Grişenka deschise ochii, se ridică cu greu din patul de fier aflat în birou şi ieşi afară. O sete cumplită îi ardea gâtlejul, iar capul şi-l simţea de mărimea unui tanc mijlociu. Nu putea face alte comparaţii deoarece el, toată viaţa, fusese tanchist, iar în dimineaţa asta, în faţa ochilor, avea tot tancuri. Unele grele, din acelea cu care era dotată divizia pe care o comanda, altele mijlocii, sau mici, fiindcă acelea mari nu-i încăpeau sub bonetă. Îşi trată setea arzătoare cu încă un gât de vodcă şi hotărî că e timpul să facă o mică alergare pentru a mai alunga mahmureala. Era însă un tip sociabil şi parcă nu-i convenea să alerge de unul singur. Îi dădu telefon bunului său prieten Ivan, tot tanchist, să alerge împreună. Ivan primi propunerea cu mult entuziasm deoarece avea şi el nevoie de mişcare.

Peste numai un ceas, cele două divizii porneau în marş urmând să se întâlnească, spre seară, la Focşani, unde să campeze şi să pună de una mică, deoarece, din hărţile lor, reieşea clar că acolo e treabă de făcut, nu glumă. Nu mai vorbim de bucuria soldaţilor care de multă vreme îşi doreau o excursie mai de Doamne ajută deoarece ultima fusese cu mulţi ani în urmă pe traseul Germania-Rusia. Destul de plicticoasă, de altfel! Actualul traseu de marş era deosebit de pitoresc şi a fost presărat cu tot felul de întâmplări nostime care menţineau la cote înalte buna dispoziţie a participanţilor. Mici prădăciuni, câteva incendieri, violuri, bătăi, cu sau fără folosirea muniţiei din dotare, ceva obuze prin turlele bisericilor, în fine, tot ce este prevăzut în regulament pentru o acţiune plină de succes.

Cei doi organizatori, Grişenka şi Ivan dădeau astfel dovada unor mari talente de tour-operatori. Seara, aşa cum calculaseră, au oprit lângă Focşani şi au organizat, la fel de pricepuţi, cazarea, hrănirea şi entertainment-ul băieţilor. Un mic raid desfăşurat de trupele de comando urban a asigurat materialul pentru cel puţin o lună de bună convieţuire cu băştinaşii. Ce-i drept unii dintre aceştia, buni cunoscători ai istoriei naţionale, au intrat în horă şi la propriu, dar şi la figurat, cu oaspeţii, furnizându-le mai ales informaţii şi răzbunându-şi astfel mai vechile neînţelegeri cu unii vecini. Nici doamnele sau domnişoarele autohtone nu au stat în afara evenimentelor, cunoscută lumii întregi fiind ospeţia noastră tradiţională. Ele au fost cele ce au asigurat perfecta desfăşurare a schimburilor interculturale şi au transformat, ca de obicei în istorie, cu har şi destulă trudă, ardoarea războinică în dorinţă de continuitate.

Pe scurt, toate evenimentele se desfăşurau în bună înţelegere, numai guvernul de la Bucureşti dădea dovadă de nervozitate, intra cu trupele în cod roşu şi consulta cancelariile altor state ca să le spună aceştia cum să procedeze.

Armata raportă, pentru început, că misiunea de intervenţie este relativ simplu de îndeplinit, apoi că nu are motorină, hrană, echipament, arme, muniţie şi nici chef de trai în condiţii de bivuac. Mmmdaaa... Guvernul îşi dădu seama că asta, într-adevăr, cam aşa era! Rămânea diplomaţia alianţelor!  Ministerul de resort intră urgent în priză! Astfel, au  aflat de la nemţi că poate este o neînţelegere şi că, dacă trece suficient timp, lucrurile se rezolvă de la sine, de la francezi că ei au acum probleme cu fermierii, dar că, după un an-doi ni se vor alătura pentru a susţine cauza noastră în Consiliul Europei, de la englezii că ei au luat legătura cu Moscova şi nu este nimic alarmant, aşa că, nu trebuie să ne facem griji fără rost, iar de la americani că ei ştiu totul despre situaţie şi că, acum prelucrează datele obţinute de la sateliţi, iar după ce acestea vor fi difuzate la C.N.N. vor trimite un emisar la faţa locului.

