De viaţă (întâi am scris-zis de viţă, cine ştie, ăştia de la ţară...). Zisa copilărie ar fi pe cale de dispariţie presată de sexul mediatic. E sâmbătă, al patruzeci şi unulea mucenic, ţi-aduci aminte filmul cu Tatiana Samoilova şi Alexei Batalov, când eram ruşi, contemporani cu „12 oameni furioşi" (versiuni succesive, până să ajungem şi noi americani), care ne-om fi plăcut franco-italieni, acum şi spanioli, fir'ar ale naibii filmele, alea româneşti şi încă ne despart, nu de Botta, de Piersic, de Irina. Cu toţi trei şi destui în teatre şi Ateneu, concertişti şi regizori, mi-a fost dat să vorbesc în fragmentul de destin jurnalistic.

(Botta). Fusese pasat de Maliţa la Cicerone Poghirc, pentru intervenţia în favoarea unei rude ce preda la Agronomie. M-a invitat în chilia – mi se pare acum – sa din zona Mântuleasa. Pe o noptiera avea monografia lui Poghirc despre Hasdeu. Doar n-o pusese s-o văd eu şi să-i spun autorului. Am remarcat-o totuşi şi el a lăudat cartea şi pe scriitor. O fi crezut că lucrează vreo telepatie şi se rezolvă cazul. Poezia lui Emil Botta va suplini uitarea actorului unicat? Pe scenă şi în filme, dar de aproape şi din citit, ce minune, ce elegie.

(Maniu). Cînd vorbeşti, de tânăr, cu maeştri, văd într-un târziu, îţi consumi norma de respect până la apoteoză, într-o periculoasă reversare târzie când, poate, nesimţindu-te respectat, nici de sine, uiţi ori îţi aduci aminte episoadele de ranchiună. Făceam doctorat Baudelaire şi mă primea, des, Adrian Maniu, la care mă dusese Tudor Muşatescu. Glorie lui cum mi-a dat o scrisoare de la pilotul Savu, erou de război, a cărei văduvă nu avea pensie, scrisoarea era chiar despre Coandă şi i-am dus-o la prima vizită în ţară, ca spre a ajuta-o acesta pe văduvă. Din Transilvania a făcut o divinitate aproape personală, obligându-mă, aproape, să ajung, de la radio pentru a radiografia cea de-a 60 aniversare a unirii cu ţara-mamă (am fost o lună, cu Stelian Tăbăraş, la Cluj, imprimările cu D.D. Roşca, I.I. Rusu, Flora Dragomir, Vasile Vetişanu, Tiberiu Moraru, Raluca Ripan şi multe alte somităţi ale oraşului de pe Someş se vor fi pierdut). Îmi părea rău că nu-l înghiţea pe Philippide, iar când i-am zis că, interesându-mă teatrul No, japonez, am discutat cu Ioan Timuş, a sărit în sus, că şi tatăl aceluia, fiind medic veterinar, a omorât nu numai un animal, dar şi pe stăpânul acestuia (pe cunoscutul japonezist îl făcuse tâmpit, cât să cad jos).

(Neamuri). Pornisem de la copilărie, în amintire, nemai în Creangă, oricât păruse şi-o fi fost. Părinţi rupţi de război şi plecare. Un potop ne înecase destule animale. Satul părea din vreme în nevremuri, cu mari păduri deasupra şi pisania citită Iorga în tinda Bisericii Rudenilor lui Mihai Viteazul, cu şcoala tip Haret şi crucile eroilor. Pozele de copii ale părinţilor satului erau un alfabet prin care-i citeam adulţi, la prezent, pe noi înşine la maturitate şi bătrâneţe, acum. Eram creţ ca berbecul Ţâncu pe care călăream în toată faima posibilă din Ruda în Islazul din Bercioiu, urcând Dealul Celălalt şi Pădurea lui Titu. Tatăl tatei venise din Milcoiu şi acolo, poate, din Ardeal (Ion mi-a scris în India câte ceva, cu urmarea care n-a mai venit, vezi Ibsenienii, 3). Mama mamei venise din Sticlărie, de lângă Râmnicu Vâlcea, iar tatăl ei, Dumitru Grigorescu, falnic în credinţă, era din sat, ca şi bunica după tată, a cărei mamă, Catrina fusese bătută de bărbat până înnebunise. Se spune că şi bunica asta ar fi jurat strâmb la divorţul părinţilor mei. N-ar trebui s-o spun, că m-o fi iubit – măcar ca o prelungire a fiului ei; lui i se propusese să rămână la studii muzicale, să cânte la opreă şi... să se însoare cu fata maestrului; era bine, i-am zis; da, dar nu mai erai tu, mi-a răspuns. Sigur mama mea a avut geniu şi oricum nimeni pe vremea ei şi nu numai în sat la noi n-a fost să n-o admire şi s-o laude, parcă neiinvidiind-o. La moartea ei, i-am spus unchiului Costantin că a fost nefericită la despărţirea de taică-meu, el m-a contrazis că tocmai cu el n-ar fi fost fericită, mai bine după. Sora mea Ioana a fost repartizată de tribunalul din Băbeni mamei iar eu tatei, de-am plecat la Găeşti unde el îşi găsise serviciu şi o nouă nevastă, mama mea vitregă. Cântau amândoi în cor şi ea juca şi teatru în trupa lui Ilovici şi Iordache.

