Dintotdeauna mi-a plăcut literatura S-F, dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să scriu eu ceva S.F. Totuși… viața bate și imaginația, nu numai filmul… Văzând că românii au dat-o încă de pe întâi de mai pe relaxarea anunțată să înceapă pe 15 mai, m-am relaxat și eu. Am plecat de acasă fără mască. Adică, numai cu masca pe care mi-a dat-o Dumnezeu, dar fără aia care e la modă acum. Că pe mine nu mă interesează deloc să fiu la modă, așa că nu văd de ce aș purta și eu mască d-aia sub barbă. Am umblat prin cartier. Kufland, Auchan, Megaimage, Dr. Max, Reiffeisen, toate duduiau. A avut dreptate președintele când a zis că n-avem ce să relansăm la economia românească, că ea duduie. Mă rog, nu știu cât de românești sunt toate alea care duduie, dar, de duduit, duduie românește. Păcat că Banca Naţională ne-a interzis să avem și noi o Monedă Naţională, așa că duduiala are drept consecință umplerea buzunarelor celor care duduie cu RON-i.

Cum ziceam m-am relaxat. Relaxarea mea s-a limitat la a nu umbla cu masca sub barbă. Căci, cu păstrarea distanței sociale nu m-am descurcat niciodată, și nu numai din cauză că nu știu nici ce e aia, nici cât e aia, în unele locuri fiind definită de 1 metru, în altele de 1,5 metri, iar în și mai altele 2 metri. Eu știam că astea de 1 metru - 2 metri sunt distanțe geometrice, nicidecum sociale, d-aia nu știu cum să respect distanța socială. De fapt, eu n-o respectam nici atunci când știam. Adică, nu respectam nici distanța socială față de șefi, dar nici față de ăia mai mici, pe care-i țineam aproape, deși unii ar fi preferat să păstreze distanța socială față de mine, să nu văd/aud eu tot ce zic/fac ei. Iar acuma, când vreau să păstrez distanța socială și îi invit să treacă înaintea mea pe cei foarte tineri, cărora li se zice copii, mă trezesc cu unii tineri care insistă să trec eu înaintea lor. Probabil, ei văd în perspectivă… socială.

M-am dus la un supermarket. M-am așezat la doi metri de casă, că atât scria la intrare să păstrez distanța socială de 2 metri. Casiera se uita la mine, eu la ea. M-a-ntrebat de ce nu mă apropii. I-am spus să se dea ea mai încolo, ca să păstrăm distanța socială. Am auzit în spatele meu un chicot. Cu cel de-al treilea ochi al meu am văzut că era o babă, care-și dusese mâna la gură și chicotea. Am scos ruleta, am măsurat distanța de la ea la mine. Era mai mică decât distanța socială, așa că i-am dat un brânci de am aruncat-o până la distanța socială. A-nceput să chirăie și imediat a apărut un gardian. Mi-a cerut declarația pe proprie răspundere. I-am zis să mi-o dea să o completez, dar să-mi dea și pix. Că eu n-am tipografie acasă, iar legea mă obligă să completez, nu să fabric declarație d-aia.

N-o mai lungesc, am ajuns la tribunal. Am câștigat, dar nu m-a mulțumit. Am cerut și daune morale, iar la întrebarea pentru ce vreau daune, le-am spus că, din cauza lor, a gardienilor, mi-am pierdut încrederea în comandantul lor suprem. Iar asta este o chestiune care mă face să sufăr, fapt pentru care pretind daune morale. Dom’le, cum își bate viața asta joc de noi, uneori! Exact, da’ exact când să spun și eu câți RON-i pretind ca daune morale, sumă care mi-ar fi permis … da’ nu mai spun că mă podidește plânsul, exact atunci, zic… a sunat ceasul, fir-ar el al dracului de ceas, cu cine i-au pus și sonerie
de deșteptător! Și uite așa s-a ales praful de relaxarea mea.
Ce este S.F. în povestea asta? Păi S, adică științific, este ceasul, care este o realizare științifică, iar somnul este, de asemenea, o necesitată științific dovedită. Iar F, adică fantastic este că aproape nimic din ceea ce ni se întâmplă acum nu are nici-o logică d-asta, pământeană. Nici măcar … Car’va’zică …

