N-aveam voie să spun nimic. Nu aveam voie să discut cu nimeni. După ce primeam bucata de pâine, luam bătaie şi plecam cu turma de oi spre munte. Asta îmi era răsplata, răsplata zilnică. Bătaia şi bucata de pâine. Dorul de fraţi şi de părinţi îmi ardea sufletul. Mă gândeam la colegii mei de clasă, la colegii mei de şcoală. Ei rămăseseră la Braşov, poate fericiţi după Revoluţie, iar eu îmi petreceam zilele şi nopţile într-un Pustiu Necunoscut. Nu vedeam oameni, nu vedeam sate. Nu aveam încotro să apuc. Vedeam doar piscurile golaşe, soarele ce se înălţa şi se cobora după vârfuri şi firul de apă care clipocea cărând în valurile săltăreţe şi lacrimile mele. Şi doar eram premiantul clasei şi ştiam multe despre noi, despre sufletul românului deschis ca şi graniţele ţării după revoluţie... Nu ştiam însă că sunt şi oameni fără suflet, tirani ai vieţii. Am vrut să-i ajut să găsească chioşcul de pâine, m-au luat în maşină şi apoi nu am mai ştiut nimic până am ajuns în Pustiul Necunoscut. Zilnic păzeam oile, zilnic răneam bălegarul, zilnic eram bătut şi torturat. Dar sub ochiul imens al Domnului am sperat că voi ajunge cândva acasă. Într-o zi am adormit şi turma mea s-a amestecat cu turma altui cioban.

Visam frumos ca orice tânăr la douăzeci de ani. Se făcea că-mi bat stăpânii care-mi pecetluise viaţa în Pustiul Necunoscut. M-am trezit la mângâierea unei mâini ciolănoase. Zâmbea la mine cu o durere lăuntrică. Ştiu că eşti român, mi-a spus. Când am auzit glasul pământului m-a năpădit plânsul. Sunt român! Doamne, sunt în România?!...
- O, nu! Eşti într-un Pustiu Necunoscut. Nu are rost să-ţi spun altceva... Să ne grăbim... Mâine ne întâlnim la copacul cel gros şi falnic din zare. Îl vezi? El este simbolul meu românesc. Nu sunt singur printre spurcaţi. Am, ca şi copacul, ramurile şi crengile vânjoase...Rădăcinile mele sufleteşti sunt în România, în inima Ardealului. Străbunii mei au venit în acest pustiu prin transhumanţă, dar cu ei au luat şi ce-a fost mai bun, mai înălţător: sufletul şi limba care au fost transmise din generaţie în generaţie. Mâine ne întâlnim, fără să afle nimeni, nimic... A doua zi, după loviturile de rigoare, în loc să merg cu oile, mi-am învârtit măciuca pregătită după întâlnirea cu nădejdea mea – românul, lovindu-i în numele tatălui pe starostele durerii mele şi pe cei trei fii ai lui, după pofta inimii. I-am lăsat laţi la pământ, dându-le foc la stână, buzunărindu-i am şi luat-o spre copacul falnic – simbolul libertăţii mele româneşti. De- acolo , din înălţimi, prietenul meu, bătrânul baci, privea cu binoclul.
- Te felicit! Eşti taman aşa cum mi-am închipuit: viteaz şi puternic.
Mi-am şters fruntea zgâriată de căpcăun. Mi-a dat binoclul să mă uit în urmă. Într-o maşină erau urcaţi căpcăunii răului, iar din alta au coborât câţiva poliţai într-o căutare disperată.
- Nu-ţi fie teamă! Aici nu poate urca cine vrea. Scoase de la sân un şoim, întinse mâna şi la un semn, ca săgeata, şoimul se repezi la câinele lup care-mi luase urma. Priveam prin binoclu şi mă minunam. Câinele nu a mai fost în stare să mai înainteze aşa că şoimul a derutat urmăritorii.
- Aşa am scăpat totdeauna de spurcaţi. Natura a fost şi este sora mea, şoimul este fratele meu. Nici cea mai perfecţionată armă nu-l poate atinge. Un cuib întreg ştie să mă apere. Eu îl hrănesc şi-l educ după sufletul meu.
Am trecut munţii de partea cealaltă. M-am dus acasă la fiul lui care vorbea şi simţea, ca şi mine, româneşte. Am fost omenit aproape o lună, după care, cu un paşaport, cu poza mea nouă şi cu nume de „spurcat", am demarat spre ţară. Ochii mei nesăţioşi priveau minunile lăsate de Dumnezeu pe pământ, dar nimic nu mi s-a părut mai înălţător decât omul – om, românul, ale cărui surâs şi bunătate le-am simţit cum am trecut graniţa. Sunt acasă, mi-am zis, sunt acasă... Am recunoscut blocul în care am copilărit, oamenii ce-i întâlneam în cale, vecinii. Eu îi recunoşteam; ei, pe mine, nu. Parcă ceva se închidea în mine. Am ajuns la uşă. Aştept cu răsuflarea tăiată. Cineva deschide uşa. Prietenul meu care m-a însoţit a început să plângă şi a luat-o pe scări în jos, neputând suporta întâlnirea.
- Cine sunteţi?
- Sunt fratele vostru!
- Nu se poate! Fratele nostru e mort. A murit acum şase ani. I-am făcut pomenire ca la tot creştinul. Cine sunteţi?!...
Intru. Printre lacrimi şi cuvinte dureroase privesc pe geam. Prietenul meu urcă în maşină şi fără să se asigure, virează în faţa tramvaiului. Este sfărâmat. Ies să-i dau ajutor.
Doamne, Dumnezeule, de vârsta lui trebuia să fie şi feciorul meu...L-am văzut când s-a urcat în maşină. Ce frumos era! Un român frumos...
Mamă, tu eşti mama!...
Lacrimile au împietrit în ochii ei şi ai mei. Tata cu poza mea în mână era în stare să sară de la etaj. O luaseră de deasupra candelei şi vroia să-i desprindă bentiţa de doliu...
- Nu , am strigat. N-o dezlipi! Punem în loc poza lui, a românului din Pustiul Necunoscut. Chiar şi în locul meu de veci va odihni el, ţărână din ţărână românească!
(Din volumul CALEA PUSTIE)