(Găeşti) Dacă îţi aduci aminte, m-am bătut pe stadion, în pauza meciului, cu mezinul fraţilor Peligrad, de aveam galerie, a doua zi, la clasă, mi-a mai dat şi domnul Minculescu vreo palmă de faţă cu elevii şi la puţin timp am fugit noaptea cu trenul înapoi la Vâlcea şi am făcut clasa a cincia tot în Ruda – la sfârşit a venit taică-meu foarte dulce şi m-a cumpărat cu o pereche de pantofi. Ce ştiaţi voi când jucam poker pe Răstoacă şi fumam antiasmatice, ne-a mai şi spus Dinu, de la soră-sa, că în franceză se zice „je t'aime", cum bătea pendula de cinci ori, ora la care intrasem în acaretul d-lui Tudose Constantinescu, proprietarul, fost şofer al lui Lahovary, mă podidea dorul de mama, ca pe separaţii copii de părinţii căpşunari în ziua de azi. Noroc cu voi, că ne-am antrenat în prins peşte, lecturi, fotbal, matematică a la domn' Ixaru (am ajuns şi-n Gazeta de matematică) şi română cu Costin Dragu (olimpiade, debut în „Luceafărul", 1960). Un gen de compensare prin studii, conversaţii cu popa Chiosea, basarabean, la Cobia, şah cu Ion Georgescu, fratele noii mele mame, Jenica, favoarea colegelor noii mele surori, Viorica, veritabila şcoală a taifasului dacă nu psihanalitic ţinută de noua bunică Niculina. Fiind peste drum de cinematograf am văzut filme şi din vârful telegrafului şi de pe gard, altefel aveam intrări secrete şi mi se deschidea fraudulos uşa de câte cineva cunoscător încât să nu-mi scape nici un spectacol cu Vasea, Ali Baba, Anna Zacheo, Fanfan. Văzusem primul film, evident rusesc, la şase ani, în spital la Râmnic, îmi arsesem faţa cu colarez fierbinte(de atunci Dumnezeu m-a ferit, altfel, de spitale). Când am coborât din vârful stâlpului, la invitaţia lui taică-meu, am luat, normal, bătaie mai ca străbunica. M-am rafinat însă şi nu mi-a scăpat serie, mai şi plăteam pentru prima oară, nu ieşeam când se termina şi vedeam iar de câte ori se proiecta, renunţând probabil la toate cele din jur, cât că vedeam - nu ca Fellini, adânc, în Roma – spectatorii, colegii de şcoală, cupluri, Lipoştenii... Unde suntem acasă, în Găeşti, în smeurişul fraţilor Stan, de-avea mama voastră trei băieţi cu mine, sau în filme, cărţi şi vise de timp fără spaţiu? Când am mers la colind şi pe Piteşti şi pe Bălcescu, am folosit şi metode strigate de la ţară, cu Iacob şi Dumitriuc şi Truşcă. De câte ori n-am mers cu bicicleta, solo, până la Târgovişte şi m-am oprit, nici gara n-oi fi descifrat-o, încă un tabu autoimpus, ori simpla frică de a trece podul, necunoscutul, mai marele. Oi fi rămas pe Picior de Munte. Înamorări după învăţătură, de planton, abia de n-or fi dând în frigiditate. La ce-am învinui profesorii că nu ne-ar fi spus ce se încearcă a se spune abia acum despre comunism la noi în Găeşti. A, da, domnul Stroe îi pozdrăvăluia pe părinţi pe ruseşte. Lui Pica Dumitrescu, semănând cu George Constantin, numai că nu i s-a propus, ba da, să meargă să joace în Uniune. Ce mai duduiau sovrom-petrol-urile, mai ca Petrom-ul din actualitate. Taică-tău a intrat în închisoare, turnat cum se turna, taică-meu era la risc, cu slujba de contabil, ca necomunist. De fapt, viaţa noastră pare atât de greu de înţeles în vârtejul total, între duşmănii prestabilite – un psiholog citea în porunca de a-ţi iubi aproapele o confirmare că ne sfâşiem din fire, ca leii (nu mai socotea căprioarele).