Booonnn! Se poate spune că eram asiguraţi şi pe partea asta, aşa că, guvernul plecă liniştit în exil, ca să coordoneze de acolo, mai eficient, întreaga situaţie, destul de complexă de altfel. Locul exilului, un secret de nepătruns, fu dezvăluit din greşeală de un tâmpit de ziarist de la un tabloid amărât. Insulele Seychelles. Da, era o locaţie perfectă, departe de orice pericol care ar fi putut tulbura luarea hotărârilor.            Situaţia cunoscu însă o întorsătură bruscă abia atunci când liderul de la Kremlin află de isprava celor doi neastâmpăraţi. Dădu imediat ordin ca toate forţele să se întoarcă din excursie, iar organizatorii să se prezinte la el.

După două zile Grişenka şi Ivan, cam verzulii la ten, îşi bâţâiau genunchii în faţa tătucului. Acesta era negru de furie şi le răcni în faţă:

- Băi, netrebnicilor, pe unde v-aţi apucat, mă, s-o haiduciţi!? În România, băi, cretinilor!? Păi, băiii, dovlecilor, voi nu ştiţi că acolo noi avem tot petrolul, gazele, băncile, fabricile de aluminiu, combinatele de oţel, toată reţeaua de distribuţie a carburanţilor, proprietăţi imobiliare şi podgorii sau că românii sunt singurii care ne cumpără electrocasnicele pe care noi oricum le aruncăm!? Bă, ce dracu’ e-n capu’ ală plin dă samahoancă al vostru?! Voi jefuiţi propriile noastre bunuri? În halul ăsta v-a tâmpit băutura?!   

- Iertare tătucă, habar n-am avut dă toate astea pe care ni le spui înălţimea ta. Recunoaştem, am greşit, da’ nu suntem noi de vină! Liderul îi mai privi odată pe sub sprâncene, însă se vedea cât colo că-i mai trecuse supărarea. Eiii, erau şi ei tineri, şi cine nu greşeşte la tinereţe...

- Bine, duceţi-vă să luaţi câte zece vergi la cur, apoi înapoi la treabă, s-a ’nţeles! Cei doi se retraseră cu spatele, fericiţi că scăpaseră uşor, mai ales că aduseseră mai multe butoaie de cognac din expediţie şi, cu o sticlă-două, scăpau şi de vergile promise.

În urma lor liderul, convocă marele consiliu şi dădu straşnică poruncă pentru a se actualiza situaţia informărilor politice în armată. Se vedea că şeful secţiei propagandă lucrase încă după planurile de acum douăzeci de ani. Fu trimis la reciclare pe o perioadă nedefinită în pitorescul oraş Oimiakon. Ruşine!

Guvernul de la Bucureşti reveni în ţară, bronzat şi plin de energie. Ministrul de externe fu felicitat şi decorat pentru admirabilele rezultate obţinute în dificilele negocieri cu aliaţii tradiţionali, câţiva generali fură avansaţi mareşali fiindcă participaseră la război, iar ziarele făcură publice actele de eroism şi de rezistenţă ale oamenilor simpli care nu se lăsaseră doborâţi la băutură de cotropitori. Apărură şi cântecele de vitejie care proslăveau setea noastră de libertate, independenţa şi suveranitatea unei ţări mici, dar de neînvins, aşa cum era scris şi în cărţile de istorie. „Evropa căta cu admiraţie şi multă mirare la noi”, scriau unii în limba vechilor cronici. Erau trişti doar cei din micul trafic de frontieră care speraseră la o liberalizare masivă a comerţului cu şuruburi, bormaşini, mixere, dopuri şi baloane.          

Dar cine să-i bage în seamă, tocmai acum, când pe sub arcul de triumf defilau victorioase trupele noastre, îmbrăcate şi echipate cu ţinuta stoc.