciunile din cărticelele mele și-mi încălzise sufletul, mă îmbărbătase și mă adusese, uite, acasă!... Îi fusese milă de mine! Nu vrusese să rămână și copiii mei orfani, așa cum rămăsesem eu. Mă adusese acasă și nu mă lăsase să mor în pământ străin. Vrusese să mor în pământul ăsta, al nostru, așa cum a murit și tata, în Moldova. Într-una din nopțile trecute l-am și visat, săracu’! Îmi zicea :

- De ce n-ai venit, mă, Gheorghe, și pe la mormântul meu, la Rusănești, în Moldova, să-mi vezi cru­cea?! Și mă privea cu ochii triști.

- Ba, am venit, dar n-am știut unde erai îngro­pat!”     i-am spus.

- Cum intrai în cimitir, a patra cruce pe partea stângă!”.

(Huidu Gh. Gheorghe, născut în 17 februarie 1913, satul Surpate, com. Frâncești, jud. Vâlcea)

Aranjament graphic - I.M.