P.S. nepandemic

Pentru că am pomenit pasiunea mea pentru literature S.F., reiau pentru cei care nu au citit până acum, un fragment din… Dialog cu mine însumi-2:
- Hai să schimbãm subiectul. Ia zi-mi ce mai citeşti.
- Dacă te referi la lecturi din alea, de pe vremuri, când luam o carte în mână şi nu o lãsam pânã nu o terminam, de pierdeam şi nopţile scufundat în ea, aş putea zice cã nu mai citesc nimic.
- ?!?
- Pãi da, că deşi am timp „căcălău”, cum ziceam într-un eseu, nu mai am răbdare. Nu mai pot să urmãresc un fir narativ de la cap la coadã. Fie îmi dau seama cam ce poate urma şi nu mă mai pasionează, fie nu sunt de acord cu ce scrie ăla acolo şi o arunc cât colo, de parcă eu aş fi fost proiectat să mă cert pânã şi cu scriitorii care au murit acum 50 sau 100 de ani, fie îmi vine vreo idee de la vreun cuvânt de acolo şi sar în alt plan unde mă apuc eu să elaborez alte idei. Aş zice cã, de fapt, eu sar prin lecturi, nu le urmăresc. E ca şi când aş merge pe stradă, singur, şi trec printre ele. La unele mă uit mai atent, altele mi se par cunoscute, dar nu mai merg cu niciuna la braţ sau înlănţuiţi.
- Ai avut scriitori preferaţi? Nici pe ăia nu-i mai poţi urmări?
- Am avut, ca tot omul. Genul meu preferat a fost S.F.-ul. Dar S.F.-ul ăla mai ciudat, nu ăla american în care erau transpuse „mâine” întâmplãri „de ieri”. Mi-au plăcut Arthur Clarke, Asimov, ca să citez nume ultracunoscute şi ultravehiculate, pe bună dreptate, dar mi-au plãcut şi mulţi alţi autori mai puţin celebri. Uite, nici nu ştiu cum îl cheamă pe cel care a scris „Paşaport de trecere”, o cărticică ce mi-a plăcut foarte mult. Desigur, şi lumea descrisă de el putea proveni din lumea de azi, dar cândva mai încolo, nu chiar aşa repede. In schimb, Robert Heinlein, de exemplu, a descris în urmă cu 50 de ani exact soldatul american de azi din Irak. Interesant, dar nu fascinant, aşa cum au scris ceilalţi.
- Dar de la noi?
- Stai, că n-am terminat! Sunt mulţi străini celebri care m-au impresionat prin scrierile lor din domeniul S.F. Cu toate astea, scrierea de căpătâi, care m-a copleşit total, la fel ca muzica, aparţine unui autor al cărui nume nu l-am reţinut. Povestea se numeşte „Flori pentru Algernon”, şi te rog sã o scrii cu majuscule. Am citit-o prima dat în „Almanahul Anticipaţia”, care apărea pe vremea „cruntei dictaturi”. Te rog s pui între ghilimele crunta dictatur, pentru c, din anumite puncte de vedere, şi te rog să reţii că numai din anumite puncte de vedere, pentru mine cel puţin, a fost net superioară „cruntei libertăţi”. Să revenim la S.F. Am citit „Flori pentru Algernon” în acel almanah. L-am copiat la Xerox şi îl păstram aşa în casă. O fiinţă sensibilã m-a auzit, probabil am şi convins-o de frumuseţea neasemuită a acelei poveşti, iar când a apărut în volum separat a cumpărat-o şi mi-a făcut-o cadou. Cu mâna pe inimă mărturisesc că nu mai ştiu cine mi-a fãcut aceastã formidabilă surprizã. Asta nu mă împiedicã să-i mulţumesc şi acum, pe această cale. Revenind la Algernon, cu care am avut îndrăzneala de a mă compara într-una din poveştile mele mărunte, cred că acel autor are o imaginaţie nelimitată, dar mai cred că peste acea imaginaţie s-au suprapus experienţe de viaţă cel puţin interesante. Şi mai cred că acel om şi-a simţit sufletul durându-l. Nu poţi scrie aşa ceva fără să te fi durut sufletul!
- Acum putem reveni la întrebarea mea?! De la noi, cine şi ce ţi-a păcut?
- Păi, tot S.F., într-un fel.
- Cum adicã, „tot S.F. într-un fel”?!?
- Păi, mie mi-a plăcut într-un mod pe care l-aş putea defini ca ciudat, Radu Tudoran. Căci, lumea lui este o lume fascinantă. Poate ai să mă întrebi ce e ştiinţific în scrierile lui, ca să-l consider S.F. Nu ştiu ce este, sau dacă este ceva, ştiinţific, dar cu certitudine lumea lui este fascinantă. Iar ceea ce este fascinant cred că este, într-un fel, o combinaţie secretã de ştiinţific şi fantastic.
- Ce ţi s-a părut atât de fascinant la Radu Tudoran?
- Nu mă face să te leg de scaun! Nu-ţi mai pun căştile cu muzicã, dar te oblig să citeşti Radu Tudoran, ca să vezi!
- Mă omori! Ce-i cu reacţia asta? Doar nu te-o fi copleşit şi Radu Tudoran cum te copleşeşte muzica!?
- Ba da. Nu există carte de-a lui în care să nu apară pasaje la lecturarea cărora mie mi se pune un nod în gât. Mă răvăşeşte lumea creatã de el. Am avut şansa să-mi cadă primul Radu Tudoran în mânã pe la 13-14 ani. Era „Ultima poveste”. Varianta necenzurată, în care Cazimir, cantonierul, fura benzină pentru automobilul pe care-l făcuse cu mâna lui, pentru Culai, Trică, Uţă, Petruş, dintr-o motocicletă tot furată. În varianta revizuită, Cazimir şi băieţii efectuau un serviciu pentru care primeau, drept răsplată, benzină de la şoferii de la care, în prima ediţie, o furau! Am urât această ediţie mincinoasă! O să-mi spui că era firesc să mă captiveze, având în vedere că personajele din roman erau de vârste similare cu a mea. Poate, numai că de atunci şi până acuma am mai citit-o de vreo cinci ori în intervalul