Marin Moscu:
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Galaţi-Brăila

Volume de versuri:
- „CĂLĂREŢUL CU SPATELE GOL": GALAŢI Editura PORTO-FRANCO – 1995;
- „GIOCONDA DIN VERSURI": FOCSANI, Editura REVISTA V, – MAI 2000;
- „PASĂREA ALBĂ": DEVA, EDITURA CĂLĂUZA , 2002;
- „CUM SE NAŞTE DRAGOSTEA": DEVA, Editura CĂLĂUZA, 2003
- „MARE DE SEMNE" – DEVA, EDITURA CĂLĂUZA, 2004
- „FOŞNETUL ETERNITĂŢII":RAMNICU SĂRAT, Editura RAFET, 2006
- „STRIGĂTUL TĂCERII": RAMNICU SĂRAT,Editura RAFET, 2008
- „CALEA PUSTIE"-PROZĂ SCURTĂ: RAMNICU SARAT, Editura RAFET, 2010

- Articole şi poezii publicate în: Steagul Roşu – Bacău, Ateneu, Luceafărul, România literară, Axioma, Porto-Franco, Boema, Oglinda literară, Ziarul de Vrancea,, Cetatea culturală, lumina lină, Călăuza şi altele.
- Referinţe critice: Gheorghe Istrate, Miron Ţic, Valeriu Bârgău, Al. Florin ţene, Victor Sterom, Victoria Milescu, Ionel Necula, Florin Muscalu, Constantin ghiniţă, petre Manolache, Gheorghe Prodan, Emilian Marcu şi alţii.
- Redactor la revistele: „Salonul literar" şi periodic, la „Ardealul literar".