(Litere) După zece ani în sat, alţi şapte, în târgul care ne-a înfrăţit adolescenţa, s-au îngropat într-o devenire aproape instinctuală, de supravieţuire prin acumulări liberatoare, pe aripa friabil pergamentoasă a literaturii. Mai aveam până la 18 ani când am fost admis la Facultatea de Filologie. Student minor, mă voi fi ambiţionat să cresc, mai ales că am mai prins doi ani cursurile lui Călinescu, dedicate lui Eminescu şi, respectiv, Creangă, şi cursul de literatură universală al lui Vianu. Cât să zicem şi noi că am avut profesori mari. Altfel, ideologie şi fabricaţie, totuşi lăsând vreo marjă şi studentului, minus „specialul" din biblioteci, plus represiunea securităţii (chiar un miliţian s-a înfinţat în cămin cerându-mi notiţele, că vrea să dea şi el la filologie, i le-am dat crezându-l. Am fost chemaţi destui la Malmaison să dăm declaraţii despre cărţile citite, cu voce tare (asta era), numele-cheie de autor fiind Radu Gyr. Profesorii noştri, comunişti-necomunişti, aveau totuşi alt orizont decât presa şi editurile, eram bântuiţi de existenţialism şi absurd în cunoştinţă de cauză, am prins slăbirea embargoului asupra lui Eminescu, nu cel naţional, nici metafizic. A confernţiat pentru noi Perpessicius. Tudor Arghezi, Marin Preda şi ei. Ne încropeam o lumea creativ-academică spre a ne forma la umbra ei de pantheon visat, crezut, peste interdicţia comunistoidă, între coloane clasice şi interbelice. Personalităţile supravieţuitoare ni s-au arătat totdeauna părinteşte favorabile. Mihail Celarianu mi-a coborât de la etajul trei pe sfoară într-un coş o scrisoare de răspuns, neputând primi de bolnav. Am fost în aceeaşi grupă cu Paul Tutungiu, soţii Ulici, Mircea Iorgulescu, alte grupe, mai les din seria I (eram 500 de studenţi filologi numai la română în anul nostru), bucureştene, îşi numărau veleităţile mai rafinat. Odată, Gheorghe Vişan îi spune lui Stelian Tăbăraş, te-a căutat ăla cu mustaţă, care, ăla care se crede Labiş, era Gheorghe Lupaşcu. Colegul Florin Gheorghiu a venit odată la căminul Matei Basarab şi a jucat simultan şah cu zeci de amatori, a lăsat acolo câte o remiză de faimă. Când a luat foc căminul de pe Doamnei, vedeam de la mansardă lume multă în intersecţia bulevardului cu Calea Victoriei.

Licenţa (lucrarea de stat) a avut tema „Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga", îndrumător - George Ivaşcu. L-am sunat pe Şerban Cioculescu cerându-i sfatul, a izbucnit spunând că nu e nici o legătură între Eminescu şi Blaga în afară că amândoi au fost mari poeţi, a mai zis ceva de apariţia Poemelor luminii, când, dacă am înţeles bine, Eminescu nu i-ar fi fost cunoscut îndeajuns lui Blaga. Am mers mai departe, incluzând şi pe Pârvan în ecuaţie. Am fost fericit, îmi dau seama. Între timp publicam poezii ici colo, am făcut o vară practică la „Gazeta literară".

Doctoratul l-am dat având drept conducător pe d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Am fost admis împreună cu, printre alţii, Ioana Alexandru şi Amita Bhose. Pe atunci eram primit de Constantin Noica, acasă, pe Ornamentului, în Berceni (unde m-am şi mutat în onoarea lui, dar el a plecat în Drumul Taberei, mă primea şi acolo, apoi la Păltiniş, când şi eu am peregrinat în India). I-am spus că aş vrea să fac o teză despre diavol în literatură; să vorbim şi cu Papu, i-a fost primul gând. Nu era un subiect uşor de acceptat ideologic, l-am restrâns la Baudelaire în relaţie, nu atât cu Satan, cât cu poeţii români. L-am publicat după mulţi ani, în samizdatul întregii mele literaturi, care nu mi s-a părut totuşi inutil din moment ce mi-am făcut viaţa cu el (am început să-mi doresc să nu am succes, care m-ar abate de la roboteala mea aproape maniacală, cantitativă, poate, cu nouă volume din „Apocalipsa indiană" şi şapte din „Ibsenienii", vreo intenţie de construcţii invizibile) La o restructurare a Ministerului Învăţământului, sub Suzana Gâdea, Petre Constantin, adjunctul ei, mi-a explicat că rămân cei mai vechi, eu aveam doar şase ani acolo, iar ea sunat la „Ştefan Gheorghiu" şi am ajuns lector la Facultatea de Ziaristică, unde după un an, prorectorul Chioreanu mi-a intimat de ce nu am plecat lector în India, că s-a primit o scrisoare la Comitetul Central că vreau să scot un manusris din ţară. Da, doctoratul e manuscris, îl iau cu mine. Nu, mi-a replicat asigurător, că am fost urmărit de un an şi se ştie că nu, aşa că voi pleca. Mi-a prins bine şi Baudelaire, ocolul meu spre a ajunge la Eminescu, după cum se exprimase Noica.