de timp în care s-a mai scurs o jumătate de veac peste mine. Nimic din ceea ce trăiam la 14 ani, citind-o, nu a dispărut. La fel s-antâmplat cu „Toate pânzele sus”. Am toate romanele lui şi nici unul n-a scăpat necitit de mai multe ori. Nu ştiu dacă ai sesizat o caracteristică a scrierilor lui Radu Tudoran. Creionează câte un personaj simpatic, chiar fascinant, de care te lipeşte sufleteşte, iar apoi îl scoate din carte dramatic, provocându-ţi o durere. Nici nu ai cum să mai uiţi acele personaje şi acele întâmplări. Cum să uiţi acea fată din „Victoria neînaripată” care a murit ciocnindu-se de un copac în timp ce schia trasă de cai şi se uita la iubitul ei care, la rându-i, o sorbea din priviri? Cum să o uiţi pe minunata Marisa, din „Ieşirea la mare”, fiinţa dispusă să se sacrifice pentru oricine, care se afla pe vaporul care a lovit o mină şi a sărit în aer? Nu este ăsta un personaj S.F.? Ai vãzut astfel de oameni în lumea reală? Cum să uiţi „Privighetoarea de ziuă”?! Cum să-l uiţi pe posesorul brevetului numărul unu de zbor aerian? Din mine, personajele astea n-au vrut să mai iasă niciodată. Iar eu cred că şi dacă ar fi vrut ele, n-ar fi putut întrucât sunt captive… în mine!
- Cam trist, parcă!
–  Nu ştiu dacă e trist, dar cu siguranţă este fascinant, ciudat. Este altfel decât ce au scris alţii.
- Ai marota asta cu altfel!?
- Nu ştiu, poate, dar dacă o am, atunci o am pentru că este în mine, nu pentru că am ales-o sau pentru că aşa aş fi decis.
- Altcineva? Cine-ţi mai place, sau cine-ţi mai plăcea pe vremea când citeai?
- Sorescu. Marin Sorescu.
- Asta de ce?
- E un fel de Radu Tudoran în poezie.
- !?!
- Şi lumea lui este fascinantă. Poate mă fascineazã şi pentru că am avut şansa să-mi petrec o parte a copilãriei prin sate olteneşti. Până la Sorescu, nu am întâlnit pe nimeni care să redea atât de bine, în cuvinte, ceea ce mie-mi rămăsese desenat pe retină din acea perioadă. Si el crează personaje cu destine dramatice, ca şi Radu Tudoran. Şi el îmi pune nodu-n gât când îl citesc.
- Dar din literatura universală ne-S.F. nu ţi-a plăcut nimic?
- Ei, cum naiba! Dar cum să mai ţin minte atâtea cãrţi? Mi-am amintit ceva. Când eram tânăr s-a-ntâmplat să fiu de vreo două-trei ori internat prin spitale. Şi în drum spre spital, şi în drumul spre casă la ieşirea din spital, poposeam îndelung în librării. Cred că am fost un tip norocos, căci aşa cum îmi iese în cale muzica, tot aşa îmi ieşeau în cale şi cărţile. Aşa l-am descoperit eu pe Herve Basine (cu franceza pe care o ştiu eu, ar fi de mirare sã fi pronunţat corect acest nume!) cu al lui „Strigăt de cucuvea”. Mult mai târziu a fost premiat şi apreciat pentru acea carte. Dar eu o descoperisem înaintea criticilor! Când l-am luat eu nu ştia nimeni nimic despre el, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Tot aşa l-am „nimerit” pe Cinghiz Aitmatov, cu minunata lui „O zi mai lungă decât veacul”. Fascinanţi amândoi! Şi Aitmatov a fost premiat ulterior. Uite, acuma aş fi îndreptăţit să zic că oamenii ăia au fost premiaţi pentru că…i-am citit eu. Păi, nu!?! Poate surprinzător, nu am fost atras în mod desosebit de cartea poliţistă sau de aventuri. Totuşi, cred că şi în acest domeniu am fost norocos. Pentru că, atunci când mi-a căzut în mână o astfel de carte, aia era o carte deosebitã. Aşa s-a-ntâmplat cu „Bruta” din seria „Enigma” de Guy des Cars.
- Dar ceva mai clasic!?! Adică, mai cunoscut multora, nu nume din astea de care ai auzit numai tu, chiar dacă or fi, cu adevărat, valoroşi?
- Tii morţiş să-ţi spun dacă am citit Coelho, sau ce urmãreşti? Da, am citit, dar dupã părerea mea el a scris o carte. Celelalte le-a scris doar pentru a-şi exploata financiar succesul. Nici nu-i ştiu titlul, dar aia a fost, cu adevărat, meritorie. Era ceva cu o mânăstire şi cu o fată şi cu un preot sau călugăr. A, da, mi-am amintit. Se numeşe „Veronica s-a hotărât să moară”.
- Cam aspru!
- Poate, dar nu mi-am propus neapărat să fiu.
- Mai ai?
- Ce să mai am? Lecturi care mi-au plăcut? Am trăit atâţia ani numai prin internate, ce era să fac? Mai ales în tinereţea mea lecturile erau cele care ne ţineau. Dacă m-ai întoarce cu capu-n jos şi m-ai scutura, ar curge un tren de cărţi. Apropo de asta cu capu-n jos, ai auzit vreodatã de romanul „De ce văd invers”? Nici nu mai ştiu cine l-a scris. Acolo, personajul principal, când era ceva în neregulă cu partenerii săi, mai ales atuncea când ăia minţeau, îi vedea cu capu-n jos, fapt pentru care sărea imediat să-i îndrepte. Numai că, acei parteneri erau cu capu-n jos doar în mintea lui, iar în realitate el îi întorcea cu capu-n jos atunci când credea că-i ajutã să se-ndrepte. Mărturisesc că adeseori mi-am dorit să mă fi manifestat şi eu ca acel personaj. Cred că Petre Sălcudeanu l-a scris. Da, sigur aşa este. Am povestit cuiva despre acest personaj, a sesizat cã-mi rămăsese la suflet şi când a apărut un prilej mi-a oferit cartea. Îi muţumesc şi acuma! Eu citisem acest roman într-o bibliotecă ostãşească.