(Şora) M-a adus în minister ministrul Mircea Maliţa, în legătură cu deplasarea de trei luni în Franţa a consilierului său Mihai Şora. Acesta din urmă m-a prelucrat ce am de făcut la cabinet, presă, editare a textelor ministeriale. Când s-a întors, am mers aproape zilnic în Piaţa Amzei unde mâncam chefir şi conversam. Mihai Botez era director la Casa Universitarilor şi am început acolo, sub patronajul lui Şora, indirect şi Maliţa, un cenaclu de idei, „Forum", de unde nu lipseau Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Grigore Popa, Ioan Ladea. Am luat notiţe într-un caiet. Cu Şora începusem la un moment dat o selecţie a celor mai frumoase versuri din poezia română. Din prietenia lui cu Arghezi, am început cu volumele acestuia, citea Şora, într-o sală goală, la Universitate, mii de versuri, eu notam codul ad hoc al alegerii, zile în şir, într-o fascinaţie. După 1990, d-l Şora mi-a cerut, şi i le-am dat, fără să ţin copie, notele, ceea ce alesesem în camera universitară. Vorbeam des despre Şora cu Noica şi despre Noica cu Şora. Odată Şora a filosofat cam aşa, bine, Noica a scris multe cărţi , din care 2-3 bune, dar spuneţi că nu arăta a un om fericit, eu n-am scris atât, mi-am ocolit, cum zice, destinul, dar nu sunt nefericit. După intrarea lui în politică, l-am mai văzut pe Şora mai mult pe la târguri de carte. Atât mi-o (ne-o) fi fost.

(Noica) Mare mister se vădeşte cunoaşterea lui Noica. Plecase din ţară, în misiune, teologul Gheorghe Alexe, la Detroit, lucra la revista „Crsedinţa" şi mi-a scris să-i cer lui Noica o colaborare. M-am dus la Institutul de Logica. Ne-am întâlnit la un restaurant de mai multe ori odată la două săptămâni, ca pentru, speram eu, primirea printre discipolii lui. După destul timp, l-am întrebat de ce nu mă obligă să învăţ greacă şi germană cum se aude că le pretinde celorlalţi. Nu, cu dumneata mă întâlnesc în paradis. Derutat, m-am simţit oarecum liber. După un timp a început să mă primească în Berceni. Într-un context, d-na Noica a dat de înţeles că mă crede securist. Oi fi îngălbenit, m-oi fi jurat că nu, oarecum indignat, pe drept, cred şi acum, în naivitatea mea, iar dumneaei că de ce, sunt oameni inteligenţi la securitate. Să fie. Poate unde venisem la început din partea unui misionar trimis. Lucram la „Colocvii", pe Arcului, a venit un securist, s-a recomandat Aldescu, cu Almanahul „Credinţa" în mână, vai de capul meu, am spus că am colaborat pentru că acolo publică Arghezi, nu, că e bine, a făcut el, altă belea, nu mai colaborez. Prima dată am auzit că să colaborez cu ei, că lucrează direct cu preşedintele, să mă văd cu el la restaurantul „Turist" din Piaţa Romană, la 3. Rar am fost mai speriat. M-am dus acasă la Vasile Văduva care avea cancer terminal. M-a pus la masă, am jucat şah – nu te las să pleci până la 4 că să nu te duci de frică. A doua zi, Aldescu: ai încurcat borcanele. Văduva: Ce vulgar. Mai ales că Vasile a murit, ce alt jurământ faţă de el decât să mă feresc de securitate puteam urma, nefiind vreun luptător, înarmat doar cu visele şi ţinerea de cuvânt, o conştiinciozitate de slujbaş, contrazisă ebulient de scrisul meu anume antilogic, dintr-o nelume.