Tot acolo unde am citit şi „Fluturii albi mor spre sfârşitul verii” de Alexandru Struţeanu. Ai auzit de romanul ăsta şi de scriitorul ăsta?! Cartea asta merită citită fie şi numai pentru titlu. Stai cu ea aşa, în mână, şi-i citeşti titlul. Merită, crede-mã! Ce să-ţi mai spun?
Mi-au plãcut mulţi şi multe. Unele m-au durut, altele mi-au pus nodu-n gât, altele m-au fascinat.
- Şi zici că acuma nu mai poţi?
- Nu. Am mai încercat de câteva ori dar m-am oprit. Mă întorc mereu la cele ce le ştiu sau, dacă încep ceva nou mă opresc la ceea ce mi se potriveşte. Uite, acuma citesc „Rugăciuni cãtre tineri” de Monahul Neofit. Nu sunt rugăciuni pentru tineri, ci către tineri. De ce o citesc? Pentru că am deschis-o întâmplător la o pagină unde vorbeşte despre modă, iar acolo am găsit idei care, parcă, erau ale mele. Este o carte pe care eu aş face-o manual obligatoriu în şcoli. Aa, uite că era sã uit. De curând am citit „Jucătorul cu mărgele de sticlã”, sau, poate „Jocul cu mărgele de sticlă”! Am primit-o cadou de la un tânăr zglobiu la minte dar cu care sunt mai mult în contradicţie decât în acord pe diverse teme. Ca să fiu sincer, m-a surprins faptul că mi-a oferit o carte cu un asemenea subiect, care, mai degrabă susţine opiniile mele decât pe ale lui! Poate, contradicţia noastră o fi doar aparentă şi n-am eu puterea să sesizez. Cartea este fascinantă! Am fost surprins să constat că mai am disponibilitatea de a recepta o lectură ca fiind fascinantã. Bine-nţeles, şi personajul acestui roman minunat dispare într-o manieră radutudoran-escă, dacă-mi este permis să inventez şi eu[1].

Întrebări pentru președintele politruc propagandist

Dacă tot trecem prin viaţă „altfel” decât normal, am nişte întrebări pentru președintele politruc propagandist. Specific politrucilor propagandiști era lansarea de acuze la adresa celorlalte tabere și de lozinci în care ei înșiși nu credeau, cărora era imposibil să le găsești un suport real. Afirmația politrucului: „Nu este prima dată când spun că cea mai importantă reformă de care România are nevoie este reconstrucția statului. Este un obiectiv ambițios, care nu se poate realiza în patru ani, dar este obligatoriu să începem resetarea pentru a putea dezvolta țara noastră. Sănătatea, educația, administrația, sistemele ignorate atâția ani și căpușate, trebuie să fie prioritățile noastre. Dacă aceste sisteme nu sunt puternice, statul se îndoaie”.

Întrebare: Ești de 6 (șase) ani la pupitrul de comandă. Cine ți-a interzis să inițiezi resetarea? Hai, fii sincer și „recunoaște” că Dragnea!

Afirmația politrucului: „În trei decenii, nu s-a construit în România o legislație coerentă, prin care statul să poată face față inclusiv unei epidemii extinse. Guvernul este obligat să se adapteze permanent la puținele resurse legislative pe care le are la dispoziție, în timp ce în Parlament politicieni vechi și retrograzi au încercat să dărâme și modestele instrumente pe care le aveam la dispoziție”.

Întrebarea 1: Cine ți-a interzis, în cei 6 (șase) ani de când ești la pupitru, să inițiezi o acțiune care să aibă ca finalitate ceea ce acuzi acuma?

Întrebarea 2: Atunci când, în urmă cu aproximativ 3 (trei) luni, ne spuneai să stăm liniștiți, să nu intrăm în panică, întrucât nu este decât o simplă răceală, deși, prin lume, oamenii începuseră să moară și fuseseși informat oficial despre ceea ce urma, de ce nu ai inițiat construirea legislației de care vorbești, ci erai preocupat de alegerile anticipate și de războiul cu P.S.D.?

Întrebarea 3: De ce nu formulezi acuzaţia la adresa poporului, în mod explicit? Căci, poporul i-a ales pe acei politicieni vechi și retrograzi. Cu atât mai mult merită tras de urechi acest popor, cu cât a ajuns de te-a ales și pe tine. De parcă nu i-ar fi ajuns 40 de ani de acuze la adresa ălorlalți și de lozinci găunoase, neurmate de faptele lozincate.

-----------------------------------------
[1] Marian Ioan, „Altfel trecând prin viață”